ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 630/2016

Decizia nr. 630/2016 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 29 august 2012 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/3/2012, reclamanta A. GMBH & CO.

KG, a chemat în judecată pârâtele SC B. SRL și Autoritatea Națională a Vămilor, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate că mărfurile reținute de către autoritățile vamale conform deciziei Direcției Regionale pentru Accize și Operațiuni Vamale Constanța din 31 iulie 2012, aduc atingere drepturilor exclusive de proprietate intelectuală deținute de reclamantă asupra mărcilor înregistrate internațional C. din 11 iulie 1966 și D. din 20 iulie 1993; să se dispună, față de pârâta SC B. SRL, interzicerea importului, a transportului și a oricărui alt act de comerț neautorizat al produselor purtând semne identice sau similare cu mărcile C. și D.; să se dispună obligarea pârâtei SC B. SRL la furnizarea informațiilor privind circuitul comercial, respectiv rețeaua de distribuție și traseul, de la locul expediției până la destinație, al mărfurilor purtând semne identice sau similare cu mărcile C. și D., reținute conform deciziei autorității vamale; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 1952 din 06 noiembrie 2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis cererea de chemare în judecată, a constatat că mărfurile reținute de autoritățile vamale conform deciziei din 31 iulie 2012 aduc atingere drepturilor exclusive deținute de reclamantă asupra mărcilor C. din 11 iulie 1966 și D. din 20 iulie 1993, a interzis pârâtei importul, transportul și orice act de comerț neautorizat al produselor purtând mărci identice sau similare cu mărcile reclamantei, a obligat pe pârâtă la furnizarea informațiilor privind circuitul comercial, respectiv rețeaua de distribuție și traseul de la locul expediției până la destinație al mărfurilor purtând semne identice sau similare cu cele ale reclamantei, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 2002 din 8 octombrie 2013, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins excepția nulității recursului; a admis recursul formulat de pârâta SC B. SRL împotriva sentinței menționate, a dispus casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Pentru a decide astfel, Curtea de Apel a reținut că achiesarea avută în vedere de prima instanță a fost exprimată în întâmpinarea formulată în numele pârâtei de avocatul acesteia, în lipsa unei procuri speciale, astfel cum impune art. 69 alin. (1) C. proc. civ. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/3/2012*.

În rejudecare, prin întâmpinarea formulată la data de 22 aprilie 2014, pârâta SC B. SRL a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, arătând că, în fapt, aceasta are calitatea de agent pentru containerele E., respectiv calitatea de a reprezenta armatorul în ceea ce privește diferitele operațiuni desfășurate pe teritoriul României și nu își asumă în nume propriu obligații ce decurg din contractul de transport mărfuri, a cărui parte contractantă este A.P. F. A/S. Pe fondul cauzei, pârâta a susținut netemeinicia cererii. Prin sentința nr. 687 din 10 iunie 2014, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale a pârâtei SC B. SRL; a admis cererea formulată de reclamanta A. GMBH & CO.

KG; a constatat că mărfurile reținute conform deciziei Direcției Regionale pentru Accize și Operațiuni Vamale Constanța aduc atingere drepturilor exclusive de proprietate intelectuală deținute de reclamantă asupra mărcilor înregistrate internațional C. din 11 iulie 1966 și D. din 20 iulie 1993; a interzis pârâtei importul, transportul și orice alt act de comerț neautorizat al produselor purtând semne identice sau similare cu mărcile reclamantei; a obligat pârâta să furnizeze informațiile privind circuitul comercial, respectiv rețeaua de distribuție și traseul de la locul expediției până la destinație al mărfurilor purtând semne identice sau similare cu mărcile reclamantei; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea sentinței, s-a reținut că la data de 27 iulie 2012, în temeiul prevederilor Regulamentului Consiliului (CE) nr. 1383/2003 și ale Legii nr. 344/2005, autoritățile vamale din cadrul Biroului Vamal Constanța Sud au reținut, ca fiind susceptibile să aducă atingere unui drept de proprietate intelectuală, un număr de 14.400 de produse - deodorante de 75 ml purtând inscripția G. Cele 14.400 de produse inscripționate cu semne identice sau similare cu mărcile C. din 11 iulie 1966 și D. din 20 iulie 1993, au fost transportate de pârâta SC B. SRL, fiind expediate din Dubai - Emiratele Arabe Unite, către destinatarul PPC H. LTD din Ucraina, conform deciziei Autorității Naționale a Vămilor.

Invocând lipsa legitimării sale procesuale pasive, pârâta a invocat calitatea sa de agent pe care o are pentru linia de containere E. și obligațiile sale decurgând din acest contract, respectiv acelea de a reprezenta armatorul pentru diversele operațiuni pe teritoriul României, arătând totodată că în baza contractului de agenție nu are atribuții de transport sau manipulare a mărfurilor, neputându-se reține așadar că pârâta prin activități de transport și manipulare a mărfii, ar aduce atingere dreptului la marcă invocat de reclamantă. Tribunalul a înlăturat aceste apărări, arătând că decizia autorităților vamale de reținere a produselor din 31 iulie 2012 indică pe pârâtă drept deținătoare a mărfurilor purtând mărcile contrafăcute.

Mai mult, la momentul formulării opoziției la decizia de reținere a mărfurilor, pârâta s-a pretins transportator al mărfurilor reținute, iar procesul verbal de control din data de 27 iulie 2012, a fost încheiat de Autoritățile Vamale și pârâtă, în calitate de transportator al mărfurilor. De principiu, nu are relevanță, în stabilirea calității procesuale a pârâtei, contractul de agenție încheiat cu armatorul, și obligațiile asumate de pârâta prin contractul menționat, având în vedere ca obligațiile de abținere a pârâtei de la încălcarea unui drept la marcă nu își au izvorul în actul juridic menționat, act față de care reclamanta este oricum terț, ci într-un fapt juridic ilicit.

Prin urmare, contractul de agenție încheiat de pârâtă nu o exonerează de răspundere, în contextul în care probele administrate în cauza au relevat că aceasta a acționat în fapt ca transportator și deținător al mărfurilor reținute, ca fiind susceptibile sa aducă atingere unui drept de proprietate intelectuală. Analizând, însă, contractul de agent de care se prevalează pârâta, tribunalul a constatat că în sarcina pârâtei, în calitate de comerciant ce efectuează acte de comerț cu privire la bunuri contrafăcute, subzistă în virtutea art. 36 din Legea nr. 84/1998 îndatorirea de a înceta de îndată asemenea acte care încalcă dreptul exclusiv la marcă al unei alte persoane. Astfel, pârâta este agent de expediție în teritoriu al armatorului și în această calitate obligația sa principală este aceea de organizare a unor îndatoriri conexe, respectiv de depozitare a mărfii, de efectuare a operațiunilor de import–export, de intrare și lichidare în vamă.

Mai mult, din clauzele contractului de agenție, a rezultat că agentul poate fi însărcinat cu organizarea cererilor de transport al mărfurilor, caz în care urmează să aibă în vedere politica de acceptare a E. și principiile alocării spațiului. Din perspectiva actelor comerciale la care pârâta este îndreptățită cu privire la mărfurile confiscate, chiar prin contractul de agenție, coroborat și cu atribuțiile certe ce rezultă din actele autorității vamale, ce atestă calitatea de deținător și transportator al mărfurilor, tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale pasive. Pe fondul cauzei, s-a reținut că reclamanta este titulara mărcilor înregistrate internațional C. din 11 iulie 1966 și D. din 20 iulie 1993, având protecție pe teritoriul României, conform extraselor din baza de date a Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale, anexate.

În această calitate, în temeiul dispozițiilor art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, reclamanta are dreptul de a interzice terților importul, transportul și orice alt act de folosire neautorizată în activitatea lor comercială, a produselor ce poartă semne identice sau similare cu mărcile reclamantei. Faptele de folosire de către pârâtă, fără autorizarea reclamantei, a semnelor identice sau similare cu mărcile protejate ale reclamantei au fost dovedite de notificarea autorităților vamale, motiv pentru care s-a apreciat că acțiunea este întemeiată și a fost admisă în consecință. Prin decizia nr. 268 din 20 mai 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de către pârâta SC B. SRL împotriva sentinței menționate, cu cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, în critica împotriva soluției de respingere a excepției calității procesuale pasive, pârâta invocă prevederile art. 53-59 din O.G. nr. 22/1999, ce reglementează activitatea de agenturare a navelor, susținând că atribuțiile agentului sunt limitate de aceste dispoziții legale, fiind exclusă activitatea de transport. Curtea a reținut, însă, că, prin contractul încheiat cu proprietarul navei, pârâta și-a asumat și alte obligații decât cele de reprezentare izvorând din actul normativ menționat, printre care și acceptarea cererilor de transport de mărfuri, obligații de intrare și lichidare în vamă, fiind dovedită, astfel, calitatea sa de transportator.

Însăși pârâta s-a prezentat în fața autorităților vamale în calitate de transportator, așa cum rezultă din înscrisurile de dosar, în care se face referire la opoziția din 23 august 2012 împotriva deciziei de reținere a mărfurilor în vamă, opoziție formulată, de asemenea, în calitate de transportator. Reținerile din prezenta hotărâre nu contrazic decizia de speță depusă la dosar, situația de fapt din cauza de față fiind diferită, atâta vreme cât s-a dovedit că pârâta nu s-a limitat la exercitarea atribuțiilor specifice contractului de agenție. Pe fondul cauzei, instanța de apel a constatat că, în calitate de titular al mărcilor înregistrate D., reclamanta este îndreptățită, în temeiul art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, să interzică pârâtei, în calitate de transportator, orice faptă de folosire, fără autorizare, a semnelor identice sau similare cu cele înregistrate.

S-a reținut că soluția dată pe fondul cauzei este criticată prin prisma calității procesuale pasive, examinată de instanța de apel prin considerentele referitoare la soluționarea excepției. Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs, în termenul legal, pârâta SC B. SRL, criticând-o pentru nelegalitate pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele: Decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor O.G. nr. 22/1999 privind administrarea porturilor și a căilor navigabile, utilizarea infrastructurilor de transport naval aparținând domeniului public, precum și desfășurarea activităților de transport naval în porturi și pe căile navigabile interioare.

Din Contractul de Agenție (Agency Agreement) încheiat între A.P. F. A/S și B. SRL, reies în mod clar calitatea de agent pe care o are pârâta pentru linia de containere E. și obligațiile pe care le are agentul, anume doar de a reprezenta armatorul în ceea ce privește diverse operațiuni pe teritoriul României. În niciun caz agentul nu își asumă în nume propriu obligații ce decurg, spre exemplu, din contractul de transport de mărfuri a cărei parte contractuală este A.P. F. A/S contractul fiindu-i opozabil doar acestei societăți și doar acesta fiind subiect al raporturilor juridice ce se nasc din el. În acest sens, într-o speță similară, aproape identică s-a pronunțat și instanța supremă, prin decizia civilă nr. 8279 din 22 noiembrie 2011. Astfel, cum în mod corect s-a reținut prin decizia recurată, pârâta este o societate de agenturare, iar întinderea atribuțiilor și competențelor sale sunt stabilite prin dispoziții legale, respectiv prin art. 56, 57 și 58 din O.G.

nr. 22/1999. Din analiza art. 56, 57 și 58 ale acestui act normativ, rezultă în mod clar faptul că agentul maritim nu are în niciun caz atribuțiile pe care instanța de apel a reținut că le-ar avea, anume transportul sau manipularea mărfii, și nici faptul că prin activitățile întreprinse de către acesta ar putea în vreun fel aduce atingere drepturilor exclusive asupra unei mărci înregistrate internațional. Nu s-a susținut că pârâta ar fi exercitat astfel de activități peste limitele dispozițiilor legale sau ale convenției de reprezentare.

În consecință, excepția lipsei calității procesuale pasive este întemeiată, iar pe fondul cauzei, cererea reclamantei trebuie respinsă, dată fiind calitatea pârâtei de agent maritim al liniei de containere E., având doar atribuții cu privire la reprezentarea armatorului în diverse operațiuni pe teritoriul României, în exercitarea cărora nu aduce atingere dreptului la marcă invocat de reclamantă, nu și de transport și manipulare a mărfii reținute ca fiind contrafăcută. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente: Instanța de apel a confirmat dispoziția primei instanțe de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive în cererea în contrafacere formulată de titularul unui drept la marcă, reținând că prevederile O.G.

nr. 22/1999, invocate de către pârâtă, nu sunt aplicabile în cauză, deoarece s-a dovedit că pârâta a avut calitatea de transportator al mărfurilor reținute de autoritățile vamale române. Înalta Curte constată că este corectă aprecierea instanței de apel privind inaplicabilitatea în cauză a prevederilor O.G. nr. 22/1999 privind administrarea porturilor și a căilor navigabile, utilizarea infrastructurilor de transport naval aparținând domeniului public, precum și desfășurarea activităților de transport naval în porturi și pe căile navigabile interioare. Acest act normativ, în legătură cu care recurenta a pretins aplicarea greșită de către instanța de apel, conține dispoziții referitoare la agenturarea navelor, inclusiv cu privire la atribuțiile agentului de navă.

După cum rezultă din prevederile art. 56–58, obligațiile agentului de navă constau, în esență, în reprezentarea navei și a comandantului, a proprietarului sau a operatorului acesteia, în asistarea navei și a comandantului acesteia în toate acțiunile sale, în informarea comandantului navei în legătură cu legislația și în garantarea plății de către navă a tarifelor, a taxelor și a celorlalte cheltuieli portuare. Aceste atribuții ale agentului de navă nu le includ, într-adevăr, pe cele de transport al mărfurilor, dar acest fapt nu înseamnă, prin el însuși, că pârâta nu a desfășurat, totuși, o activitate de transport al mărfurilor contrafăcute. Conținutul obligațiilor arătate anterior relevă faptul că acestea vizează activitatea navei și a comandantului, a proprietarului sau a operatorului acesteia, după sosirea navei într-un port românesc și până la plecarea din acesta sau chiar de pe teritoriul României.

Or, instanța de apel a reținut săvârșirea de către pârâtă a unei fapte de încălcare a drepturilor reclamantei asupra mărcilor înregistrate în calitate de transportator al mărfurilor, activitate desfășurată, așadar, până la sosirea în port, din moment ce mărfurile contrafăcute au fost reținute în vamă, înainte de intrarea pe teritoriul României. Calitatea de transportator este distinctă de aceea de agent de navă, agenturarea fiind calificată de către legiuitor drept o activitate conexă activității de transport naval, după cum rezultă din art. 19 alin. (1) lit. b) pct. 2 din O.G. nr. 22/1999. Ceea ce este esențial în cauză nu este faptul dacă pârâta a acționat (și) în calitate de agent de navă pe teritoriul României, ci dacă a avut calitatea de transportator de la Dubai către Ucraina, destinația finală a mărfurilor, cu tranzitarea României.

În acest context, dispozițiile art. 56 – 58 din O.G. nr. 22/1999 nu sunt relevante tocmai pentru că nu organizează calitatea de transportator, ci doar pe aceea de agent de navă. Nu are importanță nici măcar dacă aceste dispoziții împiedică desfășurarea concomitentă, de către agentul de navă, a activității de transport: în măsura în care se dovedește că agentul de navă a acționat și ca transportator, deoarece consecința eventualei incompatibilități legale ar fi aceea a nelegalității activității desfășurate în fapt (care nu interesează cauza), și nu cea a infirmării calității de transportator în care partea a acționat în mod efectiv. Desfășurarea activității de transportator reprezintă o chestiune de fapt, a cărei existență, dovedită prin probele administrate, nu poate fi înlăturată prin raportarea la dispoziții legale care nu se referă la faptul astfel probat.

În cauză, instanța de apel a reținut că, în fața autorităților vamale române, pârâta și-a arogat calitatea de transportator al mărfurilor reținute, iar procesul verbal de control din data de 27 iulie 2012, a fost încheiat de autoritățile vamale și pârâtă, în calitate de transportator al mărfurilor. De asemenea, conform deciziei Autorității Naționale a Vămilor, pârâta a transportat mărfurile expediate din Dubai, cu destinația Ucraina. Mai mult, instanța de apel a reținut că prin chiar contractul încheiat cu proprietarul navei, pârâta și-a asumat și alte obligații decât cele de reprezentare izvorând din actul normativ menționat, printre care și acceptarea cererilor de transport de mărfuri, obligații de intrare și lichidare în vamă, fiind dovedită, astfel, calitatea sa de transportator.

Această situație de fapt nu poate fi reapreciată în cauză, dat fiind că reevaluarea probelor administrate excedează atribuțiile acestei instanțe de control judiciar, circumscrise exclusiv verificării legalității deciziei recurate, prin prisma cazurilor de recurs enumerate limitativ în art. 304 C. proc. civ., nu și a temeiniciei acesteia. Raporturile contractuale dintre A.P. F. A/S și pârâtă, derulate în baza contractului de agenție depus la dosar și invocat prin motivele de recurs, dovedesc, cel mult, activitatea pârâtei de agent de navă, cu atribuțiile agreate de părțile contractante și cu respectarea prevederilor O.G. nr. 22/1999 (cu toate că este vorba despre un contract generic, insuficient pentru dovedirea calității de agent chiar pentru nava pe care s-au aflat mărfurile contrafăcute, în absența documentelor navei).

În condițiile în care, după cum s-a arătat deja, calitatea de agent este diferită de cea de transportator, întrunirea primeia nu infirmă desfășurarea celei de-a doua activități (fie pe baza altor clauze din același contract, fie pe baza altui contract, fie chiar cu încălcarea contractului), în măsura în care aceasta din urmă este dovedită prin probele administrate. Instanța de apel a reținut în mod corect că decizia civilă nr. 8279 din 22 noiembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte într-o altă cauză privea o situație de fapt diferită de cea din speță, dat fiind că se dovedise că pârâta din cererea în contrafacere nu desfășurase în concret o activitate de transport al mărfurilor contrafăcute, limitându-se la exercitarea atribuțiilor de agent de navă, caz în care deveneau incidente prevederile O.G.

nr. 22/1999 referitoare la agenturarea navelor. Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de apel a apreciat că prevederile O.G. nr. 22/1999 nu sunt aplicabile în cauză, motiv pentru care este legală menținerea dispoziției primei instanțe de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive, susținerile recurentei pe acest aspect urmând a fi înlăturate. Ținând cont și de faptul că recurenta nu a formulat, în ceea ce privește fondul cauzei, alte susțineri decât cele vizând lipsa calității procesuale pasive în cererea în contrafacerea mărcii, întemeiată pe dispozițiile art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, făcând aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. În baza art. 274 C. proc. civ., va obliga pe recurenta pârâtă la 3,347.2 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata reclamantă A. GMBH & CO KG, conform facturii fiscale din 29 februarie 2016. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC B. SRL împotriva deciziei nr. 268 A din 20 mai 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Obligă pe recurenta pârâtă la 3,347.2 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata reclamantă A. GMBH & CO KG. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 martie 2016.