ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1417/2010

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 20 din 9 martie 2009

Tribunalul Suceava a respins excepția de tardivitate a cererii de revizuire

formulată de SC A. SRL Suceava împotriva sentinței nr. 759 din 25 noiembrie

1999 pronunțată de Tribunalul Suceava, în contradictoriu cu intimații S.V., M.D.E.,

M.D.V., M.D.L. și T.I.

Cererea de revizuire

a fost respinsă ca nefondată.

Instanța a fost

investită cu o cerere în revizuirea sentinței nr. 759 din 25 noiembrie 1888 a

Tribunalului Suceava, pronunțată în Dosarul nr. 748/R/1999 cerere ce a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 4 C. proc. civ.

În considerentele sentinței, instanța

fondului a reținut că, prin sentința 759/1999 a Tribunalului Suceava (sentință

rămasă irevocabilă), intimaților din prezenta cauză - care au deținut calitatea

de reclamanți - le-a fost admisă acțiunea în contradictoriu cu aceeași parte,

constatându-se calitatea lor de proprietari asupra unei cote de 1/7 din

imobilul în litigiu, conform contractului de asociere intervenit între părți la

27 octombrie 1992, aceeași calitate fiind recunoscută și numitului T.I., în

baza convenției intervenită între aceasta și S.V.

Ulterior acestui

litigiu, SC A. SRL care deținea - prin acte autentice de vânzare - cumpărare

cota de 5/7 din același imobil a acționat în instanță și a obținut, în

contradictoriu cu aceleași părți, constatarea nulității absolute a contractului

încheiat la 27 octombrie 1992 între

SC A. SRL Suceava și părțile persoane fizice

menționate anterior.

Sentința nr. 2073 din

21 iunie 2007 pronunțată de Tribunalul Suceava prin care s-a constatat

nulitatea absolută a înscrisului arătat a rămas irevocabilă prin decizia nr. 2687

din 2 octombrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cu privire la

excepția de tardivitate a cererii de revocare, instanța a dat eficiență prevederilor

art. 324 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. și a constatat că în raport de data la

care s-a pronunțat Decizia nr. 2587/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, respectiv 2 octombrie 2008, revizuenta este în termen pentru a

solicita revizuirea sentinței ce face obiectul analizei.

Pe fondul cauzei, s-a

considerat că, prin constatarea nulității actului juridic nu se deschide calea

prevăzută de art. 322 pct. 4 C. proc. civ., care vizează exclusiv declararea

actului ce a stat la baza pronunțării unei hotărâri ca fiind fals.

Apelul declarat de revizuentă

împotriva sentinței a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 104 din 12

octombrie 2009 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, contencios

administrativ și fiscal.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut legalitatea sentinței din perspectiva

aplicării dispozițiilor art. 322 pct. 4 C. proc. civ. și a art. 324 pct. 3 C.

proc. civ., în sensul că ipoteza adusă în discuție de revizuient - aceea a unui

act constatat nul printr-o hotărâre civilă nu poate fi încadrată în prevederile

legale menționate.

Împotriva deciziei,

revizuienta a declarat recurs prin care a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., susținând următoarele:

- Ambele instanțe au

interpretat greșit dispozițiile art. 322 pct. 4 C. proc. civ., în sensul că,

numai existența hotărâri penale de declarare a unui înscris ca fiind fals poate

justifica promovarea unei cereri de revizuire.

Recurenta consideră

că textul art. 322 pct. 4 teza II C. proc. civ. nu distinge după cum hotărârea,

prin care a fost declarat fals înscrisul, are caracter civil sau penal,

situație similară și în cazul dispozițiilor art. 324 alin. (1) pct. 3 C. proc.

civ., care vizează o ipoteză particulară - cea în care înscrisul vizat a fost

falsificat prin săvârșirea unei fapte penale, dar constatarea infracțiunii nu

se mai poate face prin hotărâre penală.

De asemenea, în

privința noțiunii de „înscris declarat fals”, se apreciază că trebuie să se

înțeleagă nu numai înscrisul declarat ca atare odată cu stabilirea unei

infracțiuni, ci și înscrisul al cărui conținut nu este real, chiar dacă prin

operațiunea de alterare a realității nu s-a comis o infracțiune.

Se mai apreciază că,

în materia revizuirii nu se justifică distincția între un înscris care a fost

desființat ca urmare a constatării unei infracțiuni și a altuia desființat ca

urmare a constatării unei nulități de natură civilă, iar nerecunoașterea

dreptului său de a se folosi de hotărârea obținută în civil pentru reformarea

unei alte hotărâri ce s-a întemeiat pe înscrisuri nule absolut conduce în final

la încălcarea dreptului la un proces echitabil.

Recursul este

nefondat pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 322 alin.

(1) pct. 4 C. proc. civ., teza II, revizuirea unei hotărâri rămase definitive

în instanța de apel sau recurs, atunci când evocă fondul, se poate cere și în

situația în care - hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris, declarat fals în

cursul sau în urma judecății.

Art. 324 alin. (1) pct.

3 reglementează termenul de revizuire ce este de o lună ce se socotește în

ipoteza dată, din ziua în care partea a luat cunoștință de hotărârea care a

declarat fals înscrisul, iar în lipsa unei astfel de hotărâri, termenul curge

de la data când partea a luat cunoștință de împrejurarea pentru care

constatarea infracțiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, dar nu

mai târziu de 3 ani de la data producerii acestora.

Din reglementările

celor două texte rezultă că se poate solicita revizuirea unei hotărâri date în

baza unui înscris, care, ulterior este declarat fals printr-o hotărâre

judecătorească definitivă.

Ceea ce omite a avea

în vedere revizuienta este faptul că textele aduc în discuție falsul unui

înscris esențial în pronunțarea hotărârii a cărei revizuire se cere, iar nu

nulitatea acestuia, fiind vorba de două instituții juridice total diferite.

Or, ipoteza adusă în

discuție de revizuient - aceea a existenței unei hotărâri ulterioare de

constatare a nulității actului - nu poate fi asimilată aceleia reglementată de art.

322 pct. 1, teza II C. proc. civ., care se referă strict la înscrisuri

declarate false prin hotărâre penală.

Așa cum s-a reținut

și de către instanța de apel, acest text nu vine în contradicție cu art. 324 pct.

3 C. proc. civ., în contextul în care prin Decizia nr. 66/2008 Curtea

Constituțională a statuat că, în cazul în care, constatarea infracțiunii nu se

mai poate face printr-o hotărâre penală, instanța sesizată cu cererea de

revizuire are a se pronunța asupra existenței sau inexistenței infracțiunii

invocate.

În fine, s-a reținut

corect că prin noua reglementare este exclusă posibilitatea interpretării

potrivit căreia, înscrisului fals îi putea fi asimilată situația unui înscris

al cărui conținut nu corespunde realității, atunci când prin operațiunea de

alterare a adevărului nu s-a comis vreo infracțiune.

Pentru considerentele

expuse se constată că sunt nefondate criticile recurentei, instanțele

interpretând și aplicând corect textele de lege incidente în cauză,

neaducându-se vreo încălcare a drepturilor avute în vedere de art. 6 din CEDO.

În consecință,

recursul declarat de revizuentă ca fi respins ca nefondat, conform art. 312 alin.

(1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de revizuenta SC A. SRL Suceava împotriva deciziei nr.

104 din 12 octombrie 2009 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, contencios

administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 aprilie 2010.