ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 630/2016
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 630/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)
Decizia nr. 630/2016
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 29 august 2012 pe rolul Tribunalului
București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/3/2012, reclamanta A.
GMBH & CO. KG, a chemat în judecată pârâtele SC B. SRL și Autoritatea
Națională a Vămilor, solicitând instanței ca, prin hotărârea
ce se va pronunța, să se constate că mărfurile reținute
de către autoritățile vamale conform deciziei Direcției Regionale
pentru Accize și Operațiuni Vamale Constanța din 31 iulie 2012, aduc
atingere drepturilor exclusive de proprietate intelectuală deținute de
reclamantă asupra mărcilor înregistrate internațional C. din 11
iulie 1966 și D. din 20 iulie 1993; să se dispună, față
de pârâta SC B. SRL, interzicerea importului, a transportului și a oricărui
alt act de comerț neautorizat al produselor purtând semne identice sau similare
cu mărcile C. și D.; să se dispună obligarea pârâtei SC B. SRL
la furnizarea informațiilor privind circuitul comercial, respectiv rețeaua
de distribuție și traseul, de la locul expediției până la destinație,
al mărfurilor purtând semne identice sau similare cu mărcile C. și
D., reținute conform deciziei autorității vamale; cu cheltuieli de
judecată.
Prin sentința nr. 1952 din 06 noiembrie 2012, Tribunalul București,
secția a IV-a civilă, a admis cererea de chemare în judecată, a constatat
că mărfurile reținute de autoritățile vamale conform deciziei
din 31 iulie 2012 aduc atingere drepturilor exclusive deținute de reclamantă
asupra mărcilor C. din 11 iulie 1966 și D. din 20 iulie 1993, a interzis
pârâtei importul, transportul și orice act de comerț neautorizat al produselor
purtând mărci identice sau similare cu mărcile reclamantei, a obligat
pe pârâtă la furnizarea informațiilor privind circuitul comercial, respectiv
rețeaua de distribuție și traseul de la locul expediției până
la destinație al mărfurilor purtând semne identice sau similare cu cele
ale reclamantei, cu cheltuieli de judecată.
Prin decizia nr. 2002 din 8 octombrie 2013, Curtea de Apel București,
secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală,
conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins excepția
nulității recursului; a admis recursul formulat de pârâta SC B. SRL împotriva
sentinței menționate, a dispus casarea sentinței și trimiterea
cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.
Pentru a decide astfel, Curtea de Apel a reținut că achiesarea
avută în vedere de prima instanță a fost exprimată în întâmpinarea
formulată în numele pârâtei de avocatul acesteia, în lipsa unei procuri speciale,
astfel cum impune art. 69 alin. (1) C. proc. civ.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București, secția
a IV-a civilă, sub nr. x/3/2012*.
În rejudecare, prin întâmpinarea formulată la data de 22 aprilie 2014,
pârâta SC B. SRL a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive,
arătând că, în fapt, aceasta are calitatea de agent pentru containerele
E., respectiv calitatea de a reprezenta armatorul în ceea ce privește diferitele
operațiuni desfășurate pe teritoriul României și nu își
asumă în nume propriu obligații ce decurg din contractul de transport
mărfuri, a cărui parte contractantă este A.P. F. A/S. Pe fondul cauzei,
pârâta a susținut netemeinicia cererii.
Prin sentința nr. 687 din 10 iunie 2014, Tribunalul București,
secția a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepția lipsei
calității procesuale a pârâtei SC B. SRL; a admis cererea formulată
de reclamanta A. GMBH & CO. KG; a constatat că mărfurile reținute
conform deciziei Direcției Regionale pentru Accize și Operațiuni
Vamale Constanța aduc atingere drepturilor exclusive de proprietate intelectuală
deținute de reclamantă asupra mărcilor înregistrate internațional
C. din 11 iulie 1966 și D. din 20 iulie 1993; a interzis pârâtei importul,
transportul și orice alt act de comerț neautorizat al produselor purtând
semne identice sau similare cu mărcile reclamantei; a obligat pârâta să
furnizeze informațiile privind circuitul comercial, respectiv rețeaua
de distribuție și traseul de la locul expediției până la destinație
al mărfurilor purtând semne identice sau similare cu mărcile reclamantei;
cu cheltuieli de judecată.
În motivarea sentinței, s-a reținut că la data de 27
iulie 2012, în temeiul prevederilor Regulamentului Consiliului (CE) nr. 1383/2003
și ale Legii nr. 344/2005, autoritățile vamale din cadrul Biroului
Vamal Constanța Sud au reținut, ca fiind susceptibile să aducă
atingere unui drept de proprietate intelectuală, un număr de 14.400 de
produse - deodorante de 75 ml purtând inscripția G.
Cele 14.400 de produse inscripționate cu semne identice sau similare
cu mărcile C. din 11 iulie 1966 și D. din 20 iulie 1993, au fost transportate
de pârâta SC B. SRL, fiind expediate din Dubai - Emiratele Arabe Unite, către
destinatarul PPC H. LTD din Ucraina, conform deciziei Autorității Naționale
a Vămilor.
Invocând lipsa legitimării sale procesuale pasive, pârâta a invocat
calitatea sa de agent pe care o are pentru linia de containere E. și obligațiile
sale decurgând din acest contract, respectiv acelea de a reprezenta armatorul pentru
diversele operațiuni pe teritoriul României, arătând totodată că
în baza contractului de agenție nu are atribuții de transport sau manipulare
a mărfurilor, neputându-se reține așadar că pârâta prin activități
de transport și manipulare a mărfii, ar aduce atingere dreptului la marcă
invocat de reclamantă.
Tribunalul a înlăturat aceste apărări, arătând că
decizia autorităților vamale de reținere a produselor din 31
iulie 2012 indică pe pârâtă drept deținătoare a mărfurilor
purtând mărcile contrafăcute.
Mai mult, la momentul formulării opoziției la decizia de reținere
a mărfurilor, pârâta s-a pretins transportator al mărfurilor reținute,
iar procesul verbal de control din data de 27 iulie 2012, a fost încheiat de Autoritățile
Vamale și pârâtă, în calitate de transportator al mărfurilor.
De principiu, nu are relevanță, în stabilirea calității
procesuale a pârâtei, contractul de agenție încheiat cu armatorul, și
obligațiile asumate de pârâta prin contractul menționat, având în vedere
ca obligațiile de abținere a pârâtei de la încălcarea unui drept
la marcă nu își au izvorul în actul juridic menționat, act față
de care reclamanta este oricum terț, ci într-un fapt juridic ilicit.
Prin urmare, contractul de agenție încheiat de pârâtă nu o exonerează
de răspundere, în contextul în care probele administrate în cauza au relevat
că aceasta a acționat în fapt ca transportator și deținător
al mărfurilor reținute, ca fiind susceptibile sa aducă atingere unui
drept de proprietate intelectuală.
Analizând, însă, contractul de agent de care se prevalează pârâta,
tribunalul a constatat că în sarcina pârâtei, în calitate de comerciant ce
efectuează acte de comerț cu privire la bunuri contrafăcute, subzistă
în virtutea art. 36 din Legea nr. 84/1998 îndatorirea de a înceta de îndată
asemenea acte care încalcă dreptul exclusiv la marcă al unei alte persoane.
Astfel, pârâta este agent de expediție în teritoriu al armatorului
și în această calitate obligația sa principală este aceea de
organizare a unor îndatoriri conexe, respectiv de depozitare a mărfii, de efectuare
a operațiunilor de import–export, de intrare și lichidare în vamă.
Mai mult, din clauzele contractului de agenție, a rezultat că
agentul poate fi însărcinat cu organizarea cererilor de transport al mărfurilor,
caz în care urmează să aibă în vedere politica de acceptare a E.
și principiile alocării spațiului.
Din perspectiva actelor comerciale la care pârâta este îndreptățită
cu privire la mărfurile confiscate, chiar prin contractul de agenție,
coroborat și cu atribuțiile certe ce rezultă din actele autorității
vamale, ce atestă calitatea de deținător și transportator al
mărfurilor, tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale
pasive.
Pe fondul cauzei, s-a reținut că reclamanta este titulara mărcilor
înregistrate internațional C. din 11 iulie 1966 și D. din 20 iulie 1993,
având protecție pe teritoriul României, conform extraselor din baza de date
a Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale, anexate.
În această calitate, în temeiul dispozițiilor art. 36 alin.
(2) din Legea nr. 84/1998, reclamanta are dreptul de a interzice terților importul,
transportul și orice alt act de folosire neautorizată în activitatea lor
comercială, a produselor ce poartă semne identice sau similare cu mărcile
reclamantei.
Faptele de folosire de către pârâtă, fără autorizarea
reclamantei, a semnelor identice sau similare cu mărcile protejate ale reclamantei
au fost dovedite de notificarea autorităților vamale, motiv pentru care
s-a apreciat că acțiunea este întemeiată și a fost admisă
în consecință.
Prin decizia nr. 268 din 20 mai 2015, Curtea de Apel București, secția
a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de către pârâta SC
B. SRL împotriva sentinței menționate, cu cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, în
critica împotriva soluției de respingere a excepției calității
procesuale pasive, pârâta invocă prevederile art. 53-59 din O.G. nr. 22/1999,
ce reglementează activitatea de agenturare a navelor, susținând că
atribuțiile agentului sunt limitate de aceste dispoziții legale, fiind
exclusă activitatea de transport.
Curtea a reținut, însă, că, prin contractul încheiat cu proprietarul
navei, pârâta și-a asumat și alte obligații decât cele de reprezentare
izvorând din actul normativ menționat, printre care și acceptarea cererilor
de transport de mărfuri, obligații de intrare și lichidare în vamă,
fiind dovedită, astfel, calitatea sa de transportator. Însăși pârâta
s-a prezentat în fața autorităților vamale în calitate de transportator,
așa cum rezultă din înscrisurile de dosar, în care se face referire la
opoziția din 23 august 2012 împotriva deciziei de reținere a mărfurilor
în vamă, opoziție formulată, de asemenea, în calitate de transportator.
Reținerile din prezenta hotărâre nu contrazic decizia de speță
depusă la dosar, situația de fapt din cauza de față fiind diferită,
atâta vreme cât s-a dovedit că pârâta nu s-a limitat la exercitarea atribuțiilor
specifice contractului de agenție.
Pe fondul cauzei, instanța de apel a constatat că, în calitate
de titular al mărcilor înregistrate D., reclamanta este îndreptățită,
în temeiul art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, să interzică pârâtei,
în calitate de transportator, orice faptă de folosire, fără autorizare,
a semnelor identice sau similare cu cele înregistrate.
S-a reținut că soluția dată pe fondul cauzei este criticată
prin prisma calității procesuale pasive, examinată de instanța
de apel prin considerentele referitoare la soluționarea excepției.
Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs, în termenul legal,
pârâta SC B. SRL, criticând-o pentru nelegalitate pe temeiul art. 304 pct. 9 C.
proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:
Decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită
a dispozițiilor O.G. nr. 22/1999 privind administrarea porturilor și a
căilor navigabile, utilizarea infrastructurilor de transport naval aparținând
domeniului public, precum și desfășurarea activităților
de transport naval în porturi și pe căile navigabile interioare.
Din Contractul de Agenție (Agency Agreement) încheiat între A.P. F.
A/S și B. SRL, reies în mod clar calitatea de agent pe care o are pârâta pentru
linia de containere E. și obligațiile pe care le are agentul, anume doar
de a reprezenta armatorul în ceea ce privește diverse operațiuni pe teritoriul
României.
În niciun caz agentul nu își asumă în nume propriu obligații
ce decurg, spre exemplu, din contractul de transport de mărfuri a cărei
parte contractuală este A.P. F. A/S contractul fiindu-i opozabil doar acestei
societăți și doar acesta fiind subiect al raporturilor juridice ce
se nasc din el.
În acest sens, într-o speță similară, aproape identică
s-a pronunțat și instanța supremă, prin decizia civilă
nr. 8279 din 22 noiembrie 2011.
Astfel, cum în mod corect s-a reținut prin decizia recurată, pârâta
este o societate de agenturare, iar întinderea atribuțiilor și competențelor
sale sunt stabilite prin dispoziții legale, respectiv prin art. 56, 57 și
58 din O.G. nr. 22/1999.
Din analiza art. 56, 57 și 58 ale acestui act normativ, rezultă
în mod clar faptul că agentul maritim nu are în niciun caz atribuțiile
pe care instanța de apel a reținut că le-ar avea, anume transportul
sau manipularea mărfii, și nici faptul că prin activitățile
întreprinse de către acesta ar putea în vreun fel aduce atingere drepturilor
exclusive asupra unei mărci înregistrate internațional.
Nu s-a susținut că pârâta ar fi exercitat astfel de activități
peste limitele dispozițiilor legale sau ale convenției de reprezentare.
În consecință, excepția lipsei calității procesuale
pasive este întemeiată, iar pe fondul cauzei, cererea reclamantei trebuie respinsă,
dată fiind calitatea pârâtei de agent maritim al liniei de containere E., având
doar atribuții cu privire la reprezentarea armatorului în diverse operațiuni
pe teritoriul României, în exercitarea cărora nu aduce atingere dreptului la
marcă invocat de reclamantă, nu și de transport și manipulare
a mărfii reținute ca fiind contrafăcută.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și
a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat,
pentru următoarele considerente:
Instanța de apel a confirmat dispoziția primei instanțe de
respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive în cererea
în contrafacere formulată de titularul unui drept la marcă, reținând
că prevederile O.G. nr. 22/1999, invocate de către pârâtă, nu sunt
aplicabile în cauză, deoarece s-a dovedit că pârâta a avut calitatea de
transportator al mărfurilor reținute de autoritățile vamale
române.
Înalta Curte constată că este corectă aprecierea instanței
de apel privind inaplicabilitatea în cauză a prevederilor O.G. nr. 22/1999
privind administrarea porturilor și a căilor navigabile, utilizarea infrastructurilor
de transport naval aparținând domeniului public, precum și desfășurarea
activităților de transport naval în porturi și pe căile navigabile
interioare.
Acest act normativ, în legătură cu care recurenta a pretins aplicarea
greșită de către instanța de apel, conține dispoziții
referitoare la agenturarea navelor, inclusiv cu privire la atribuțiile agentului
de navă.
După cum rezultă din prevederile art. 56–58, obligațiile
agentului de navă constau, în esență, în reprezentarea navei și
a comandantului, a proprietarului sau a operatorului acesteia, în asistarea navei
și a comandantului acesteia în toate acțiunile sale, în informarea comandantului
navei în legătură cu legislația și în garantarea plății
de către navă a tarifelor, a taxelor și a celorlalte cheltuieli portuare.
Aceste atribuții ale agentului de navă nu le includ, într-adevăr,
pe cele de transport al mărfurilor, dar acest fapt nu înseamnă, prin el
însuși, că pârâta nu a desfășurat, totuși, o activitate
de transport al mărfurilor contrafăcute.
Conținutul obligațiilor arătate anterior relevă faptul
că acestea vizează activitatea navei și a comandantului, a proprietarului
sau a operatorului acesteia, după sosirea navei într-un port românesc și
până la plecarea din acesta sau chiar de pe teritoriul României.
Or, instanța de apel a reținut săvârșirea de către
pârâtă a unei fapte de încălcare a drepturilor reclamantei asupra mărcilor
înregistrate în calitate de transportator al mărfurilor, activitate desfășurată,
așadar, până la sosirea în port, din moment ce mărfurile contrafăcute
au fost reținute în vamă, înainte de intrarea pe teritoriul României.
Calitatea de transportator este distinctă de aceea de agent de navă,
agenturarea fiind calificată de către legiuitor drept o activitate conexă
activității de transport naval, după cum rezultă din art. 19
alin. (1) lit. b) pct. 2 din O.G. nr. 22/1999.
Ceea ce este esențial în cauză nu este faptul dacă pârâta
a acționat (și) în calitate de agent de navă pe teritoriul României,
ci dacă a avut calitatea de transportator de la Dubai către Ucraina, destinația
finală a mărfurilor, cu tranzitarea României.
În acest context, dispozițiile art. 56 – 58 din O.G. nr. 22/1999 nu
sunt relevante tocmai pentru că nu organizează calitatea de transportator,
ci doar pe aceea de agent de navă.
Nu are importanță nici măcar dacă aceste dispoziții
împiedică desfășurarea concomitentă, de către agentul de
navă, a activității de transport: în măsura în care se dovedește
că agentul de navă a acționat și ca transportator, deoarece
consecința eventualei incompatibilități legale ar fi aceea a nelegalității
activității desfășurate în fapt (care nu interesează cauza),
și nu cea a infirmării calității de transportator în care partea
a acționat în mod efectiv.
Desfășurarea activității de transportator reprezintă
o chestiune de fapt, a cărei existență, dovedită prin probele
administrate, nu poate fi înlăturată prin raportarea la dispoziții
legale care nu se referă la faptul astfel probat.
În cauză, instanța de apel a reținut că, în fața
autorităților vamale române, pârâta și-a arogat calitatea de transportator
al mărfurilor reținute, iar procesul verbal de control din data de 27
iulie 2012, a fost încheiat de autoritățile vamale și pârâtă,
în calitate de transportator al mărfurilor. De asemenea, conform deciziei Autorității
Naționale a Vămilor, pârâta a transportat mărfurile expediate din
Dubai, cu destinația Ucraina.
Mai mult, instanța de apel a reținut că prin chiar contractul
încheiat cu proprietarul navei, pârâta și-a asumat și alte obligații
decât cele de reprezentare izvorând din actul normativ menționat, printre care
și acceptarea cererilor de transport de mărfuri, obligații de intrare
și lichidare în vamă, fiind dovedită, astfel, calitatea sa de transportator.
Această situație de fapt nu poate fi reapreciată în cauză,
dat fiind că reevaluarea probelor administrate excedează atribuțiile
acestei instanțe de control judiciar, circumscrise exclusiv verificării
legalității deciziei recurate, prin prisma cazurilor de recurs enumerate
limitativ în art. 304 C. proc. civ., nu și a temeiniciei acesteia.
Raporturile contractuale dintre A.P. F. A/S și pârâtă, derulate
în baza contractului de agenție depus la dosar și invocat prin motivele
de recurs, dovedesc, cel mult, activitatea pârâtei de agent de navă, cu atribuțiile
agreate de părțile contractante și cu respectarea prevederilor O.G.
nr. 22/1999 (cu toate că este vorba despre un contract generic, insuficient
pentru dovedirea calității de agent chiar pentru nava pe care s-au aflat
mărfurile contrafăcute, în absența documentelor navei).
În condițiile în care, după cum s-a arătat deja, calitatea
de agent este diferită de cea de transportator, întrunirea primeia nu infirmă
desfășurarea celei de-a doua activități (fie pe baza altor clauze
din același contract, fie pe baza altui contract, fie chiar cu încălcarea
contractului), în măsura în care aceasta din urmă este dovedită prin
probele administrate.
Instanța de apel a reținut în mod corect că decizia civilă
nr. 8279 din 22 noiembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte într-o altă
cauză privea o situație de fapt diferită de cea din speță,
dat fiind că se dovedise că pârâta din cererea în contrafacere nu desfășurase
în concret o activitate de transport al mărfurilor contrafăcute, limitându-se
la exercitarea atribuțiilor de agent de navă, caz în care deveneau incidente
prevederile O.G. nr. 22/1999 referitoare la agenturarea navelor.
Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că,
în mod corect, instanța de apel a apreciat că prevederile O.G. nr. 22/1999
nu sunt aplicabile în cauză, motiv pentru care este legală menținerea
dispoziției primei instanțe de respingere a excepției lipsei calității
procesuale pasive, susținerile recurentei pe acest aspect urmând a fi înlăturate.
Ținând cont și de faptul că recurenta nu a formulat, în ceea
ce privește fondul cauzei, alte susțineri decât cele vizând lipsa calității
procesuale pasive în cererea în contrafacerea mărcii, întemeiată pe dispozițiile
art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat,
făcând aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
În baza art. 274 C. proc. civ., va obliga pe recurenta pârâtă la 3,347.2
RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata reclamantă
A. GMBH & CO KG, conform facturii fiscale din 29 februarie 2016.
PENTRU
ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
D E C I
D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC B. SRL împotriva deciziei
nr. 268 A din 20 mai 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a
civilă.
Obligă pe recurenta pârâtă la 3,347.2 RON reprezentând cheltuieli
de judecată către intimata reclamantă A. GMBH & CO KG.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi,
18 martie 2016.