ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 359/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 359/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București la 5 aprilie 2012, reclamanta H.I. a chemat în judecată

pe pârâții N.M. și O.S.I.M. pentru a se constata că mărfurile reținute de

autoritățile vamale, urmare unui control făcut asupra bagajelor pârâtului N.M.,

aduc atingere mărcii comunitare din 23 decembrie 2010 și mărcilor

internaționale din 11 aprilie 1997 și respectiv din 10 decembrie 1976. S-a

solicitat să se interzică pârâtului să importe și să comercializeze fără

autorizația societății reclamante produsele purtând mărci identice sau similare

mărcilor comunitare sau internaționale amintite.

Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 1792 din 4 octombrie 2012 a

admis în parte acțiunea și a constatat că mărfurile reținute de autoritățile

vamale prin notificare A.N.V. 14 martie 2012 aduc atingere drepturilor de

proprietate intelectuală ale reclamantei asupra mărcilor comunitare și

internaționale H.

S-a interzis

pârâtului N.M. să importe și să comercializeze produsele purtând semne identice

sau similare mărcilor deținute de reclamantă.

Acțiunea îndreptată

împotriva pârâtului O.S.I.M. a fost respinsă ca fiind formulată împotriva unei

persoane fără calitate procesuală pasivă.

În motivarea acestei

soluții s-au reținut următoarele:

Potrivit

extraselor emise de O.H.I.M. și de W.I.P.O., atașate la dosar, mărcile din 23

decembrie 2010, din 11 aprilie 1997 și din 10 decembrie 1976 reprezintă mărci

înregistrate ale companiei H.I., cu protecție pe teritoriul României.

La

data de 06 martie 2012, în temeiul prevederilor Legii nr. 344/2005 și în baza

cererii de intervenție a societății H.I., autoritățile vamale din cadrul

Biroului Vamal Otopeni Călători, au reținut, de la numitul N.M., ca fiind

susceptibile să aducă atingere unui drept de proprietate intelectuală, un număr

de 7 produse, inscripționate fără drept cu semne identice sau similare mărcii

comunitare H. Din 23 decembrie 2010 și mărcilor internaționale din 11 aprilie 1997

și din 10 decembrie 1976..

S-a

constatat, din adresa autorității vamale și din planșele foto atașate la filele

41-42 din dosar, că produsele reținute (bluze) poartă un semn identic cu cel

asupra căruia societatea reclamantă are drept exclusiv de proprietate

intelectuală.

Potrivit

dispozițiilor art. 36 alin. (2) și (3) din Legea nr. 84/1998, titularul mărcii

poate cere instanței judecătorești competente să interzică terților să

folosească, activitatea lor comercială, fără consimțământul său, unui semn

identic mărcii, pentru produse sau servicii identice celor pentru care marca a

fost înregistrată sau a unui semn pentru care, datorită faptului că este

identic sau asemănător cu o marcă și din cauză că produsele sau serviciile

cărora li se aplică marca sunt identice sau similare, există un risc de confuzie

în percepția publicului - incluzând riscul de asociere - între semn și marcă. Este

interzis terților importarea și comercializai neautorizată a acestor produse.

S-a

constatat că produsele reținute de la pârât poarta un semn identic mărcii

reclamantei, el fiind aplicat pe produse de îmbrăcăminte, pentru care

reclamanta beneficiază de protecție.

S-a

reținut că pârâtul nu a dovedit și, nici nu a susținut că ar fi fost autorizat

să folosească semnul reclamantei

Tribunalul

a înlăturat apărarea pârâtului N.M. - în sensul că bunurile au fost aduse în

bagaj în limitele permise de transportul de călători, cu puțin înaintea

sărbătorilor de Paști și că acestea reprezentau cadouri pentru familia sa

numeroasă formată din 6 copii, familiile acestora, rude și prieteni, nefiind

import în scop comercial, el nefiind comerciant și devenind prin urmare

aplicabile dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005 - a fost

înlăturată de tribunal pentru următoarele considerente:

Potrivit

dispozițiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005, legea „nu se aplică

bunurilor aflate în bagajele călătorilor sau în colete „trimise ori primite de

persoane fizice cu caracter necomercial, bunuri care se încadrează în limita

permisă de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import și pentru

care nu există indicii materiale că mărfurile ar face parte dintr-un trafic

comercial”.

Tribunalul

a reținut însă că acest text legal nu este aplicabil, în cauză existând indicii

clare că mărfurile sunt destinate a face parte dintr-un trafic comercial. S-a

avut în vedere numărul mare de mărfuri care au fost găsite de organele vamale

la controlul efectuat asupra bagajelor pârâtului. Deși au fost găsite doar 7

bluze inscripționate cu marca „Hermes", s-a constatat că în același

transport au fost identificate și alte 141 de produse purtând diferite mărci de

renume internațional, fapt ce nu poate fi admis.

Numărul

mare al acestor produse a condus la prezumția simplă judecătorească, că scopul

introducerii în țară a acestor bunuri era unul comercial, motivarea pârâtului în

sensul că are o familie numeroasă, neputând justifica în mod rațional aducerea

în bagaje a 141 de produse de îmbrăcăminte inscripționate cu diverse semne ce

reprezintă mărci cunoscute.

Tribunalul

a mai respins cererea formulată de reclamantă în contradictoriu cu O.S.I.M., ca

fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă, excepția

lipsei calității procesual pasive fiind admisă prin încheierea din data de 28

iunie 2012.

2.

Instanța de apel

Curtea de Apel București,

secția a IX-a, prin Decizia civilă nr. 60/A din 25 martie 2013 a admis apelul

pârâtului, a schimbat în tot sentința nr. 1792/2012 a Tribunalului București și

a respins acțiunea ca nefondată.

S-a reținut că reclamanta

și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art. 11 si 17 din

Legea nr. 344/2005 și art. 11 din Regulamentul C.E. nr. 1383/2003, în

cuprinsul acestor acte normative făcându-se trimitere la drepturile exclusive

asupra mărcii, cât și la noțiunea de contrafacere a mărcii. S-a constatat că

reclamanta a formulat o acțiune în contrafacere, astfel încât îi sunt

aplicabile și dispozițiile din Legea nr. 84/1998, chiar dacă în cuprinsul

cererii de chemare în judecată nu s-a menționat în mod expres acest temei de

drept, reclamanta l-a invocat prin concluziile orale consemnate în practicaua

sentinței apelate.

Curtea de apel a

apreciat astfel ca fiind nefondată critica formulată de apelantul pârât prin

care se susține că instanța de fond a depășit limitele investirii sale.

S-a reținut că în

cuprinsul dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 344/2005 sunt menționate

situațiile pentru care nu sunt aplicabile dispozițiile acestui act normativ.

Având în vedere că la

alin. (1) al acestui articol se menționează că legea nu se aplică mărfurilor

care au fost fabricate cu consimțământul titularului dreptului, s-a reținut că

reclamanta și-a întemeiat cererea pe ipoteza în care mărfurile au fost

fabricate fără consimțământul titularului dreptului, cu alte cuvinte mărfurilor

contrafăcute.

Sub acest aspect s-a

constatat că în cauză nu au fost administrate probe din care să rezulte că mărfurile

confiscate ar fi fost contrafăcute, iar procesul - verbal întocmit de A.N.V.,

care nu a fost coroborat cu alte probatorii, nu poate constitui o asemenea

dovadă. Dimpotrivă, s-a reținut că reclamanta a formulat două capete de cerere

distincte împotriva pârâtului N.M., primul având ca obiect acțiune în

constatare (constatarea că mărfurile reținute de către autoritățile vamale,

conform notificării A.N.V. nr. 5453/3/CI din 14 martie 2012, aduc atingere

drepturilor exclusive de proprietate intelectuală deținute de reclamantă asupra

mărcii comunitare H. Din 23 decembrie 2010 și mărcilor internaționale din 11

aprilie 1997 și H. din 10 decembrie 1976), iar cel de-al doilea, având ca

obiect o acțiune în realizare (interzicerea importului, precum și a

comercializării neautorizate, de către pârât, a produselor purtând mărci

identice sau similare mărcii comunitare H. din 23 decembrie 2010 și mărcilor internaționale

din 11 aprilie 1997 și H. din 10 decembrie 1976). Așa cum a fost formulată,

fără a invoca vreo probă referitoare la import sau comercializare de către

pârât, pretenția reclamantei din capătul doi de cerere, era subsecventă

admiterii capătului de cerere având ca obiect acțiunea în constatare (în care O.S.I.M.

ar fi trebuit să-i susțină reclamantei afirmația contrafacerii produselor de

către pârâtul N.M.), capăt de cerere nefundat, având în vedere că reclamanta

avea deja la dispoziție acțiunea în realizare (art. 111C. proc. civ.).

Astfel, instanța de

apel a constat că pentru a putea fi reținută contrafacerea celor 7 produse

menționate în cuprinsul procesului - verbal al A.N.V., reclamanta trebuia să

indice probe din care să rezulte că mărfurile reținute sunt fabricate fără consimțământul

titularului dreptului, să arate în acțiune de unde au fost cumpărate/dobândite

de pârât, respectiv cum au ajuns la biroul vamal, de ce introducerea în țară

din afara U.E. a bunurilor în discuție ar reprezenta un import. S-a constat

însă că reclamanta a pretins instanței judecătorești să constate că mărfurile

reținute de către autoritățile vamale, conform notificării A.N.V. din 14 martie

2012, aduc atingere drepturilor exclusive de proprietate intelectuală deținute

de reclamantă asupra mărcii comunitare H. din 23 decembrie 2010 și mărcilor

internaționale din 11 aprilie 1997 și H. din 10 decembrie 1976, dar în motivare

s-a folosit doar de procesul-verbal al autorităților vamale care califică

mărfurile doar susceptibile să aducă atingere unui drept de proprietate

intelectuală, și a solicitat să se interzică pârâtului importul și

comercializarea nedovedite. S-a observat că nici prima instanță nu a putut

determina în concret ce activitate realiza pârâtul, reținând doar că acesta

realiza un trafic comercial, fără să indice în ce au constat activitățile sale

comerciale.

S-a apreciat că

simpla atașare la acțiune a unei planșe fotografice, nici măcar discutată ca

probă în vreo încheiere de ședință, cuprinzând o parte dintr-un produs textil inscripționat

„H.” s-a apreciat că nu poate constitui o dovadă a contrafacerii pentru cele 7

bluze în litigiu.

Art. 6 din Legea nr. 84/1998,

pe baza căruia s-a soluționat de către prima instanță acțiunea, face referire

cu necesitate la activitatea comercială și la contrafacerea mărcii în această

activitate.

Or, s-a apreciat că în

speță nu s-a făcut dovada contrafacerii celor 7 produse în litigiu, iar

reținerea activității comerciale nedeterminate în sarcina pârâtului pe baza

prezumției simple rezultate din numărul total de mărfuri din procesul-verbal al

autorităților vamale, de către prima instanță, este nelegală în condițiile în

care celelalte mărfuri făceau obiectul unor procese distincte, în raport de

care apelantul a arătat și faptul că procesele s-au judecat separat iar el a

avut câștig de cauză. În lipsa unor date clare cu privire la acele procese, aflate

în etape diferite de judecată, prima instanță a reținut în mod nelegal că

deținea o bază probatorie pe care să-și întemeieze prezumția că bunurile au caracter

comercial.

Instanța de apel a

constatat că în această fază procesuală nu-i mai poate pretinde reclamantei

să-și precizeze cererea de chemare în judecată, cu privire la motivare, fiind limitată

la cadrul procesual obiectiv stabilit de sentința apelată și de apelul

pârâtului. Curtea a reținut că în cauză nu s-a dovedit nici faptul ca pârâtul

ar fi folosit sau ar fi intenționat sa folosească cele 7 bluze, în scop

comercial, în cauză fiind aplicabile dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea

nr. 344/2005, conform cărora: „ legea nu se aplică bunurilor aflate în bagajele

călătorilor sau în colete trimise ori primite de persoane fizice cu caracter

necomercial, bunuri care se încadrează în limita permisă de lege pentru a fi

scutite de la plata drepturilor de import și pentru care nu există indicii

materiale că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial.”

Dimpotrivă, titularul

dreptului de proprietate intelectuală are toate mijloacele legale la dispoziție

să acționeze cu cereri, susțineri, motivări și probe printr-o acțiune în

realizare, în măsura în care ar considera-o fondată, când autoritățile vamale

îi comunică existența unor produse „susceptibile” să încalce drepturile sale de

proprietate intelectuală, pentru a demonstra legal că ele chiar încalcă asemenea

drepturi.

S-a apreciat că nu se

poate reține o prezumție generică, care ar fi și nelegală, că orice persoană

din România care este găsită la aeroport cu 7 bluze în bagajele sale, dintr-o

călătorie cu avionul (neidentificată), s-ar ocupa cu un mic comerț la negru care

să încalce

drepturi de proprietate intelectuală.

S-a mai

reținut că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 10 și 11 alin. (4) din

aceeași Lege.

Astfel,

în circumstanțele speței, simplul fapt că în bagajele apelantului-pârât au mai

fost găsite și alte produse purtând mărci de renume internațional, în

condițiile contestațiilor apelantului-pârât la autoritățile vamale și judecății

sale

separate în alte cauze pentru alte produse decât cele 7 bluze din litigiul de

față, nu putea să formeze legal convingerea instanței în sensul ca cele 7 bluze

erau deținute în scopul comercializării, cu atât mai mult cu cât pârâtul a

administrat dovezi din care rezultă că acesta are o familie numeroasa astfel încât

este probabil ca aceste bluze să fie destinate uzului personal. Au fost

apreciate drept corecte susținerile apelantul-pârât că prima instanță a

utilizat nelegal prezumții simple judecătorești, contrar art. 1199 C. civ.

vechi.

Având în vedere aceste

aspecte, în aplicarea prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005 s-a

constatat că nu se impunea ca pârâtul să dovedească faptul că ar deține o autorizație

de folosire a semnului.

3.

Recursul

Împotriva

deciziei Curții de apel reclamanta a declarat recurs în termenul legal.

A fost invocat

în drept motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susținând

că decizia este nelegală, fiind pronunțată cu aplicarea greșită a legii.

În acest

sens s-a criticat interpretarea art. 36 din Legea nr. 84/1998 care a condus

instanța de apel la concluzia că reclamanta nu a administrat probe din care să

rezulte că mărfurile confiscate ar fi fost contrafăcute.

Recurenta

a susținut că în lumina art. 36 din Legea 84/1998, concluzia la care a ajuns

instanța este evident nelegală, deoarece prin cererea introductivă, compania

reclamantă, în calitate de titulară a drepturilor de proprietate intelectuală

asupra mărcilor H., a învederat instanței faptul că pârâtul a importat fără

acordul său produse ce poartă semne identice cu marca H., aducând astfel

atingere drepturilor cu privire la această marcă.

Lipsa

oricărei autorizări din partea titularului dreptului ori altei justificări

legitime sunt în sens juridic fapte negative, motiv pentru care sarcina probei

incumbă pârâtului care are obligația să facă dovada faptului pozitiv contrar, respectiv

a unei autorizări sau unei alte justificări legitime.

Proba

faptului negativ nu incumbă reclamantului, faptul negativ fiind, de principiu

imposibil de dovedit, rămânând în sarcina pârâtului să invoce și să probeze

faptul pozitiv contrar.

În

speță, pârâtul nu a invocat și nu a probat nici o justificare legitimă a

actelor de folosire a mărcii or, în măsura în care ar fi existat un astfel de

acord, în mod evident că pârâtul l-ar fi prezentat instanței.

Recurenta

- în afară de această chestiune de procedură, mergând chiar pe raționamentul

instanței, care reține că mărfurile contrafăcute sunt acele mărfuri fabricate

fără consimțământul titularului, din moment ce reclamanta a arătat că mărfurile

poartă semne identice cu marca Hermes fără acordul său - a mai susținut că în

mod implicit, este vorba despre produse contrafăcute. În mod eronat a reținut

instanța de apel că nu există probe din care să rezulte că mărfurile ar fi fost

contrafăcute. Nici legiuitorul nu solicită alte probe, fiind suficient să se

stabilească că nu a existat consimțământul titularului.

Recurenta

a arătat că a anunțat lipsa acordului său atât prin adresă către autoritățile

vamale, în urma căreia s-a formulat opoziție de actualul pârât, cât și prin

prezenta acțiune civilă, conform art. 11 alin. (1) din Legea nr. 344/2005, iar

dacă pârâtul avea un astfel de acord trebuia să-l înfățișeze instanței.

Referitor

la fotografiile depuse la dosar, recurenta a susținut că instanța în mod greșit

a considerat că acestea nu pot reprezenta o dovadă, atâta timp cât acestea sunt

înscrisuri depuse odată cu cererea de chemare în judecată și reprezintă o anexă

a notificării Autorității Naționale a Vămilor, prin care societatea reclamantă a

fost informată despre reținerea produselor. Mai mult, toate fotografiile depuse

la dosar nu au fost contestate de partea adversă, care a confirmat practic că

acelea sunt bunurile reținute.

S-a

susținut că un alt text normativ este greșit interpretat și anume art. 612 din H.G.

nr. 707/2006 prin care s-a aprobat Regulamentul Vamal (Regulamentul de aplicare

a C. vam.), potrivit căruia „persoanele fizice pot introduce sau scoate din

țară mărfuri fără caracter comercial în limitele și în condițiile prevăzute de

lege”.

S-a

criticat greșita apreciere a instanței că importul nu are caracter comercial.

Legislația națională este armonizată cu cea comunitară, astfel că normele

invocate pot fi regăsite și în art. 6 al Directivei nr. 2007/74/CE privind

scutirea de T.V.A. și de accize pentru bunurile importate de către persoanele

care călătoresc din țări terțe conform căruia „Natura sau cantitatea acestor

bunuri nu trebuie să indice faptul ca sunt importate în scopuri comerciale.”

Conform

art. 7 din aceeași Directivă, statele membre scutesc de T.V.A. si accize

importurile de bunuri a căror valoare totală nu depășește 430 de euro, în cazul

pasagerilor care folosesc transportul aerian, precum și dispozițiile art. 2 din

Legea nr. 344/2005 potrivit cărora legea nu se aplică bunurilor aflate în

bagajele călătorilor, decât în măsura în care este vorba despre „bunuri care se

încadrează în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata

drepturilor de import și pentru care nu există indicii materiale că mărfurile

ar face parte dintr-un trafic comercial”. Altfel spus, dacă bunurile nu se

încadrează în limita permisă de lege pentru a fi scutite de plata drepturilor

de import și dacă există simple indicii că mărfurile sunt importate în scop

comercial, atunci devin incidente dispozițiile Legii nr. 344/2005.

S-a mai susținut că bunurile

nu se încadrează în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata

drepturilor de import. Calificarea produselor ca fiind pentru uz personal sau

obiectul unei operațiuni economice se realizează de autoritățile vamale la

momentul efectuării operațiunilor de vămuire pe baza valorilor și cantităților

acestora, nefiind relevantă destinația declarată de importator. Această

calificare trebuie făcută de vamă pentru a se stabili dacă pentru anumite

bunuri se aplică sau nu dispozițiile Legii nr. 344/2005, dacă pentru anumite

bunuri se plătesc sau nu taxele de import.

În cauză,

autoritățile vamale, în mod corect au reținut produsele deoarece având în

vedere cantitatea și valoarea, au existat indicii că bunurile sunt importate în

scop comercial și se impune plata drepturilor de import, dar și aplicarea Legii

nr. 344/2005.

Recurenta a arătat că

măsura reținerii acestor produse a fost contestată de către actualul pârât,

motivat și de faptul că agentul vamal a apreciat greșit valoarea bunurilor,

acesta emițând patru adeverințe de reținere fiecare în sumă de 430 de euro,

reprezentând contravaloarea bunurilor reținute. Astfel valoarea totală a

importului -1.720 de euro depășește cu mult limita valorică permisă de lege -

430 de euro. În concluzie, bunurile importate de pârât nu se încadrează în

limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import,

încadrându-se, prin valoare, în sfera operațiunilor comerciale.

În

speță, prin importul făcut, intimatul pârât a încercat să introducă în țară o

cantitate totală de 141 de produse, existând, ca urmare, indicii că bunurile

sunt importate în scop comercial, numărul mare al bunurilor importate,

rezultând în mod clar, din decizia autorităților vamale, iar această cantitate

reprezintă mai mult decât un simplu indiciu cu privire la caracterul comercial

al operațiunii.

Cât

privește caracterul comercial al unui import, recurenta a arătat că acesta se

califică în funcție de natura operațiunii în sine și nu în funcție de numărul

de produse ce poartă o anumită marcă. Cum în cauză cantitatea totală este de

141 de produse purtând diverse mărci, număr ce depășește în mod evident nevoile

personale ale unui individ, caracterul comercial al operațiunii a fost pe

deplin dovedit. Ceea ce interesează în acesta situație este cantitatea totală

de produse pe operațiunea de import, deoarece în realitate este vorba de o

singură operațiune de import, chiar dacă titularii au înțeles să acționeze în

instanță în mod independent. Nu exista nici o dispoziție legală care să prevadă

că stabilirea caracterului comercial al unui import se apreciază în funcție de

numărul de produse purtând aceeași marcă.

S-a

mai susținut că un alt indiciu alt indiciu, în sensul că bunurile sunt

importate în scop comercial, este evident reprezentat de valoarea mare a

bunurilor, care depășește limita valorică acceptată de legiuitor.

Apărarea

apelantului în sensul că bunurile sunt destinate familiei sale numeroase este

necredibilă și simpla depunere a unor acte de stare civilă nu reprezintă o

dovadă în sensul că bunurile le erau destinate acelor persoane.

Recurenta

a mai criticat faptul că i

nstanța a reținut că bunurile sunt, probabil, destinate

uzului personal întemeindu-se pe simpla afirmație a pârâtului că a achiziționat

bunurile pentru familia sa, declarație care nu a fost coroborată cu alte probe

din care să rezulte cele susținute de pârât.

4.

Analiza instanței de recurs

Examinând

decizia atacată, din perspectiva motivului de recurs invocat, se constată că

decizia este nelegală, apelul fiind greșit admis, ca urmare a unei eronate

interpretări făcută de instanța de apel dispozițiilor incidente cauzei.

Astfel, art.

36 din Legea nr. 84/1998 instituie o prezumție simplă de care se bucură

titularul dreptului derivând din marcă.

Prezumția,

potrivit efectelor conferite acesteia de Codul civil, poate fi răsturnată prin

proba contrară, după principiul care reglementează sarcina probei.

Regula

instituită de art. 1169 C. civ. - cel ce face o propunere înaintea judecății

trebuie să o dovedească - în condițiile art. 1170 (prin înscrisuri, motive,

prezumții, mărturisirea unei persoane și prin jurământ).

Invocând

Legea nr. 84/1998 art. 36, reclamanta este dispensată de a face vreo dovadă cât

privește circulația mărfurilor inscripționate cu marca sa, din contră, sarcina

probei îi aparține persoanei asupra căreia s-au găsit bunurile, care trebuie să

răstoarne prezumția că mărfurile nu sunt contrafăcute, adică că titularul

mărcii a încuviințat fabricarea și/sau comercializarea lor.

În mod

corect prima instanță a constatat că pârâtul este cel care trebuia - și nu a

făcut-o - să răstoarne prezumția simplă, instituită de Legea nr. 84/1988,

astfel că nu a fost primită apărarea pârâtului, în sensul că reclamanta trebuia

să dovedească că mărfurile sunt contrafăcute.

De

altfel o atare probă nici nu era necesară deoarece pârâtul nu a negat

proveniența mărfurilor - recunoscând că ele îi aparțineau, fiind etichetate -

ci a invocat împrejurarea că nu sunt destinate comerțului, ele reprezentând

cadouri, cu ocazia sărbătorilor pascale, pentru numeroasa sa familie.

Instanța

de apel a făcut o interpretare greșită și Legii nr. 344/2005 și respectiv art. 612

din H.G. 707/2006 de aplicare a Regulamentului vamal.

În

stabilirea naturii comerciale sau necomerciale a bunurilor reținute de

autoritățile vamale, cu respectarea normelor impuse de dispozițiile naționale

și comunitare, în mod corect prima instanță a avut în vedere cele 7 bluze

etichetate H., în contextul tuturor bunurilor reținute, în număr de 141,

etichetate cu mărci de renume internațional și nu privite individual.

Instanța

de apel, potrivit competențelor ce i s-au stabilit prin art. 295 alin. (1) C.

proc. civ., este datoare să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea

situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Or, în

raport de situația de fapt reținută de prima instanță și necontestată în cauză

- că un număr de 141 articole de îmbrăcăminte din bagajele pârâtului, au fost

oprite la Vama Otopeni - Curtea de apel trebuia să constate că Tribunalul

București a făcut o corectă apreciere a situației de fapt și o corectă

interpretare a dispozițiilor legale constatând motivat că în cauză nu sunt

incidente excepțiile prevăzute de Legea nr. 344/2005, existând indicii

materiale că mărfurile fac parte dintr-un import comercial neautorizat.

Dând o

altă interpretare textelor arătate, instanța de apel a pronunțat o soluție

nelegală printr-o greșită interpretare și aplicare a legii la situația de fapt

dedusă judecății.

În

consecință, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. s-a admis recursul și

s-a dispus modificarea în tot a Deciziei nr. 60/A/2013 în sensul că s-a respins

apelul declarat de pârâtul N.M.a împotriva sentinței civile nr. 1792/2013 a

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, ca nefondat, cu consecința

păstrării acestei sentințe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamanta H.I. împotriva Deciziei nr. 60/A din 25 martie 2013 a Curții de

Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale.

Modifică în tot

decizia recurată.

Respinge, ca

nefondat, apelul declarat împotriva sentinței nr. 1792 din 04 octombrie 2012 a

Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 04 februarie 2014.