ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1912/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1912/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 13 septembrie 2011

sub nr. 60660/3/2011, reclamanta B.L. a chemat în judecată pe pârâtul P.M.,

solicitând instanței, ca prin hotărârea ce urmează a pronunța: să constate că

mărfurile reținute de autoritățile vamale, în baza adeverinței de reținere a

bunurilor seria M nr. 0062811 din 25 august 2011, conform Notificării ANV nr.

20286/TUR din 29 august 2011, aduc atingere drepturilor exclusive de

proprietate intelectuală deținute de reclamantă asupra mărcilor internaționale

verbale B., cu nr. 733385 din 25 aprilie 2000 și fig. cu nr. 732707 din 25

aprilie 2000; să dispună interzicerea importului și a comercializării

neautorizate de către pârât a produselor purtând semne identice sau similare

mărcilor internaționale menționate; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii,

reclamanta arată că la data de 25 august 2011, în temeiul prevederilor Legii

nr. 344/2005 și în baza cererii sale de intervenție, autoritățile vamale din

cadrul Biroului Vamal Otopeni Călători au reținut, ca fiind susceptibile să

aducă atingere unui drept de proprietate intelectuală, un număr de 2 jachete ce

poartă fără drept semne identice sau similare cu mărcile internaționale ale

reclamantei, B. nr. 733385 din 25 aprilie 2000 și fig. nr. 732707 din 25 aprilie

2000, conform extraselor OMPI.

Reclamanta a arătat

că produsele reținute în aeroportul Otopeni au fost introduse de către pârât pe

teritoriul României, iar mărcile reclamantei sunt înregistrate pentru produse

de îmbrăcăminte, inclusiv jachete, iar comercializarea neautorizată de către

pârât a produselor ce poartă semne identice sau similare mărcilor aduc atingere

drepturilor sale exclusive asupra mărcilor.

Reclamanta a invocat

dispozițiile art. 11 din Legea nr. 344/2005 și a solicitat administrarea probei

cu înscrisuri.

Anexat acțiunii,

legal timbrate, s-au depus: procura judiciară, extras R. OMPI pentru marca

verbală B. nr. 733385 din 25 aprilie 2000, extras R. pentru marca figurativă

nr. 732707 din 25 aprilie 2000, adresa ANV nr. 20286/TUR din 29 august 2011,

Adeverința ANV de reținere a bunurilor nr. 311 din 25 august 2011, plângere

formulată de pârâtul P.M., planșe foto.

Pârâtul nu a formulat

întâmpinare și nu s-a prezentat la instanță.

Prin Sentința civilă

nr. 1112 din 06 iunie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a

civilă, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a constatat că reclamanta este titular al

drepturilor exclusive asupra mărcilor înregistrate internațional, marca verbală

B. nr. 733385 din 25 aprilie 2000 și, respectiv marca figurativă nr. 732707 din

25 aprilie 2000.

S-a reținut că la

data de 25 august 2011, în baza cererii de intervenție formulată de reclamantă,

autoritățile vamale din cadrul Biroului Vamal Otopeni Călători au reținut de la

pârâtul din cauză, ca fiind susceptibile să aducă atingere unui drept de

proprietate intelectuală, un număr de 2 jachete ce poartă semne

identice/similare cu mărcile internaționale ale reclamantei. Pentru aceste

motiv, în baza dispozițiilor Legii nr. 344/2005 reclamanta a solicitat să se

constate că produsele care au fost reținute de la pârât sunt contrafăcute și să

se interzică pârâtului importul și comercializarea produselor purtând semne

care aduc atingere drepturilor sale exclusive.

Tribunalul a apreciat

însă că titularul mărcilor nu a probat că pârâtul a dorit să efectueze importul

celor 2 produse și că introducerea acestora în România avea ca scop

comercializarea, pentru a se admite prezenta cerere, reținând incidența în cauză

dispozițiilor art. 3 din Legea 344/2005, în sensul că: prezenta lege nu se

aplică bunurilor aflate în bagajele călătorilor, astfel cum este cazul în

speță; în consecință, acțiunea a fot respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței

civile, reclamanta B.L. a formulat apel, criticând soluția pentru nelegalitate

și netemeinicie.

Prin Decizia civilă

nr. 39A din 26 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă

și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și

asigurări sociale, apelul reclamantei a fost respins ca nefondat.

Pentru a decide în

aceste sens, instanța de apel a reținut următoarele:

Acțiunea dedusă

judecății, fundamentată pe dispozițiile art. 11 și 17 din Legea nr. 344/2005 și

ale art. 11 din Regulamentul CE nr. 1383/2003 - reprezintă o acțiune în

constatarea încălcării dreptului de proprietate intelectuală, fiind, prin

urmare, o acțiune în contrafacere reglementată de art. 36 din Legea nr.

84/1998, în susținerea căreia reclamanta a invocat încălcarea drepturilor sale

exclusive asupra mărcii verbale "B." înregistrată sub nr. 733385 din

25 aprilie 2000 și figurative nr. 732707 din 25 aprilie 2000.

Prin motivele de

apel, într-o primă critică, reclamanta a susținut că în mod greșit s-a reținut

că nu sunt îndeplinite condițiile legii pentru a se confirma existența unei

contrafaceri.

Potrivit art. 36

alin. (3) lit. c) din Legea nr. 84/1998: "În aplicarea alin. (2),

titularul mărcii poate cere să fie interzise terților, în special, următoarele

acte: c) punerea în liberă circulație, exportul, importul, plasarea sub un

regim vamal suspensiv sau economic, precum și acordarea oricărei alte

destinații vamale, așa cum acestea sunt definite în reglementările vamale,

produselor sub acest semn."

Curtea de apel a

constatat că în cauză nu sunt întrunite cerințele textului citat, întrucât

apelanta reclamantă nu a dovedit, în absența intimatului-pârât, citat în ambele

faze procesuale prin "mica publicitate" - cel puțin că actele de

folosire a mărcii nu au o justificare legitimă.

În ceea ce privește

critica ce vizează natura operațiunii efectuate de către intimatul-pârât având

ca obiect bunuri protejate de mărcile ale căror titulară este

apelanta-reclamantă, instanța de apel a reținut că tribunalul a constatat în

mod întemeiat incidența dispozițiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005.

Potrivit acestei

reglementări, prevederile Legii nr. 344/2005 (care stabilește situațiile și

condițiile în care autoritățile vamale pot să intervină, prin reținerea

mărfurilor și/sau suspendarea operațiunii de vămuire, pentru asigurarea

respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operațiunilor de

vămuire) nu se aplică bunurilor aflate în bagajele călătorilor sau în colete

trimise ori primite de persoane fizice cu caracter necomercial, bunuri care se

încadrează în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata

drepturilor de import și pentru care nu există indicii materiale că mărfurile

ar face parte dintr-un trafic comercial.

Din analiza situației

de fapt, prima instanță a reținut că activitatea intimatului-pârât nu avea un

caracter comercial, apreciindu-se că cele 2 jachete descoperite asupra acestuia

nu au fost achiziționate în scop comercial, și, ca atare, s-a aplicat excepția

reglementată de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005.

Pentru verificarea

situației de fapt reținute de tribunal, instanța de apel a dispus completarea

probelor prin efectuarea unei adrese către Autoritatea Națională a Vămilor

pentru a se comunica dacă mărfurile pentru care s-a emis Adeverința de reținere

a bunurilor nr. 311 din 25 august 2011 a Biroului Vamal Otopeni - Călători au

fost găsite în bagajul pârâtului sau au fost prezentate de acesta pentru

vămuire.

Prin adresa nr. 1979

din 25 ianuarie 2013 - emisă de ANV - Direcția Regională pentru Accize și

Operațiuni Vamale București, s-a comunicat instanței că mărfurile menționate se

aflau "(...) în bagajul de cală al numitului P.M."

Pe baza acestor

considerente, curtea de apel a apreciat că intimatul-pârât nu a efectuat

operațiuni de import în scop de comercializare, având în vedere și numărul

redus de produse (2 jachete) și, ca atare, în contextul dispozițiilor art. 36

alin. (2) și (3) din Legea nr. 84/1998, s-a apreciat că în mod corect prima

instanță a respins acțiunea în contrafacere și, în consecință, în temeiul art.

296 C. proc. civ., apelul reclamantei a fost respins ca nefondat.

În termen legal,

împotriva acestei decizii, reclamanta a formulat recurs, prevalându-se de

ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

motivelor de recurs, recurenta susține că instanța de apel în mod nelegal a

constatat că nu sunt îndeplinite condițiile acțiunii în contrafacere, respectiv

cea referitoare la lipsa unei justificări legitime pentru folosirea mărcii.

Astfel, s-a reținut

că reclamanta nu a administrat probe din care să rezulte că actele de folosire

a mărcii nu au o justificare legitimă, considerând că o atare probă era în

sarcina sa; or, lipsa autorizării din partea titularului dreptului ori a altei

justificări legitime reprezintă fapte negative, prin urmare sarcina probei

incumbă pârâtului care are obligația de a face dovada faptului pozitiv contrar,

respectiv a justificării legitime.

În consecință, o

atare probă nu incumbă reclamantului, acestuia fiindu-i practic imposibil să

dovedească un fapt negativ.

Mai mult decât atât,

de vreme ce reclamanta a arătat că mărfurile poartă semne identice cu mărcile

sale B. fără acordul său, rezultă clar lipsa unei legitimări a pârâtului,

precum și caracterul contrafăcut al produselor, ceea ce este și în sensul

dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 84/1998 care nici nu impun o probă

suplimentară în acest sens, fiind suficient să se stabilească faptul că

titularul nu și-a dat consimțământul pentru ca marca să fie folosită de către pârât.

Recurenta reclamantă

arată că ea însăși a confirmat lipsa acordului său pentru folosirea mărcilor

proprii de către pârât prin adresa emisă către autoritățile vamale, în urma

căreia s-a formulat opoziție de către pârât, dar și prin acțiunea civilă introdusă

ulterior împotriva pârâtului (cauza de față).

Se mai susține de

către recurentă că aspectul referitor la absența intimatului - pârât de la

termenele de judecată în ambele faze procesuale nu i se poate imputa

reclamantei, așa cum ar putea rezulta din decizia recurată, procedura de citare

cu intimatul pârât fiind legal îndeplinită, în condițiile art. 95 C. proc. civ.

Or, chiar în lipsa

intimatului-pârât de la procedurile desfășurate în fața instanței și, în ciuda

faptului că dovada justificării legitime pentru actele de folosire a mărcii

cădeau în sarcina acestuia, recurenta consideră că această condiție a acțiunii

în contrafacere a fost îndeplinită prin confirmarea de către reclamantă a

faptului că mărfurile poartă semne identice cu marca B., fără acordul său.

susține că instanța de apel în mod nelegal a reținut că importul nu are

caracter comercial și, în consecință, s-a apreciat a fi întemeiată constatarea

primei instanțe cu privire la incidența dispozițiilor art. 2 alin. (3) din Legea

nr. 344/2005.

Recurenta arată însă

că nu sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de acest text, și anume:

bunurile să se încadreze în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la

plata drepturilor de import, respectiv să nu existe indicii materiale că

mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial.

Cu privire la prima

condiție, pentru a fi scutite de plata drepturilor de import, așa cum prevede

art. 2 din Legea nr. 344/2005, bunurile trebuie să se încadreze în limita

permisă de lege, respectiv să fie bunuri a căror valoare totală să nu

depășească 430 euro, conform art. 7 din Directiva 2007/74/CE, transpusă în

dreptul intern prin Ordinul nr. 2220 din 22 decembrie 2006.

Calificarea

produselor ca fiind pentru uz personal sau obiectul unei operațiuni economice

se realizează de către autoritățile vamale la momentul efectuării operațiunilor

de vămuire, pe baza valorilor și cantităților acestora, neavând nicio relevanță

destinația declarată de importator. În speță, autoritățile vamale au reținut produsele

găsite în bagajul pârâtului, deoarece având în vedere cantitatea și valoarea,

existau indicii că bunurile sunt importate în scop comercial; ca atare, se

impune plata drepturilor de import și aplicarea Legii nr. 344/2005.

Cu privire la a doua

condiție, faptul că a fost importat un număr total de 17 produse reprezintă un

indiciu clar cu privire la caracterul comercial al operațiunii.

Caracterul comercial

al unui import se califică în funcție de natura operațiunii în sine și nu în

funcție de numărul de produse ce poartă o anumită marcă. Relevantă în speță

este cantitatea totală de produse pentru operațiunea de import, deoarece în

realitate este vorba de o singură operațiune de import, chiar dacă titularii

mărcilor au înțeles să acționeze în instanță în mod independent.

Recurenta susține că

în mod eronat instanțele de fond s-au raportat exclusiv la cele două jachete

care constituie obiectul drepturilor sale de proprietate intelectuală, fără a

examina motivul de apel cu acest obiect, prin care a invocat că intimatul avea

asupra sa nu mai puțin de 17 produse contrafăcute, ceea ce era hotărâtor în

cauză. Or, această cantitate permite în mod rezonabil să se prezume că aceste

bunuri nu au fost dobândite și importate doar pentru uzul propriu.

Drept urmare, pentru

corecta aplicare a excepției reglementate de art. 2 alin. (3) din Legea

344/2005 - de strictă interpretare și aplicare -, este necesar ca instanțele să

ia în considerare ansamblul bunurilor contrafăcute identificate asupra

călătorului; altminteri, prin reducere la absurd, dacă se importă 100 de

produse contrafăcute, fiind lezate 50 de mărci diferite (câte 2 produse

contrafăcute pentru fiecare marcă) s-ar ajunge la concluzia - profund nelegală

- că o atare conduită nu poate fi sancționată, întrucât de fiecare dată se va

avea în vedere doar cantitatea de produse contrafăcute, prin raportare la o

singură marcă; însă, o asemenea interpretare nu corespunde scopului legii și

încurajează importul de produse contrafăcute în scopuri lucrative.

motiv de recurs (susceptibil de încadrare în ipoteza de recurs de la art. 304

pct. 7 C. proc. civ., neindicat însă în memoriul de recurs), recurenta

consideră că hotărârea recurată este nemotivată, întrucât instanța de apel s-a

limitat a reproduce raționamentul tribunalului, cu referire exclusivă la cele

două jachete, fără a răspunde în niciun fel motivului de apel referitor la

necesitatea de a avea în vedere ansamblul produselor contrafăcute identificate

în bagajul călătorului, motiv de apel hotărâtor (simpla împrejurare că aceste

produse au fost identificate în bagaj nu poate fi determinantă, față de numărul

total al acestor produse, orice altă concluzie fiind greu de conciliat cu

litera și spiritul legii); drept urmare, instanța de apel și-a încălcat obligația

de a examina efectiv apelul reclamantei, producându-i o vătămare procesuală

evidentă.

În drept, recurenta a

invocat: art. 304 pct. 9 C. proc. civ., art. 36 din Legea nr. 84/1998, art. 7

din Directiva 2007/74/CE, respectiv art. 3 din Ordinul nr. 2220 din 22

decembrie 2006 prin care a fost transpusă Directiva.

Intimatul pârât nu a

formulat întâmpinare la motivele de recurs, acesta fiind legal citat și în fața

instanței de recurs în condițiile art. 95 C. proc. civ. atât prin citare la ușa

instanței, cât și prin mica publicitate, sens în care cauza a fost amânată la

termenul din 16 mai 2014.

Recursul formulat

este fondat, potrivit celor ce succed.

Acțiunea de față a

fost formulată de recurenta reclamanta B.L. în temeiul obligațiilor prevăzute

de art. 11 din Legea nr. 344/2005 în sarcina titularului dreptului de

proprietate intelectuală susceptibil a fi fost încălcat, reprezentând acțiunea

civilă în justiție prevăzută de această normă; cererea de chemare în judecată

este întemeiată pe prevederile art. 36 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 84/1998,

republ., pretinzându-se de reclamantă că produsele reținute de la intimatul

pârât de către Autoritatea Națională a Vămilor - Biroul Vamal Otopeni Călători,

anume 2 jachete purtând mărcile B., îi încalcă drepturile exclusive asupra

mărcilor internaționale: verbală nr. 733385 din 25 aprilie 2000 și figurativă

nr. 732707 din 25 aprilie 2000, protecția purtând inclusiv asupra produselor

din clasa 25 (îmbrăcăminte); ca atare, s-a solicitat constatarea încălcării

drepturilor sale exclusive asupra acestor mărci prin importul acestor produse

reținute prin Adeverința de Reținere a Bunurilor nr. 311 din 25 august 2011 și,

în consecință, să se dispună interzicerea importului și a comercializării

neautorizate de către pârât, a produselor purtând semne identice sau similare

mărcilor sale internaționale, ambele având România ca țară desemnată la

protecție, în condițiile Protocolului de la Madrid.

În soluționarea

acestei cereri, instanța de apel a reținut pe de o parte că reclamanta era

ținută a proba că actele de folosire a mărcilor nu au o justificare legitimă,

în condițiile în care intimatul pârât nu s-a prezentat, fiind citat în ambele

faze procesuale anterioare prin mica publicitate; pe de altă parte, s-a

stabilit că în cauză este incidentă excepția prevăzută de art. 2 alin. (3) din

Legea nr. 344/2005.

Dacă prima statuare

corespunde unei prezumții a caracterului licit al operațiunii desfășurate de

pârât, cea de-a doua implică premisa că deși mărfurile sunt susceptibile a

aduce atingere unui drept de proprietate intelectuală [date fiind dispozițiile

art. 1 alin. (1) din Legea nr. 344/2005 ce fixează domeniul de aplicare a

legii] sau chiar aduc atingere drepturilor exclusive ale titularului mărcii (ce

ar fi rezultat din admiterea acțiunii în contrafacere), ele sunt totuși

exceptate de la aplicarea dispozițiilor acestei legi speciale, printr-o

dispoziție expresă a actului normativ de referință [art. 2 alin. (3)].

Înalta Curte constată

că ambele dezlegări anterior expuse sunt contestate de recurentă prin motivele

de recurs, care, fiind contradictorii în parte, se apreciază că pot fi

încadrate și în ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., iar nu doar în cea de la art. 304 pct. 9 invocată de recurentă.

Potrivit art. 36

alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998, republ., titularul mărcii poate cere

instanței judecătorești competente să interzică terților să folosească, în

activitatea lor comercială, fără consimțământul său un semn identic mărcii,

pentru produse sau servicii identice celor pentru care marca a fost

înregistrată", în speță, din clasa 25 (produse de îmbrăcăminte); totodată,

art. 36 alin. (3) lit. b) din aceIași act normativ dispune: "În aplicarea

alin. (2), titularul mărcii poate cere să fie interzise terților, în special,

următoarele acte: c) punerea în liberă circulație, exportul, importul, plasarea

sub un regim vamal suspensiv sau economic, precum și acordarea oricărei alte

destinații vamale, așa cum acestea sunt definite în reglementările vamale, produselor

sub acest semn".

În cauza de față,

recurenta reclamantă a susținut că mărfurile reținute de la intimat sunt

importate în vederea comercializării fără autorizarea sa, astfel că pârâtul era

cel care avea sarcina probei faptului pozitiv contrar, întrucât altfel s-ar

pretinde reclamantei să facă dovada că nu și-a dat consimțământul pentru

utilizarea de către pârât a unui semn identic mărcii sale, deci a unui fapt

negativ, nesusceptibil de dovadă.

În cazul în care

pârâtul ar fi avut un astfel de consimțământ din partea reclamantei sub forma

unei licențe ori o altă legitimare valabilă (de ex. să fi fost autorizat ca

distribuitor), acesta este cel care era ținut a invoca o astfel de apărare și,

în consecință, și să o dovedească.

Se constată,

totodată, că instanța de apel a reținut că reclamanta nu a făcut dovada că

mărfurile sunt contrafăcute.

În termenii art. 3

alin. (1) pct. 11 lit. a) din Legea nr. 344/2005, mărfuri contrafăcute

reprezintă "orice marfă, inclusiv ambalajul său, care poartă, fără

autorizare, o marcă identică ori care nu se deosebește în aspectele sale

esențiale de o marcă de produs sau serviciu legal înregistrată pentru aceIași

tip de marfă și care, din acest motiv, încalcă drepturile titularului acestei

mărci."

Definiția din această

lege specială are un conținut conceptual identic cu cel din art. 36 alin. (2)

din Legea nr. 84/1998, adaptat însă la specificul relațiilor sociale pe care le

disciplinează - asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală

în cadrul operațiunilor de vămuire, pentru constatarea caracterului contrafăcut

al mărfurilor fiind suficient a se reține inexistența consimțământului

titularului ca produsele supuse operațiunii de vămuire și posibil a fi

calificate ca fiind o operațiune de import, să fie desemnate printr-un semn

identic cu marca sa.

Deși nu este exprimat

în termeni neechivoci în raționamentul expus prin decizia recurată, este

probabil ca sensul avut în vedere de instanța de apel să privească invocarea

epuizării dreptului la marcă, ceea ce constituie obiect de reglementare al art.

38 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, astfel: "Dreptul asupra mărcii se

epuizează, iar titularul nu poate interzice altor persoane folosirea acesteia

pentru produse care au fost puse în comerț în Uniunea Europeană și în Spațiul

Economic European sub această marcă de titularul însuși sau cu consimțământul

său."

Înalta Curte constată

însă că nici cerințele prevăzute de acest text nu sunt îndeplinite în cauză,

întrucât intimatul nu a făcut dovada punerii în comerț a produselor în Uniunea

Europeană sau în Spațiul Economic European a produselor sub mărcile B. de către

recurenta însăși sau cu consimțământul acesteia (deci, că este vorba despre

produse originale), după cum nici nu a făcut dovada la intrarea în România că a

călătorit în ariile economico-geografice indicate; dimpotrivă, din adresele nr.

260 din 4 ianuarie 2013 și 12034 din 23 ianuarie 2013 emise de autoritățile

vamale la solicitarea instanței de apel, potrivit constatărilor agentului

vamal, rezultă că aceste bunuri au fost identificate în bagajul de cală, fiind

reținute la data de 25 august 2011 de la intimatul pârât P.M., în calitate de

pasager al cursei aviatice ruta Pekin-Viena-Otopeni.

În consecință, Înalta

Curte reține că pârâtul care a înțeles să introducă în țară de pe teritoriul

unui stat terț (să importe) produse de îmbrăcăminte (2 jachete) purtând un semn

identic mărcilor internaționale ale recurentei, a utilizat un drept exclusiv al

acesteia, fără consimțământul său, recurenta reclamantă fiind îndreptățită să

solicite aplicarea dispozițiilor art. 36 alin. (3) lit. c) din Legea nr.

84/1998.

Se apreciază că

instanța de apel în mod nelegal a stabilit că bunurile importate de intimat nu

încalcă drepturile recurentei asupra mărcilor B., decizia fiind dată cu

aplicarea greșită a dispozițiilor art. 36 alin. (2) și alin. (3) lit. c) din

Legea nr. 84/1998, republ.

Prin urmare, odată

stabilită încălcarea drepturilor exclusive ale reclamantei asupra mărcilor sale

prin importul neautorizat al produselor reținute de autoritățile vamale de la

pârât, Înalta Curte constată că acțiunea în contrafacere se impune a fi admisă,

întrucât în cauză nu este incidentă nici excepția prevăzute de art. 2 alin. (3)

din Legea nr. 344/2005, astfel cum se va arăta.

Textul menționat

prevede că: "Prezenta lege nu se aplică bunurilor aflate în bagajele

călătorilor sau în colete trimise ori primite de persoane fizice cu caracter

necomercial, bunuri care se încadrează în limita permisă de lege pentru a fi

scutite de la plata drepturilor de import și pentru care nu există indicii

materiale că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial."

Din interpretarea

acestei norme, reiese că legiuitorul permite această excepție de la aplicarea

dispozițiilor Legii nr. 344/2005, în următoarele condiții: bunurile ce se

regăsesc în bagajele călătorilor ori în colete să aibă caracter necomercial,

iar acest caracter necomercial al bunurilor poate fi reținut doar pe baza

criteriilor legale al încadrării acestora în limitele permise de lege pentru a

fi scutite de la plata drepturilor de import, cumulativ cu condiția de a nu

exista alte indicii materiale că fac parte dintr-un trafic comercial.

Așa fiind, rezultă că

legea a prevăzut un criteriu obiectiv pentru calificarea caracterului comercial

al bunurilor care, odată constatat a fi întrunit, nu mai permite concluzia

contrară.

În demonstrarea

caracterului comercial al produselor, recurenta reclamantă invocă dispozițiile

art. 7 al Directivei 2007/74/CE privind scutirea de TVA și de accize pentru

bunurile importate de către persoanele care călătoresc din țări terțe (în

realitate, art. 6), conform cărora "Natura sau cantitatea acestor bunuri

nu trebuie să indice faptul că sunt importate în scopuri comerciale."

Înalta Curte constată

că prevederile Directivei menționate au fost transpuse în dreptul intern,

astfel cum reiese din dispozițiile art. 97 din Ordinul nr. 2220 din 22

decembrie 2006 pentru aprobarea Normelor privind scutirea de la plata taxei pe

valoare adăugată și a accizelor pentru importurile definitive ale anumitor bunuri,

prevăzute de art. 142 alin. (1) lit. d) și art. 199 alin. (3) din Legea nr.

571/2003 privind Codul fiscal, Ordin emis de Ministerul Finanțelor Publice.

Or, în art. 3 alin.

(1) și 2 din Titlul II al Anexei 1 a acestui Ordin, se prevede:

"(1) Bunurile conținute

în bagajul personal al călătorilor din țările terțe, altele decât cele

prevăzute la art. 5 alin. (1) - (8), sunt scutite de taxa pe valoarea adăugată

și de accize la import, dacă bunurile respective nu au un caracter comercial și

valoarea totală a acestora nu depășește 300 euro de persoană.

(2) În cazul

călătorilor care folosesc transportul aerian și al celor care folosesc

transportul maritim, pragul financiar prevăzut la alin. (1) este de 430

euro."

Față de datele

speței, bunurile introduse în România de către pârât au fost reținute de la

acesta de către Biroul Vamal Otopeni Călători, fără a se indica însă și reperul

valoric util pentru verificarea textului anterior citat.

Cu toate acestea, dat

fiind numărul total al produselor (25) găsite în bagajul intimatului și

reținute de autoritățile vamale ca fiind susceptibile a aduce atingere unor

drepturi de proprietate intelectuală, atare împrejurarea permite a se prezuma

în mod rezonabil depășirea pragului valoric de 430 euro, pentru că, în caz

contrar, ar însemna să se admită că fiecare produs valorează sub media de 17,2

euro/buc., ceea ce nu poate fi admis (celelalte bunuri reținute de la intimat

fiind: genți și eșarfe H., genți L.V., C., Y., C., rochie S.C. etc.).

În consecință, se

reține că reperul valoric aplicabil pentru stabilirea caracterului comercial al

acestora prevăzut de art. 3 alin. (2) din menționatul Ordin, este dovedit în

condițiile art. 1203 C. civ. 1864, dispoziții din vechiul C. civ. fiind

incidente față de data formulării cererii de chemare în judecată (13 septembrie

2011), așadar, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul

civil (1 octombrie 2011); prin urmare, acestea aveau caracter comercial,

nefiind scutite de la taxa pe valoare adăugată și accize de import.

Pe de altă parte,

este relevantă susținerea recurentei în sensul că pentru a se aprecia asupra

caracterului comercial al produselor găsite în bagajul intimatului era necesar

a se avea în vedere totalitatea acestora pentru că ele au fost găsite în

aceIași bagaj și introduse în țară printr-un transport unic, cu ocazia

aceleiași călătorii din Pekin, China, neavând niciun fundament legal evaluarea

conduitei intimatului prin raportare la produsele purtând o singură marcă.

În acest sens sunt și

dispozițiile art. 3 alin. (3) din Titlul II, anexa 1 la Ordinul nr. 2220 din 22

decembrie 2006 care prevăd: "În scopul aplicării scutirilor prevăzute la

alin. (1) și 2, valoarea unui articol individual nu poate fi defalcată",

iar pe de altă parte, art. 3 alin. (5) definește noțiunea de bagaje personale -

toate bagajele pe care călătorul le poate prezenta la sosire autorităților

vamale, precum și bagajele pe care acesta le prezintă mai târziu acelorași

autorități, sub rezerva dovezii că aceste bagaje au fost înregistrate la compania

responsabilă pentru transport ca bagaje însoțite, în momentul plecării

călătorului."

De asemenea, nu este

lipsit de importanță a se preciza că la art. 1 din Titlul I al Anexei 1 a

ordinului, se definește noțiunea de țară terță - orice țară care nu este stat

membru al Uniunii Europene; cum intimatul se întorcea din China, rezultă că în

speță nu este vorba despre o achiziție intracomunitară (astfel cum este

definită de art. 130

1

C. fisc.), motiv pentru care dispozițiile

Ordinului invocat sunt direct incidente cu privire la bunurile conținute de

bagajele sale personale și în ce privește importul efectuat de acesta dintr-o

țară terță, fără autorizarea titularului mărcii.

Având în vedere toate

aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin.

(1) și 3 rap. la art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., va admite recursul

reclamantei, va modifica în tot decizia recurată, iar în baza art. 296 C. proc.

civ., apelul formulat de reclamantă împotriva hotărârii tribunalului va fi

admis, sentința apelată urmând a fi schimbată; pe fond, se va admite cererea

reclamantei, se va constata că mărfurile reținute de autoritățile vamale,

conform adeverinței de reținere a bunurilor seria M nr. 0062811/311 din 25

august 2011 (poziția 6), aduc atingere drepturilor de proprietate intelectuală

deținute de reclamantă asupra mărcilor internaționale nr. 733385 și nr. 732707;

în temeiul art. 36 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 84/1998 se va dispune

interzicerea importului și a comercializării neautorizate de către pârât a

produselor purtând semne identice sau similare mărcilor sus-menționate ale

reclamantei.

În aplicarea

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. se va dispune obligarea intimatului pârât

la cheltuielile de judecată efectuate de reclamantă în faza procesuală a recursului

- taxă judiciară de timbru, timbru judiciar și onorariu avocat; nu vor fi

acordate cheltuielile reprezentând onorariu avocațial dovedite cu înscrisurile

de la dosar, întrucât se constată că în apel reclamanta nu a solicitat

cheltuieli de judecată nici prin motivele de apel, nici cu ocazia dezbaterii

apelului, pe când la prima instanță, în concluziile orale, a menționat expres

că le va solicita pe cale separată, astfel cum este consemnat în practicaua

sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta B.L. împotriva Deciziei nr. 39A din 26 februarie 2013 a

Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale.

Modifică decizia

recurată, astfel:

Admite apelul

formulat de reclamanta B.L. împotriva Sentinței civile nr. 1112 din 06 iunie

2012 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Schimbă în tot

sentința apelată și, pe fond:

Admite cererea

formulată de reclamantă împotriva pârâtului P.M.

Constată că mărfurile

reținute de autoritățile vamale, conform adeverinței de reținere a bunurilor

seria M nr. 0062811/311 din 25 august 2011 (poziția 6), aduc atingere

drepturilor de proprietate intelectuală deținute de reclamantă asupra mărcilor

internaționale nr. 733385 și nr. 732707.

Dispune interzicerea

importului și a comercializării neautorizate de către pârât a produselor

purtând semne identice sau similare mărcilor sus-menționate ale reclamantei.

Obligă pe

intimatul-pârât P.M. la plata sumei de 1.793,65 RON, reprezentând cheltuieli de

judecată către recurenta-reclamantă B.L., pentru faza procesuală a recursului.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 13 iunie 2014.

Procesat de GGC - GV