ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 352/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 352/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 1364 din 23 februarie 2011,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și

fiscal, în temeiul art. 246 C. proc. civ., a constatat că reclamantul M.L. a

renunțat la judecarea capetelor de cerere privind anularea Ordinelor nr.

3895/2004 și nr. 3967/2005 emise de ministrul educației și cercetării, precum

și la judecarea excepțiilor de nelegalitate invocate. Instanța de fond a

respins, în rest, acțiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu Ministerul

Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și B.C., reținând că aceasta

este neîntemeiată în ceea ce privește capetele de cerere referitoare la plata

unor daune materiale indexate cu rata dobânzii de referință, reprezentând

diferența dintre salariul lunar de profesor universitar și salariul de

conferențiar universitar de la începutul semestrului al doilea al anului

universitar 2003/2004 și până la încheierea irevocabilă a acestui proces, în

sumă de 186.792 RON, a unor daune morale în valoare de 65.000 RON, precum și a

unor daune cominatorii sau penalități de 100 RON/zi dacă autoritatea pârâtă

întârzie să emită ordinul și să aplice dispozițiile din hotărâre. De asemenea,

a fost respinsă și cererea de intervenție formulată în interesul reclamantului

de către Asociația Europeană a Cadrelor Didactice - Secțiunea Națională.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:

La termenul de

judecată din 9 februarie 2011, reclamantul personal a solicitat să se constate

că renunță la judecata primelor două capete de cerere, astfel cum le-a precizat

la termenul de judecată din 27 octombrie 2010, și a solicitat instanței

soluționarea cererii de chemare în judecată cu privire la celelalte capete de

cerere.

Prin cererea

precizatoare, reclamantul a solicitat anularea Ordinului ministrului educației

și cercetării nr. 3967 din 24 mai 2005, poziția 1 Anexa 1 și obligarea

conducătorului autorității pârâte de a emite ordinul de confirmare pe postul de

profesor universitar poziția 22, Algebră, la Catedra de Matematică, Facultatea

de Matematică - Informatică, a Universității Spiru Haret, începând cu semestrul

al doilea al anului universitar 2003/2004.

Cu privire la aceste

capete de cerere reclamantul a renunțat la judecată, în ședință publică, precizând

că renunță, implicit, la soluționarea excepției de nelegalitate asupra

Ordinelor ministrului cu nr. 3218/2002, nr. 4821/2004, nr. 5723/94 și nr.

3895/2004, precum și cu privire la fișele Comisiei de matematică din 02 aprilie

2004 și 28 februarie 2008 cu privire la Nota privind dosarul de concurs și

procesul-verbal al Consiliului Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și

Certificatelor Universitare din 25 noiembrie 2005, întrucât au legătură cu

capetele principale de cerere.

Deși prin Decizia de

casare nr. 5862 din 16 decembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția contencios administrativ și fiscal, a trimis cauza spre rejudecare cu

rezolvarea dată în sensul că Ordinul nr. 3895/2004 este atacat pe cale

principală, conform art. 1 din Legea nr. 554/2004, și nu pe cale de excepție,

iar reclamantul prin cererea precizatoare a menționat doar anularea Ordinului

ministrului educației și cercetării nr. 3967/2005, față de susținerile

reclamantului din ședința de judecată s-a consemnat renunțarea și cu privire la

Ordinul ministrului educației și cercetării nr. 3895/2004.

Excepția lipsei

calității procesuale pasive invocată de pârâtul B.C. față de renunțarea

reclamantului la judecata capetelor de cerere principale s-a apreciat că nu se

mai impune a fi discutată, întrucât capetele de cerere pentru care reclamantul

a stăruit în judecată reprezintă capete accesorii ale capetelor principale de

cerere iar aspectul dacă pârâtul B.C. avea ori nu calitate procesuală putea fi

analizat în primul rând în raport de acțiunea în anularea actelor

administrative; fiind chemat în judecată de către reclamant, pretențiile

acestuia vor fi analizate în raport de ambii pârâți pe fondul capetelor de

cerere deduse judecății.

Astfel, reclamantul a

solicitat obligarea pârâților Ministerul Educației și Cercetării și B.C., în

solidar, la plata unor daune materiale, indexate cu rata dobânzii de referință,

reprezentând diferența dintre salariul lunar de profesor universitar și

salariul de conferențiar universitar de la începutul semestrului al doilea al

anului universitar 2003/2004 și până la încheierea irevocabilă a acestui

proces, în sumă de 186.792 RON, și la plata unor daune morale în valoare de

65.000 RON, precum și la plata unor daune cominatorii sau penalități de 100 RON/zi,

dacă autoritatea pârâtă întârzie să emită ordinul și să aplice dispozițiile din

hotărâre.

Art. 18 alin. (3) din

Legea nr. 554/2004 prevede că "în cazul soluționării cererii instanța va

hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate dacă

reclamantul a solicitat acest lucru".

Conform art. 19 alin.

(1) din aceeași lege, "când persoana vătămată a cerut anularea actului

administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de

prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a

cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei".

Din aceste prevederi

legale rezultă expres situația că despăgubirile pentru daune materiale și

morale produse pot să fie cerute în legătură cu actul administrativ pe care

instanța de contencios administrativ l-a anulat ca fiind nelegal.

În cauză, reclamantul

a renunțat la judecata capetelor de cerere prin care a solicitat anularea

Ordinelor nr. 3967/2005 și nr. 3895/2004 pe motiv că, prin Sentința nr. 1629

din 7 aprilie 2010 Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și

fiscal a dispus anularea Ordinului Ministerului Educației și Cercetării nr.

5656/2005, anexa 1, poziția 5 și a constat nelegalitatea Ordinului Ministerului

Educației și Cercetării nr. 4801/2004, care a stat la baza Ordinului

Ministerului Educației și Cercetării nr. 5656/2005.

În dosarul nr.

2568/2/2009 al Curții de Apel București, secția contencios administrativ și

fiscal, în care a fost pronunțată Sentința nr. 1629 din 7 aprilie 2010, reclamantul

în contradictoriu cu pârâții Ministerul Educației, Cercetării și Inovației și

B.C. a contestat un alt act administrativ.

De asemenea, rezultă

din considerentele Sentinței nr. 1629/2010 că reclamantul a solicitat, în cauza

ce a format obiectul dosarului nr. 2568/2/2009, obligarea pârâților la plata de

despăgubiri materiale și la plata unor daune morale dar acțiunea a fost admisă

în parte, doar în privința anulării și constatării ca nelegale a actelor

contestate.

În prezenta cauză,

solicitarea reclamantului de admitere a capetelor de cerere cu privire la plata

de despăgubiri pentru daune materiale și morale, ca un capăt de cerere

accesoriu al acțiunii dintr-un alt dosar și anume dosarul nr. 2568/2/2009 este,

evident, neîntemeiată.

Solicitarea de

despăgubiri pentru daune materiale și morale în prezenta cauză este un capăt de

cerere accesoriu al capătului de cerere principal, prin care s-a cerut anularea

Ordinelor ministrului educației și cercetării nr. 3967/2005 și nr. 3895/2004.

Concluzionează prima

instanță că, întrucât reclamantul a renunțat la judecarea capetelor principale,

prin care solicita verificarea de către instanță a legalității acestor acte, și

nu s-a constatat că Ordinele ministrului educației și cercetării nr. 3967/2005

și nr. 3895/2004 ar fi fost anulate printr-o altă hotărâre de instanța de

contencios administrativ, se constată că solicitarea reclamantului de acordare

a unor despăgubiri în considerarea aspectului că actele ar fi nelegale este

neîntemeiată.

Împotriva acestei

sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs reclamantul

și intervenienta în interesul acestuia, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct.

5, 7, 8 și 9 și art. 304

1

C. proc. civ., criticile formulate fiind

grupate astfel:

- prima instanță a

încălcat formele de procedură, prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105

alin. (2) C. proc. civ., necomunicând părților cererea de intervenție;

- sentința atacată

conține motive contradictorii și străine de natura cauzei, reținând date și

împrejurări străine pricinii;

- soluția atacată

este consecința faptului că instanța de fond a interpretat greșit actul dedus

judecății, a schimbat natura ori înțelesul neîndoielnic al acestuia,

neînțelegând că renunțarea la judecată "s-a făcut pentru evitarea

autorității de lucru judecat";

- sentința atacată

este lipsită de temei legal și a fost dată cu aplicarea greșită a legii,

instanța de fond neprecizând temeiul legal "potrivit căruia l-a absolvit

de calitate procesuală pe pârâtul B.C-tin", respectiv "prin care

respinge cererea de intervenție".

Examinând sentința

atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele și criticile

invocate de recurenți, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză,

inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că recursurile

sunt nefondate, după cum se va arăta în continuare.

În ceea ce privește

motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., înalta Curte constată că

acesta nu este întemeiat, întrucât recurenții, atât reclamantul cât și

intervenienta, au fost prezenți la termenul din 9 februarie 2011, când a fost

discutată admisibilitatea cererii de intervenție și s-a judecat fondul cauzei,

nefiind, deci, vătămați prin invocata necomunicare a cererii de intervenție, cu

atât mai mult cu cât aceasta a fost admisă în principiu.

În acest sens, sunt

chiar dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., invocate de recurenți,

potrivit cărora îndeplinirea actelor de procedură cu neobservarea formelor

legale atrage sancțiunea nulității numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții

o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor.

Or, în cauză, nu se

poate susține că există o astfel de vătămare, de vreme ce, așa cum rezultă din

încheierea de ședință din 9 februarie 2011, recurenții au fost prezenți în fața

primei instanțe, formulându-și apărările, inclusiv în raport cu cererea de

intervenție.

Nici în ceea ce

privește fondul cauzei, criticile formulate de recurenți nu sunt întemeiate.

Astfel, este

necontestat în cauză și rezultă din actele dosarului, inclusiv din încheierea

de ședință din 9 februarie 2011, că reclamantul a renunțat la judecata primelor

două capete de cerere, "respectiv la anularea poz. 1 din Anexa I a OM nr.

3967/24 mai 2005 și la obligarea conducătorului MEdC (devenit MECI și apoi

MECTS) de a emite ordinul de profesor universitar pentru poz.22 Algebră, la

Catedra de Matematică a Universității Spiru Haret din București, începând cu

semestrul al doilea al anului universitar 2003/2004", rămânând spre

judecare capetele de cerere relative la plata daunelor materiale și morale și

la penalitățile de întârziere a executării sentinței.

Potrivit prevederilor

art. 8 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004,

"Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes

legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit

la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul

prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios

administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a

actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune

morale".

De asemenea, conform

prevederilor art. 18 din același act normativ, "Instanța, soluționând

cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot

sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un

act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită

operațiune administrativă" (alin. (1)) și în cazul soluționării cererii, instanța

va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate,

dacă reclamantul a solicitat acest lucru" (alin. (2)).

Rezultă din

dispozițiile legale citate că acordarea despăgubirilor în materia

contenciosului administrativ este condiționată de constatarea nelegalității

unui act administrativ sau a refuzului nejustificat al autorității de a

soluționa o cerere ori de a efectua o operațiune administrativă necesară pentru

exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim invocat.

Condiția pentru

acordarea despăgubirilor este, așadar, în terminologia folosită de lege, ca

instanța de judecată să "soluționeze cererea'" (art. 18 alin. (1) și

(2) din Legea nr. 554/2004).

Or, în speță, așa cum

s-a arătat, capetele principale de cerere, având ca obiect anularea actului

administrativ pretins vătămător - Ordinul nr. 3967 din 24 mai 2005 și,

respectiv, obligarea conducătorului autorității pârâte la emiterea unui nou

act, nu au fost soluționate de instanța de fond, întrucât reclamantul a renunțat

la judecata acestora.

Pe cale de

consecință, întrucât nu a procedat la soluționarea cererii principale, în mod

corect și în acord cu dispozițiile legale citate, instanța de fond a respins

capetele de cerere accesorii, referitoare la daunele materiale și morale și la

penalitățile de întârziere a executării sentinței.

Nu este întemeiată

critica recurenților, potrivit căreia instanța de fond trebuia să acorde

despăgubirile prin raportare la Sentința nr. 1629 din 7 aprilie 2010 a Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, întrucât

această hotărâre judecătorească, deși favorabilă reclamantului, se referă la

alte acte administrative decât cel a cărui anulare a constituit obiectul

judecății în cauza de față și la a cărui judecată a renunțat

recurentul-reclamant în fața primei instanțe.

Mai mult decât atât,

presupunând că prin Sentința nr. 1629 din 7 aprilie 2010 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal ar fi fost anulat

Ordinul nr. 3967 din 24 mai 2005, ceea ce nu s-a întâmplat, sau că cele două

capete de cerere privind despăgubirile ar fi fost formulate drept consecință a

anulării actelor ce fac obiectul sentinței invocate, acțiunea reclamantului ar

fi trebuit să aibă un alt temei decât cel prevăzut de art. 18 alin. (3) din

Legea nr. 554/2004, și anume dispozițiile art. 19 alin. (1) și (2) din aceeași

lege, care se referă la solicitarea despăgubirilor pe cale separată, ulterior

anulării actului vătămător.

Astfel, în

conformitate cu aceste din urmă prevederi legale, "Când persoana vătămată

a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și

despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la

data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei"

(alin. (1)) și "Cererile se adresează instanțelor de contencios

administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin.

(2)" (alin. (2)).

Or, în tot cursul

judecății cauzei, atât în fond, inclusiv prin precizările formulate, cât și în

recurs, reclamantul a invocat drept temei al capetelor de cerere privind

acordarea despăgubirilor dispozițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004,

condițiile prevăzute de acestea nefiind întrunite în cauză, așa cum s-a arătat

și cum corect a reținut și instanța de fond.

Nu sunt întemeiate

nici criticile referitoare la lipsa de temei legal a sentinței atacate și la

aplicarea greșită a legii de către instanța de fond, pentru neprecizarea

temeiului legal al absolvirii de calitate procesuală a pârâtului B.C-tin,

respectiv al respingerii cererii de intervenție, întrucât, pe de o parte, în

cauză nu s-a constatat lipsa calității procesuale a pârâtului persoană fizică,

sentința atacată fiind pronunțată în contradictoriu și cu acesta iar, pe de

altă parte, respingerea cererii de intervenție este consecința firească a

respingerii acțiunii reclamantului, cererea fiind formulată în interesul

acestuia.

Celelalte critici ale

sentinței pronunțate de instanța de fond, referitoare la greșita menționare în

considerentele acesteia a unor date și împrejurări (cum ar fi, de exemplu,

calitatea părților), nu sunt de natură să schimbe soluția, reprezentând simple

erori materiale, ce pot fi îndreptate pe calea prevăzută de art. 281 C. proc.

civ.

Pentru considerentele

arătate, constatându-se că hotărârea atacată nu este afectată de niciunul din

motivele de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., instanța

de fond făcând o corectă interpretare și aplicare a prevederilor legale

incidente cauzei, în temeiul art. 312 din același cod, coroborat cu art. 20 din

Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate,

menținând sentința criticată, ca fiind temeinică și legală și suficient

motivată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursurile

formulate de reclamantul M.L. și de intervenienta Asociația Europeană a

Cadrelor Didactice - Secțiunea Națională împotriva Sentinței nr. 1364 din 23

februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 ianuarie 2012.