ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1499/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 8 decembrie 2005 reclamanta SC Y. SRL, Italia - Magnago, cheamă în judecată pe pârâta SC M. SRL, Drobeta Turnu Severin, solicitând instanței să fie obligată pârâta la plata sumei de 32.178,73 euro, reprezentând contravaloare marfă livrată și neachitată, și la plata de dobânzi în sumă de 4.822,298 euro și în continuare, până la achitarea integrală a debitului, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 178/C din 13 aprilie 2007 Tribunalul Mehedinți, secția comercială și de contencios administrativ, admite în parte excepția prescripției extinctive, invocată de pârâtă cu privire la dreptul de acțiune al reclamantei, și constată prescrisă acțiunea reclamantei pentru sumele scadente la 15 august 2001, de 14.532.000 lire italiene, la 15 septembrie 2001, de 14.532.000 lire italiene, la 15 octombrie 2001, de 14.532.000 lire italiene și la 15 noiembrie 2001, de 14.532.000 lire italiene, și respinge acțiunea pentru aceste sume; constată neprescrisă acțiunea pentru sumele scadente la 15 decembrie 2001 și 15 ianuarie 2002, de câte 14.532.000 lire italiene fiecare, și disjunge judecarea cauzei pentru aceste sume spre a se stabili conformitatea prețului cu dispozițiile art. 55 din Legea nr. 24/1991, prilej cu care urmează a se soluționa și cererile accesorii cu privire la dobânzile aferente și cheltuielile de judecată.

Reține instanța, pentru a decide astfel, că termenul de prescripție în vânzarea internațională de mărfuri este de 4 ani, termen care - în speță - începe să curgă de la momentul scadențelor stabilite în factura externă, respectiv de la 15 august 2001, 15 septembrie 2001, 15 octombrie 2001 și 15 noiembrie 2001, fiind împlinit la data introducerii acțiunii, 8 decembrie 2005, dar constatând neîmplinit termenul de prescripție ce curge de la 15 decembrie 2001 și 15 ianuarie 2002. Prin sentința comercială nr. 46 din 8 februarie 2008 Tribunalul Mehedinți, secția comercială și de contencios administrativ admite, în parte acțiunea reclamantei, omologhează în parte raportul de expertiză întocmit de expertul M.M.

și obligă pârâta să achite reclamantei suma de 2.296 euro cu titlu de cotă parte preț neprescris, respingând cererea privind plata de dobânzi, cu 612 lei cheltuieli de judecată în sarcina pârâtei, reținând - în acest sens - că prețul real al mașinii de cusut Y. este de 1.470 euro, nefiind dovedit că mașinile de cusut erau second-hand, că din valoarea totală s-a achitat deja suma de 4.870 euro și că, din suma rămasă, numai sumele scadente la 15 decembrie 2001 și 15 ianuarie 2002 urmează a fi achitate, ca nefiind prescrise, precum și că, prețul datorat fiind stabilit abia prin prezenta hotărâre, pârâta nu poate fi obligată la dobânzi decât după rămânerea definitivă a acesteia.

Prin decizia nr. 256 din 1 octombrie 2008 Curtea de Apel Craiova, secția comercială, admite apelul declarat de reclamantă împotriva sentințelor menționate, care formează un tot unitar, și pe care le schimbă în tot în sensul că admite acțiunea reclamantei și obligă pârâta la plata sumei de 32.128,73 euro reprezentând debit și 4.822,92 euro reprezentând dobânzi, cu 1.200 euro cheltuieli de judecată în sarcina intimatei pârâte, reținând că, întrucât Italia nu a aderat la Convenția de la New York din 1974 privind prescripția în materie de vânzare internațională de mărfuri, modificată prin Protocolul de la Viena din 1980, potrivit art. 73 din Legea nr. 105/1992 se va aplica, în ce privește determinarea termenului de prescripție, legea vânzătorului, respectiv legea italiană, adică dispozițiile Codului civil italian conform cărora termenul de prescripție este de 10 ani, astfel că excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, invocată de pârâtă, a fost greșit admisă de prima instanță; reține instanța și că, plătind o parte din preț pentru marfa livrată și primită, intimata pârâtă și-a dat implicit acordul cu privire la toate elementele vânzării, inclusiv cu privire la preț, pe care nu l-a contestat decât cu ocazia judecății,

astfel că judecătorul fondului și-a depășit limitele competenței sale când a stabilit un alt preț al vânzării decât cel înscris în factura acceptată la plată; mai reține instanța de apel și că, față de nedovedirea veridicității înțelegerii din 4 noiembrie 2008 de eșalonare și reducere a plății, intimata pârâtă ar datora întreaga sumă înscrisă în factură, dar urmează a plăti doar atât cât a cerut reclamanta. Împotriva deciziei de mai sus pârâta declară recurs solicitând, cu invocarea motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., admiterea acestuia și modificarea hotărârii recurate în sensul admiterii în parte a apelului declarat de reclamantă, desființarea sentinței nr. 178/C din 13 aprilie 2007 și parțial a sentinței nr. 46 din 8 februarie 2008 pronunțate de prima instanță și admiterea în parte a acțiunii cu obligarea pârâtei la plata sumei de 2.296 euro cu titlu cotă preț, respingând cererea de acordare a dobânzilor.

În fundamentarea recursului său recurenta critică instanța de apel pentru greșita interpretare a contractului dintre părți căruia i-a schimbat natura și înțelesul, dând eficiență facturii emise de reclamanta intimată, deși aceasta nu poartă datele de identificare ale cumpărătorului - recurenta de față - și nici nu este semnată de vreun reprezentant al acestuia. Recurenta critică instanța de control judiciar și pentru greșita aplicare a legii, respectiv a dispozițiilor art. 55 din Convenția de la Viena din 1980 privind contractele de vânzare internațională de mărfuri, ratificată atât de România cât și de Italia, reținând incorect că părțile la contract ar fi stabilit un anumit preț pentru utilajele vândute, acesta determinându-se, în fapt, abia de către instanța de fond, care a dat eficiență dispozițiilor art. 129 C. proc.

civ. stăruind în aflarea adevărului. Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata reclamantă solicită respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată. Examinând recursul recurentei pârâte prin prisma motivelor de nelegalitate invocate se constată că acesta nu este fondat.

Se constată, în acest sens, că prin declarația de recurs, pe de o parte, recurenta recunoaște că între părți s-a încheiat un contract de vânzare cumpărare cu element de extraneitate în formă simplificată, respectiv aceea a comenzii urmată de executare, iar, pe de altă parte, aceasta nu critică instanța de apel pentru respingerea excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune al reclamantei intimate, invocată la fond de pârâta recurentă și admisă greșit de prima instanță la 13 aprilie 2007, față de incidența în cauză a dispozițiilor Codului civil italian - art. 2946 - ca lege a vânzătorului, conform art. 88 coroborat cu art. 91 lit. h) din Legea nr. 105/1992, ca și potrivit art. 10 alin. (1) lit. d) raportat la art. 4 alin. (1) și (2) din Convenția de la Roma din 1980 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale, ratificată atât de România cât și de Italia, în vigoare la momentul încheierii contractului din litigiu, dispoziții ce prevăd un termen de prescripție de 10 ani, cum judicios a stabilit instanța de apel.

Examinând criticile avansate de recurentă în temeiul art. 304 pct. 8 C. proc. civ., din examinarea actelor dosarului se constată că acestea nu sunt fondate, instanța de apel interpretând corect factura nr. 1315 din 11 iulie 2001 emisă de reclamantă intimată, care conține atât numărul de mașini livrate, cât și prețul aferent, precum și scadențele (filele 6-8 dosar fond), ca și identificarea cumpărătorului - recurenta de față, factură necontestată de recurentă, care a și efectuat, în baza acesteia, o plată parțială prin virament transfrontalier la data de 10 septembrie 2001 (filele 10 verso și 11 dosar de fond), plată de natură să exprime tocmai confirmarea de către recurenta pârâtă a menționatei facturi.

Nu sunt fondate nici criticile recurentei întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., neputându-se reține o încălcare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 129 C. proc. civ. și nici pe cele ale art. 55 din Convenția de la Viena din 1980 asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri, instanța criticată reținând în mod judicios că prima instanță - procedând la stabilirea prețului contractual - a încălcat limitele investirii sale prin acțiunea introductivă, cu atât mai mult cu cât pârâta recurentă nu a formulat o cerere reconvențională în acest sens, iar în factura nr. 1315 din 11 iulie 2001 este precizat prețul de vânzare, preț care, de la data facturii și a efectuării plății parțiale de către recurenta pârâtă la 10 septembrie 2001 și până la data promovării acțiunii, nu s-a dovedit a fi fost contestat de către aceasta, astfel că dispozițiile art. 55 din Convenția de la Viena din 1980, evocată, nici nu sunt incidente.

Față de cele de mai sus, criticile recurentei împotriva deciziei recurate nefiind întemeiate, cu aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul declarat de pârâta recurentă împotriva acesteia urmează a fi respins ca nefondat. Ca parte căzută în pretenții, cu aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenta urmează a fi obligată să plătească intimatei reclamante suma de 1.200 euro, respectiv 4.998 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC M. SRL Drobeta Turnu Severin, împotriva Deciziei nr. 256 din 1 octombrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția comercială, ca nefondat. Obligă recurenta la 4.998 lei cheltuieli de judecată către intimata SC Y. SRL Italia - lichidator G.R. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 aprilie 2010.