ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 735/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 735/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Prin cererea de

chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a

III-a civilă, la data de 05 septembrie 2012, reclamanta SC Z.D. SA a solicitat,

în contradictoriu cu pârâții SC M.R. SRL și A.N.V., să se constate că mărfurile

reținute de către autoritățile vamale conform Deciziei D.R.A.O.V. Constanța nr.

20028/5623/1999/MC din 07 august 2012, aduc atingere drepturilor exclusive de

proprietate intelectuală deținute de reclamantă asupra mărcilor înregistrate

internațional din 04 februarie 1994, din 06 aprilie 2001 și asupra mărcii

comunitare din 31 ianuarie 2001; să se dispună față de pârâta SC M.R. SRL

interzicerea importului, a transportului și a oricărui alt act de comerț

neautorizat al produselor purtând semne identice sau similare cu mărcile înregistrate

internațional din 04 februarie 1994, din 06 aprilie 2001 și asupra mărcii comunitare

din 31 ianuarie 2001; să fie obligată pârâta SC M.R. SRL la plata cheltuielilor

de judecată ocazionate de proces.

În

motivarea acestei cereri reclamanta a arătat că, în fapt, la data de 01 august 2012,

în temeiul prevederilor Regulamentului Consiliului (C.E.) nr. 1383/2003 și ale

Legii nr. 344/2005, autoritățile vamale din cadrul Biroului Vamal Constanța Sud

au reținut, ca fiind susceptibile să aducă atingere unui drept de proprietate

intelectuală, un număr de produse - deodorante de 75 ml. purtând inscripția C.M.

Cele 4.800 de produse inscripționate cu semne identice sau similare cu mărcile C.W.

din 04 februarie 1994, C.W. din 06 aprilie 2001 și C.W. din 31 ianuarie 2001,

au fost transportate de pârâta SC M.R. SRL, fiind expediate din Dubai -

Emiratele Arabe Unite, către destinatarul SC P.L. SRL Chișinău din Republica

Moldova.

Prin

sentința civilă nr. 2236 din 12 decembrie 2012, Tribunalul București a admis

cererea de chemare în judecată, a constatat că mărfurile reținute de

autoritățile vamale conform Deciziei nr. 20028/5623/1999/MC din 07 august 2012,

aduc atingere drepturilor exclusive de proprietate industriale ale reclamantei

asupra mărcilor „C.W.” și a dispus interzicerea importului, transportului și

oricărui act de comerț, de către pârâtă a produselor purtând semne identice sau

similare mărcilor reclamantei.

Curtea

de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, învestită cu

soluționarea apelului formulat de pârâta SC M.R. SRL, prin Decizia nr. 124/A

din 25 iunie 2013, a respins, ca nefondată, excepția lipsei calității

procesuale pasive a apelantei și a respins calea de atac, ca nefondată, pentru

considerentele ce urmează.

În

cauză, prin acțiunea formulată reclamanta, invocând dreptul său exclusiv asupra

mai multor mărci, a pretins că pârâta SC M.R. SRL a desfășurat activități ce

aduc atingere acestui drept, ceea ce este suficient pentru a determina

calitatea procesuală pasivă a societății pârâte. A stabili dacă pârâta

desfășoară într-adevăr activitățile pretinse și, de asemenea, dacă aceste

activități încalcă sau nu drepturile exclusive ale reclamantei, reprezintă o

chestiune ce ține de fondul pricinii și cu privire la care se impune analiza

probatoriului administrat, iar nu un aspect referitor la calitatea procesuală

pasivă.

Potrivit

art. 69 alin. (1) C. proc. civ., care nu distinge în funcție de calitatea

mandatarului, pentru a face un act de dispoziție cu privire la drepturile

procesuale ale părții pe care o reprezintă, mandatarul, inclusiv avocatul, are

nevoie de o împuternicire specială.

Actele

dosarului confirmă susținerea apelantei pârâte, în sensul că avocatul care a

reprezentat-o în fața tribunalului și care a formulat întâmpinarea ce cuprinde

achiesarea la pretențiile reclamantei i-a lipsit un asemenea mandat special.

Astfel,

avocatul a reprezentat societatea pârâtă în fața primei instanțe în temeiul

împuternicirii avocațiale din 16 octombrie 2012 (fila 37 dosar fond),

împuternicire în cuprinsul căreia se menționează că a fost emisă în temeiul

contractului de asistență juridică din 28 februarie 2011, iar din examinarea

acestui contract, depus în copie la dosarul instanței de apel (fila 54), nu

rezultă dreptul avocatului de a formula acte de dispoziție.

În ceea

ce privește susținerea intimatei-reclamante în sensul că intenția pârâtei de a

achiesa la pretențiile reclamantei ar rezulta din actele întreprinse de

societate însăși, fără mijlocirea avocatului, respectiv din retragerea

opoziției, se constată că aceasta nu are temei legal. Achiesarea reprezintă un

act procesual de dispoziție și, având în vedere consecințele pe care le

produce, trebuie să fie expresă și neechivocă și, în plus, trebuie să se

producă în cadrul procesului civil la care se referă, condiții pe care actul

menționat nu le îndeplinește.

Cu toate

acestea, soluția primei instanțe nu s-a întemeiat exclusiv pe achiesarea

pârâtei SC M.R. SRL, ci pe analiza coroborată a elementelor dosarului, poziția

pârâtei, de necontestare a pretențiilor reclamantei, fiind reținută doar ca

element probatoriu care a format convingerea instanței.

Astfel,

așa cum se va arăta mai jos, soluția tribunalului este întemeiată prin

raportare la probatoriul administrat în dosar, chiar dacă motivarea acesteia

este una sumară, tocmai ca urmare a lipsei, la acel moment procesual, a unor

argumente ale pârâtelor în contra celor susținute de reclamantă.

Prin

urmare, curtea a păstrat soluția și, totodată, a completat motivarea primei

instanțe, având în vedere că se impunea a fi analizate și noile apărări

formulate de apelanta-pârâtă în cuprinsul cererii de apel, în conformitate cu art.

292 alin. (1) C. proc. civ.

S-a

precizat că probele administrate în cauză nu susțin afirmația apelantei în

sensul că ar avea calitatea de agent maritim al liniei de containere M.L.,

deși, în temeiul regulii generale consacrate de art. 1169 C. civ., sarcina de a

proba aspectul invocat revenea în întregime acestei părți. Niciunul dintre

înscrisurile din dosar nu menționează calitatea de agent maritim a apelantei

pârâte și nu s-a depus la dosar vreun contract de agent sau alt înscris care să

facă dovada raporturilor de agenție dintre SC M.R. SRL și M.L.

Astfel,

apelanta a invocat calitatea sa de agent maritim în sensul O.G. nr. 22/1999

privind administrarea porturilor și a căilor navigabile, utilizarea

infrastructurilor de transport naval aparținând domeniului public, precum și

desfășurarea activităților de transport naval în porturi și pe căile navigabile

interioare și, de asemenea, faptul că atribuțiile sale sunt limitate la cele

expres enumerate de art. 56-58 din acest act normativ.

Nefiind

dovedită calitatea pârâtei de agent maritim în raport cu mărfurile în discuție,

sunt inaplicabile în speță atât prevederile invocate cât și jurisprudența

citată de apelantă, întrucât hotărârea prezentată instanței are în vedere o

situație de fapt diferită, respectiv o speță în care calitatea de agent maritim

a părții care o invoca fusese pe deplin probată.

Nici

dovada unui contract de agent de drept comun între SC M.R. SRL și M.L. nu s-a

depus la dosarul cauzei. În ceea ce privește înscrisul din dosar (fila 35 fond)

emis de apelantă însăși, adresat autorităților vamale în procedura referitoare

la mărfurile ce fac obiectul prezentului dosar, aceasta semnează în calitate de

„agent” al „transportatorului” S.C. L.N.V.

Prin

urmare, pe temeiul acestui din urmă înscris, dat fiind și faptul că serviciile

de agent maritim se prestează, conform art. 56 alin. (1) din O.G. nr. 22/1999,

numai în raport cu titulari determinați, respectiv nava, comandantul,

proprietarul sau operatorul acesteia, apelanta ar putea invoca cel mult

calitatea sa de agent în sensul dreptului comun, respectiv art. 2072 C. civ.

Potrivit dispozițiilor în materia contractului de agent însă, intermediarul

efectuează el însuși o serie de acte de comerț (de exemplu, depozitarea

bunurilor, conform art. 2079 alin. (2) lit. e), altele decât negocierea și

încheierea contractelor în numele și pe seama comitentului.

În acest

sens, trebuie menționat că noțiunea de „acte de comerț” utilizată în cererea de

chemare în judecată și în sentința primei instanțe are un sens mai larg decât

acela de „acte juridice”, incluzând, pe lângă acestea, și orice operațiune

materială desfășurată cu privire la mărfurile contrafăcute, ca, de exemplu, deținerea

și transportarea acestora.

Contrar

celor afirmate prin cererea de apel, din probele administrate în cauză rezultă

că apelanta-pârâtă a efectuat, în ceea ce privește mărfurile în discuție, acte

de natura celor enumerate în cererea de chemare în judecată și interzise prin

sentința atacată.

Astfel,

în procesul-verbal de control încheiat de autoritățile vamale la 01 august 2012

(fila 62 dosar fond), SC M.R. SRL figurează în calitate de „transportator”, iar

în adresa A.N.V. din 07 august 2012 ca „deținător al mărfii”, iar apelanta

pârâtă nu a contestat efectuarea operațiunilor menționate cu privire la

mărfuri.

Or, în

acest caz, este justificat demersul judiciar al reclamantei - interesată de

protejarea drepturilor sale exclusive și care urmărește tocmai împiedicarea

operațiunilor de natura celor menționate - împotriva pârâtei care efectuează

aceste operațiuni pe teritoriul României. Este, așadar, neîntemeiată critica

apelantei-pârâte sub acest aspect.

Împotriva deciziei a

declarat recurs pârâta SC M.R. SRL, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7

și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, modificarea deciziei și

respingerea acțiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate

procesuală pasivă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

Prin dezvoltarea

motivelor de recurs se aduce o primă critică deciziei instanței de apel

constând în motivarea greșită pe care aceasta o face în ceea ce privește

calificarea sentinței ca nefiind o sentință dată în baza recunoașterii totale a

pretențiilor reclamantei de către pârâtă.

Aceasta motivare a

instanței de apel este total greșită, instanța calificând în mod greșit

sentința primei instanțe ca fiind o veritabilă sentință pronunțată în baza

probatoriului administrat și nicidecum ca o sentință dată în baza achiesării

totale de către pârâtă la pretențiile reclamantei.

Așa cum s-a

arătat și prin motivele de apel, sentința dată în primă instanță de către

Tribunalul București a fost dată în temeiul achiesării exprese, totale făcută

de către avocatul recurentei fără a fi împuternicit în acest sens. De asemenea,

instanța de apel cu ocazia calificării corecte a căii de atac ca fiind apel a

arătat că în speța fiind vorba despre achiesarea totală a pârâtei și nu de o

achiesare parțială nu este în situația reglementată de art. 270 din C. proc.

civ. astfel încât sentința nu este supusă recursului, nefiind o hotărâre

parțială. Astfel, din însăși aprecierea făcută de către instanța de apel

rezultă în mod clar că a avut în vedere o sentință dată în baza achiesării pârâtei

și în niciun caz o sentință dată prin analiza coroborata a probelor așa

cum se contrazice pe sine însăși în considerentele deciziei.

Prima instanță nu a

încuviințat și administrat nicio probă în cauză, hotărârea fiind pronunțată

exclusiv în temeiul recunoașterii făcute de către recurentă.

O a doua critică adusă

deciziei constă în soluția dată de către instanța de apel excepției lipsei

calității procesual pasive invocată.

Din înscrisurile

atașate recursului reiese în mod clar calitatea de agent pentru linia de

containere M.L. Acestea sunt: contractul de agenție (A.A.) încheiat între A.P.

M.M. A/S și SC M.R. SRL din care rezultă obligațiile pe care le are agentul

respectiv doar de a reprezenta armatorul în ceea ce privește diverse operațiuni

pe teritoriul României, procura de reprezentare a companiei de transport

maritim A.P.M.M. și a companiilor deținute de aceasta, inclusiv a companiei S.C.L.N.V.

Agentul nu își

asumă în nume propriu obligații ce decurg spre exemplu din contractul de

transport de mărfuri a cărei parte contractuală este A.P. M.M. A/S contractul

fiindu-i opozabil doar acestei societăți, acesta fiind subiect al raporturilor

juridice ce se nasc din el.

În acest sens, într-o

speță similară, aproape identică s-a pronunțat și instanța supremă Decizia nr. 8279

din 22 noiembrie 2011.

Natura juridică a

instituției agentului maritim, precum și activitățile și atribuțiile specifice

acestei instituții sunt reglementate de O.G. nr. 22/1999 privind administrarea

porturilor și a căilor navigabile, utilizarea infrastructurilor de transport

naval aparținând domeniului public, precum și desfășurarea activităților de

transport naval în porturi și pe căile navigabile interioare, republicată în M.

Of. nr. 511 din 22 iulie 2010. Din analiza art. 56, 57 și 58 ale acestui act

normativ, rezultă în mod clar faptul că, agentul maritim nu are atribuțiile pe

care reclamanta pretinde ca le-ar avea, și anume transportul sau manipularea

mărfii, și nici faptul că prin activitățile întreprinse de către acesta, ar

putea în vreun fel aduce atingere drepturilor exclusive de proprietate

intelectuală deținute de către o persoană asupra vreunei mărci înregistrate

internațional.

Reclamanta, prin

întâmpinarea formulată în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ. solicită

respingerea recursului cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În etapa procesuală a

recursului, a fost administrată proba cu înscrisuri în conformitate cu

dispozițiile art. 305 C. proc. civ., respectiv contractul de agentură încheiat

de recurentă cu A.P. M.M. A/S.

Înalta Curte,

analizând decizia prin raportare la criticile formulate, reține caracterul

nefondat al recursului pentru considerentele ce succed.

Decizia instanței

superioare de fond este criticată dintr-o dublă perspectivă: existența unor motive

contradictorii ori străine pricinii constând în motivarea greșită cu privire la

probele avute în vedere de prima instanță la darea hotărârii, precum și greșita

soluționare a excepției privind calitatea procesuală a pârâtei.

Reținerile instanței

de apel în sensul că prima instanță a avut în vedere și celelalte probe

administrate în cauză la pronunțarea sentinței nu semnifică nemotivarea

hotărârii, căci pct. 7 al art. 304 C. proc. civ. consacră ipostaze diferite ale

nemotivării, acesta fiind sensul sintagmei „motive contradictorii ori străine

cauzei”.

Instanța a reținut,

pe de o parte, greșita aplicare a dispozițiilor art. 69 C. proc. civ., iar pe

de altă parte, dat fiind caracterul devolutiv al căii de atac, a analizat

temeinicia hotărârii primei instanțe prin raportare la ansamblul probatoriu

administrat în dosar.

Mai mult decât atât,

reținând considerentele sumare ale hotărârii primei instanțe, a completat

motivarea dată de judecătorul fondului, având în vedere și noile apărări

formulate în cuprinsul cererii de apel.

Cât privește soluția

dată cu privire la calitatea procesuală a pârâtei se constată că instanța a

aplicat corect legea.

Într-adevăr, atunci

când reclamantul își întemeiază acțiunea pe un drept exclusiv, opozabil erga

omnes, în speță dreptul de proprietate intelectuală pentru mărcile C.W., astfel

încât subiectul pasiv al raportului juridic de drept substanțial, calitatea

procesuală pasivă, revine persoanei cu privire la care, conform art. 109 alin.

(1) C. proc. civ., reclamantul pretinde că i-a încălcat acest drept, în speță

societatea comercială.

Recurentul susține

că, dat fiind calitatea sa exclusivă de societate de agentare, nu are atribuții

de transport sau manipulare a mărfurilor reținute de A.N.A.F. (succesoare în

drepturi și obligații a A.N.V. în temeiul art. 1 din O.U.G. nr. 74/2013) motiv

pentru care, față de dispozițiile art. 56 din O.G. nr. 22/1999 privind

administrarea porturilor și a căilor navigabile, utilizarea infrastructurilor

de transport naval aparținând domeniului public, precum și desfășurarea

activităților de transport naval în porturi și pe căile navigabile interioare,

nu a adus atingere dreptului de proprietate intelectuală aparținând

reclamantei, astfel cum rezultă din contractul depus în calea extraordinară de

atac.

Din conținutul

contractului (fila 34) rezultă că recurenta acționează și ca agent de expediții

în teritoriu, teritoriul, potrivit contractului însemnând România.

De asemenea, potrivit

art. 6.7 și 6.8 din contract rezultă că „comitentul are obligația de a pune la

dispoziție agentului containere în concordanță cu planurile de marketing agreate

și repartizări ale serviciilor la și în teritoriu” și de a „asista agenții în

obținerea contractelor de servicii cu clienții cheie vizați”.

În anexa A a

contractului (fila 42) se arată la capitolul vânzări că agentul „va examina cu

atenție, în mod adecvat (…) toate încărcăturile interne și externe, indiferent

de portul de intrare și portul de ieșire”, iar în „cererile de transport de

mărfuri va urma politica de acceptare a M.L.”, având obligația de a „cerceta

piețe individuale din și către teritorii”. Totodată, în conformitate cu

contractul de agenție, recurenta avea obligația (fila 45) de „a negocia,

menține și manageria toate înțelegerile/contractele pentru.transportul intern”.

De precizat că

mărfurile reținute în port erau destinate a fi transportate pe teritoriul

României către destinatarul SC P.L. SRL Chișinău din Republica Moldova prin

intermediul SC M.R. SRL

Potrivit art. 56 din

O.G. nr. 22/1999 „Agentul reprezintă nava, precum și pe comandantul,

proprietarul sau operatorul acesteia în fața autorităților publice, a

administrației, a tuturor operatorilor economici care prestează servicii pentru

navă, echipaj, proprietar sau operator și acționează în limitele mandatului de împuternicire

dat de aceștia. (2) Agentul are obligația să asiste nava și pe comandantul

acesteia în toate acțiunile sale, de la sosire și până la plecarea din port.

(3) În cazul navelor maritime vare tranzitează porturile Dunării, agentul

asistă nava până la Sulina”.

Conform art. 57 din

același act normativ „Agentul are obligația să aducă la cunoștință

comandantului navei agenturate prevederile legale aplicabile din domeniul

transportului naval, activitatea autorităților publice și administrațiilor,

precum și ordinele și dispozițiile autorităților locale care acționează în

porturi și pe căile navigabile interioare”.

O altă sarcină

stabilită în sarcina agentului este cea de la art. 58 „Pentru navele pe care le

agenturează agentul garantează plata tarifelor, a taxelor și a celorlalte

cheltuieli portuare către autoritățile publice, administrațiile și operatorii

economici care prestează servicii de siguranță, stabilite în conformitate cu

reglementările în vigoare sau prevăzute în contractele încheiate”.

Din analiza clauzelor

contractuale, rezultă că obligațiile stabilite în sarcina recurentei nu sunt

doar cele specificate în actul normativ indicat, activitatea sa comercială

fiind mult mai complexă decât cea de agent de vamă.

Coroborând conținutul

contractului de agent cu înscrisul emis de recurentă (fila 36 fond) prin care aceasta

arată că are calitatea de transportator al bunurilor reținute, rezultă că

recurenta efectua și acte de comerț pe teritoriul României de natura celor

enumerate în cererea de chemare în judecată, respectiv de deținător și

transportator al mărfii.

Înalta Curte, pentru

cele ce preced, constatând că motivele de modificare invocate nu sunt incidente

în cauză, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâta SC M.R. SRL împotriva Deciziei nr. 124/A

din data de 25 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări

sociale.

Respinge, ca

nefondată, cererea de cheltuieli de judecată formulată de intimata SC Z.D. SA.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 martie 2014.