ÎCCJ, Secția I civilă

Contrafacere marcă.

Criterii legale pentru stabilirea caracterului comercial al bunurilor reținute de autoritățile vamale. Interzicerea importului și a comercializării neautorizate de către titularul drepturilor de proprietate intelectuală încălcate.

Cuprins pe materii :

Dreptul proprietății intelectuale. Marcă

Index alfabetic :

marcă internațională

autorități vamale

import

contrafacere

Legea nr. 84/1998, art. 36

Legea nr. 344/2005, art. 1,  art. 2, art. 3, art. 11

Potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005 „Prezenta lege nu se aplică bunurilor aflate în bagajele călătorilor sau în colete trimise ori primite de persoane fizice cu caracter necomercial, bunuri care se încadrează în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import și pentru care nu există indicii materiale că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial.”

Din interpretarea acestei norme, reiese că legiuitorul permite această excepție de la aplicarea dispozițiilor Legii nr. 344/2005, în următoarele condiții: bunurile ce se regăsesc în bagajele călătorilor ori în colete să aibă caracter necomercial, iar acest caracter necomercial al bunurilor poate fi reținut doar pe baza  criteriului legal al încadrării acestora în limitele permise de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import, cumulativ cu condiția de a nu exista alte indicii materiale că fac parte dintr-un trafic comercial.

Prin urmare, în lipsa indicării de către autoritățile vamale a unui reper valoric în raport de care să poată fi verificat caracterul comercial al bunurilor reținute ca fiind susceptibile a aduce atingere unor drepturi de proprietate intelectuală, este necesar a se avea în vedere numărul total al produselor de îmbrăcăminte purtând semne identice cu mărcile internaționale ale recurentei, găsite în același bagaj al unei singure persoane și introduse în România printr-un transport unic, cu ocazia aceleiași călătorii, neavând niciun fundament legal evaluarea conduitei intimatului prin raportare la produsele purtând o singură marcă, sens în care sunt și dispozițiile art. 3 alin. (3) din Titlul II, anexa 1 la Ordinul nr. 2220 din 22 decembrie 2006 care prevăd: „În scopul aplicării scutirilor prevăzute la alin. 1 și 2, valoarea unui articol individual nu poate fi defalcată”, precum și cele ale art. 3 alin. (5), care definesc noțiunea de bagaje personale.

Astfel, fiind vorba despre un număr de 25 de produse - genți și eșarfe Hermes, genți Louis Vuitton, Celine, YSL, Chanel, rochie Stella Mc Cartney etc.- se poate prezuma în mod rezonabil, în condițiile art. 1203 C.civ., depășirea pragului valoric de 430 euro prevăzut de art. 3 alin. (2) din Ordinul nr. 2220/2006 pentru aprobarea Normelor privind scutirea de la plata taxei pe valoare adăugată și a accizelor pentru importurile definitive ale anumitor bunuri, prevăzute de art. 142 alin. (1) lit. d) și art. 199 alin. (3) din Legea nr. 571/2003, pentru că, în caz contrar, ar însemna a se admite că fiecare produs valorează sub media de 17,2 euro/bucata.

Ca atare, acestea aveau caracter comercial în condițiile în care nu sunt scutite de la plata taxei pe valoare adăugată și accize de import.

Secția I civilă, decizia nr. 1912 din 13 iunie 2014

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 13 septembrie 2011, reclamanta B.Ld. a chemat în judecată pe pârâtul P.M., solicitând instanței să constate că mărfurile reținute de autoritățile vamale, în baza adeverinței de reținere a bunurilor din 25 august 2011, conform Notificării ANV nr. x din 29 august 2011, aduc atingere drepturilor exclusive de  proprietate intelectuală deținute de reclamantă asupra mărcilor internaționale verbale Burberry cu nr. 733385/2000 și fig. cu nr. 732707/2000; să dispună interzicerea importului și a comercializării neautorizate de către pârât a produselor purtând semne identice sau similare mărcilor internaționale menționate.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că la data de 25 august 2011, în temeiul prevederilor Legii nr. 344/2005 și în baza cererii sale de intervenție, autoritățile vamale din cadrul Biroului Vamal O. au reținut, ca fiind susceptibile să aducă atingere unui drept de  proprietate intelectuală, un număr de 2 jachete ce poartă fără drept semne identice sau similare cu mărcile internaționale ale reclamantei, Burberry nr. 733385/2000 și fig. nr. 732707/2000, conform extraselor  OMPI.

Reclamanta a arătat că produsele reținute în aeroport au fost introduse de către pârât pe teritoriul României, iar mărcile reclamantei sunt înregistrate pentru produse de îmbrăcăminte, inclusiv jachete, iar comercializarea neautorizată de către pârât a produselor ce poartă semne identice sau similare  mărcilor aduc atingere drepturilor sale exclusive asupra mărcilor.

Reclamanta a invocat dispozițiile art. 11 din Legea nr. 344/2005.

Prin sentința civilă nr. 1112 din 06 iunie 2012,  pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a civilă s-a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei.

Prima instanță a constatat că reclamanta este titular al drepturilor exclusive asupra mărcilor înregistrate internațional, marca verbală Burberry nr.733385/2000 și, respectiv marca figurativă nr. 732707/2000.

S-a reținut că la data de 25 august 2011, în baza cererii de intervenție formulată de reclamantă, autoritățile vamale din cadrul Biroului Vamal O. au reținut de la pârât, ca fiind susceptibile să aducă atingere unui drept de proprietate intelectuală, un număr de 2 jachete ce poartă semne identice/similare cu mărcile internaționale ale reclamantei. Pentru aceste motiv, în baza dispozițiilor Legii nr. 344/2005 reclamanta a solicitat să se constate că produsele care au fost reținute de la pârât sunt contrafăcute și să se interzică pârâtului importul și comercializarea produselor purtând semne care aduc atingere  drepturilor sale exclusive.

Tribunalul a apreciat însă că titularul mărcilor nu a probat că pârâtul a dorit să efectueze importul celor 2 produse și că introducerea acestora în România avea ca scop comercializarea, pentru a se admite cererea, reținând incidența în cauză a dispozițiilor art. 3 din Legea nr.344/2005, în sensul că: prezenta lege nu se aplică bunurilor aflate în bagajele călătorilor, astfel cum este cazul în speță; în consecință, acțiunea a fot respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile, reclamanta a formulat apel, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 39/A din 26 februarie 2013 a Curții de Apel București, Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, apelul reclamantei a fost respins ca nefondat.

Pentru a decide în aceste sens, instanța de apel a reținut următoarele:

Acțiunea dedusă judecății, fundamentată pe dispozițiile art. 11 și 17 din Legea nr. 344/2005 și ale art. 11 din Regulamentul CE nr. 1383/2003 – reprezintă o acțiune în constatarea încălcării dreptului de proprietate intelectuală, fiind, prin urmare, o acțiune în contrafacere reglementată de art. 36 din Legea nr. 84/1998, în susținerea căreia reclamanta a invocat încălcarea drepturilor sale exclusive asupra mărcii verbale Burberry înregistrată sub nr. 733385/2000 și figurative nr. 732707/2000.

Prin motivele de apel, într-o primă critică, reclamanta a susținut că în mod greșit s-a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile legii pentru a se confirma existența unei contrafaceri.

Potrivit art. 36 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 84/1998:  „În aplicarea alin. 2, titularul mărcii poate cere să fie interzise terților, în special, următoarele acte: c) punerea în liberă circulație, exportul, importul, plasarea sub un regim vamal suspensiv sau economic, precum și acordarea oricărei alte destinații vamale, așa cum acestea sunt definite în reglementările vamale, produselor sub acest semn.”

Curtea de apel a constatat că în cauză nu sunt întrunite cerințele textului citat, întrucât apelanta reclamantă nu a dovedit, în absența intimatului pârât, citat în ambele faze procesuale prin „mica publicitate” – cel puțin că actele de folosire a mărcii nu au o justificare legitimă.

În ceea ce privește critica ce vizează natura operațiunii efectuate de către intimatul pârât având ca obiect bunuri protejate de mărcile ale căror titulară este reclamanta, instanța de apel a reținut că tribunalul a constatat în mod întemeiat incidența dispozițiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005.

Potrivit acestei reglementări, prevederile Legii nr. 344/2005 (care stabilește situațiile și condițiile în care autoritățile vamale pot să intervină, prin reținerea mărfurilor și/sau suspendarea operațiunii de vămuire, pentru asigurarea respectării drepturilor de proprietate  intelectuală în cadrul operațiunilor de vămuire) nu se aplică bunurilor aflate în bagajele călătorilor sau în colete trimise ori primite de persoane fizice

cu caracter necomercial

, bunuri care se încadrează în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import și pentru care nu există indicii materiale că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial.

Din analiza situației de fapt, prima instanță a reținut că activitatea intimatului-pârât nu avea un caracter comercial, apreciindu-se că cele 2 jachete descoperite asupra acestuia nu au fost achiziționate în scop comercial, și, ca atare, s-a aplicat excepția reglementată de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005.

Pentru verificarea situației de fapt reținute de tribunal, instanța de apel a dispus completarea probelor prin efectuarea unei adrese către Autoritatea Națională a Vămilor pentru a se comunica dacă mărfurile pentru care s-a emis Adeverința de reținere a bunurilor din 25 august 2011 a Biroului Vamal au fost găsite în bagajul pârâtului sau au fost prezentate de acesta pentru vămuire.

Prin adresa din 25 ianuarie 2013, emisă de ANV – Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale București, s-a comunicat instanței că mărfurile menționate se aflau „…..în bagajul de cală al numitului P.M..”

Pe baza acestor considerente, curtea de apel a apreciat că intimatul-pârât nu a efectuat operațiuni de import în scop de comercializare, având în vedere și numărul redus de produse (2 jachete) și, ca atare, în contextul dispozițiilor art. 36 alin. (2) și (3) din Legea nr. 84/1998, s-a apreciat că în mod corect prima instanță a respins acțiunea în contrafacere și, în consecință, în temeiul art. 296 C.proc.civ., apelul reclamantei a fost respins ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a formulat recurs, prevalându-se de ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C.proc.civ.

Astfel, s-a reținut că reclamanta nu a administrat probe din care să rezulte că actele de folosire a mărcii nu au o justificare legitimă, considerând că o atare probă era în sarcina sa; or, lipsa autorizării din partea titularului dreptului ori a altei justificări legitime reprezintă fapte negative, prin urmare sarcina probei incumbă pârâtului care are obligația de a face dovada faptului pozitiv contrar, respectiv  a  justificării legitime.

În consecință, o atare probă nu incumbă reclamantului, acestuia fiindu-i practic imposibil să dovedească un fapt negativ.

Mai mult decât atât, de vreme ce reclamanta a arătat că mărfurile poartă semne identice cu mărcile sale fără acordul său, rezultă clar lipsa unei legitimări a pârâtului, precum și caracterul contrafăcut al produselor, ceea ce este și în sensul dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 84/1998 care nici nu impun o probă suplimentară în acest sens, fiind suficient să se stabilească faptul că titularul nu și-a dat consimțământul pentru ca marca să fie folosită de către  pârât.

Recurenta reclamantă a arătat că ea însăși a confirmat lipsa acordului său pentru folosirea mărcilor proprii de către pârât prin adresa emisă către autoritățile vamale, în urma căreia s-a formulat opoziție de către pârât, dar și prin acțiunea civilă introdusă ulterior împotriva pârâtului (cauza de față).

S-a mai susținut de către recurentă că aspectul referitor la absența intimatului pârât de la termenele de judecată în ambele faze procesuale nu i se poate imputa reclamantei, așa cum ar putea rezulta din decizia recurată, procedura de citare cu intimatul pârât fiind legal îndeplinită, în condițiile art. 95 C.proc.civ. Or, chiar în lipsa intimatului-pârât de la procedurile desfășurate în fața instanței și în ciuda faptului că dovada justificării legitime pentru actele de folosire a mărcii cădeau în sarcina acestuia, recurenta consideră că această condiție a acțiunii în contrafacere a fost îndeplinită prin confirmarea de către reclamantă a faptului că mărfurile poartă semne identice cu marca Burberry, fără acordul său.

Recurenta a arătat însă că nu sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de acest text, și anume: bunurile să se încadreze în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import, respectiv să nu existe indicii materiale că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial.

Cu privire la prima condiție, pentru a fi scutite de plata drepturilor de import, așa cum prevede art. 2 din Legea nr. 344/2005, bunurile trebuie să se încadreze în limita permisă de lege, respectiv să fie bunuri a căror valoare totală să nu depășească 430 euro, conform art. 7 din Directiva 2007/74/CE, transpusă în dreptul intern prin Ordinul nr. 2220/2006.

Calificarea produselor ca fiind pentru uz personal sau obiectul unei operațiuni economice se realizează de către autoritățile vamale la momentul efectuării operațiunilor de vămuire, pe baza valorilor și cantităților acestora, neavând nicio relevanță destinația declarată de importator. În speță, autoritățile vamale au reținut produsele găsite în bagajul pârâtului, deoarece având în vedere cantitatea și valoarea, existau indicii că bunurile sunt importate în scop comercial; ca atare, se impune plata drepturilor de import și aplicarea Legii nr. 344/2005.

Cu privire la a doua condiție, faptul că a fost importat un număr total de 17 produse reprezintă un indiciu clar cu privire la caracterul comercial al operațiunii.

Caracterul comercial al unui import se califică în funcție de natura operațiunii în sine și nu în funcție de numărul de produse ce poartă o anumită marcă. Relevantă în speță este cantitatea totală de produse pentru operațiunea de import, deoarece în realitate este vorba de o singură operațiune de import, chiar dacă titularii mărcilor au înțeles să acționeze în instanță în mod independent.

Recurenta a susținut că în mod eronat instanțele de fond s-au raportat exclusiv la cele două jachete care constituie obiectul drepturilor sale de proprietate intelectuală, fără a examina motivul de apel cu acest obiect, prin care a invocat că intimatul avea asupra sa nu mai puțin de 17 produse contrafăcute, ceea ce era hotărâtor în cauză. Or, această cantitate permite în mod rezonabil să se prezume că aceste bunuri nu au fost dobândite și importate doar pentru uzul propriu.

Drept urmare, pentru corecta aplicare a excepției reglementate de art. 2 alin. (3) din Legea 344/2005 - de strictă interpretare și aplicare - este necesar ca instanțele să ia în considerare ansamblul bunurilor contrafăcute identificate asupra călătorului; altminteri, prin reducere la absurd, dacă se importă 100 de produse contrafăcute, fiind lezate 50 de mărci diferite (câte 2 produse contrafăcute pentru fiecare marcă) s-ar ajunge la concluzia -  profund nelegală - că o atare conduită nu poate fi sancționată, întrucât de fiecare dată se va avea în vedere doar cantitatea de produse contrafăcute, prin raportare la o singură marcă; însă, o asemenea interpretare nu corespunde scopului legii și încurajează importul de produse contrafăcute în scopuri lucrative.

În  drept, recurenta a invocat: art.  304 pct. 9 C.proc.civ., art. 36 din Legea nr. 84/1998, art. 7 din Directiva 2007/74/CE, respectiv art. 3 din Ordinul nr. 2220/2006 prin care a fost transpusă Directiva.

Recursul formulat este fondat, potrivit celor ce succed.

Acțiunea de față a fost formulată de recurenta reclamanta B.Ld. în temeiul obligațiilor prevăzute de art. 11 din Legea nr. 344/2005 în sarcina titularului dreptului de proprietate intelectuală susceptibil a fi fost încălcat, reprezentând acțiunea civilă în justiție prevăzută de această normă; cererea de chemare în judecată este întemeiată pe prevederile art. 36 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 84/1998, republ., pretinzându-se de reclamantă că produsele reținute de la intimatul-pârât de către Autoritatea Națională a Vămilor - Biroul Vamal O., anume 2 jachete purtând mărcile Burberry, îi încalcă drepturile exclusive asupra mărcilor internaționale: verbală nr. 733385/2000 și figurativă nr. 732707/2000, protecția purtând inclusiv asupra produselor din clasa 25 (îmbrăcăminte); ca atare, s-a solicitat constatarea încălcării drepturilor sale exclusive asupra acestor mărci prin importul acestor produse reținute prin Adeverința de reținere a bunurilor din 25 august 2011 și, în consecință, să se dispună interzicerea importului și a comercializării neautorizate de către pârât, a produselor purtând semne identice sau similare mărcilor sale internaționale, ambele având România ca țară desemnată la protecție, în condițiile Protocolului de la Madrid.

În soluționarea acestei cereri, instanța de apel a reținut pe de o parte că  reclamanta era ținută a proba că actele de folosire a mărcilor nu au o justificare legitimă, în condițiile în care intimatul pârât nu s-a prezentat, fiind citat în ambele faze procesuale anterioare prin mica publicitate; pe de altă parte, s-a stabilit că în cauză este incidentă excepția prevăzută de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005.

Dacă prima statuare corespunde unei prezumții a caracterului licit al operațiunii desfășurate de pârât, cea de-a doua implică premisa că deși mărfurile sunt susceptibile a aduce atingere unui drept de proprietate intelectuală [date fiind dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 344/2005 ce fixează domeniul de aplicare a legii] sau chiar aduc atingere drepturilor exclusive ale titularului mărcii (ce ar fi rezultat din admiterea acțiunii în contrafacere), ele sunt totuși exceptate de la aplicarea dispozițiilor

acestei legi speciale, printr-o dispoziție expresă a actului normativ de referință [art. 2 alin. (3)].

Înalta Curte constată că ambele dezlegări anterior expuse sunt contestate de recurentă prin motivele de recurs, care, fiind contradictorii în parte, se apreciază că pot fi încadrate și în ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 304 pct. 7 C.proc.civ., iar nu doar în cea de la art. 304 pct. 9 invocată de recurentă.

Potrivit art. 36 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998, republ., titularul mărcii poate cere instanței judecătorești competente să interzică terților să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimțământul său un semn identic mărcii, pentru produse sau servicii identice celor pentru care marca a fost înregistrată”, în speță, din clasa 25 (produse de îmbrăcăminte); totodată, art. 36 alin. (3) lit. b) din același act normativ dispune: „În aplicarea alin. (2), titularul mărcii poate cere să fie interzise terților, în special, următoarele acte: c) punerea în liberă circulație, exportul, importul, plasarea sub un regim vamal suspensiv sau economic, precum și acordarea oricărei alte destinații vamale, așa cum acestea sunt definite în reglementările vamale, produselor sub acest semn”.

În cauza de față, recurenta-reclamantă a susținut că mărfurile reținute de la intimat sunt importate în vederea comercializării fără autorizarea sa, astfel că pârâtul era cel care avea sarcina probei faptului pozitiv contrar, întrucât altfel s-ar pretinde reclamantei să facă dovada că nu și-a dat consimțământul pentru utilizarea de către pârât a unui semn identic mărcii sale, deci a unui fapt negativ, nesusceptibil de dovadă.

În cazul în care pârâtul ar fi avut un astfel de consimțământ din partea reclamantei sub forma unei licențe ori o altă legitimare valabilă (de ex. să fi fost  autorizat ca distribuitor), acesta este cel care era ținut a invoca o astfel de apărare și, în consecință, și să o dovedească.

Se constată, totodată, că instanța de apel a reținut că reclamanta nu a făcut dovada că mărfurile sunt contrafăcute.

În termenii art. 3 alin. (1) pct. 11 lit. a) din Legea nr. 344/2005, mărfuri contrafăcute reprezintă „orice marfă, inclusiv ambalajul său, care poartă, fără autorizare, o marcă identică ori care nu se deosebește în aspectele sale esențiale de o marcă de produs sau serviciu legal înregistrată pentru același tip de marfă și care, din acest motiv, încalcă drepturile titularului acestei mărci.”

Definiția din această lege specială are un conținut conceptual identic cu cel din art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, adaptat însă la specificul relațiilor sociale pe care le disciplinează - asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală

în cadrul operațiunilor de vămuire,

pentru constatarea caracterului contrafăcut al mărfurilor fiind suficient a se reține inexistența consimțământului titularului ca produsele supuse operațiunii de vămuire și posibil a fi calificate ca fiind o operațiune de import, să fie desemnate printr-un semn identic cu marca sa.

Deși nu este exprimat în termeni neechivoci în raționamentul expus prin decizia recurată, este probabil ca sensul avut în vedere de instanța de apel să privească invocarea epuizării dreptului la marcă, ceea ce constituie obiect de reglementare al art. 38 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, astfel: „Dreptul asupra mărcii se epuizează, iar titularul nu poate interzice altor persoane folosirea acesteia pentru produse care

au fost puse în comerț în Uniunea Europeană și în Spațiul Economic European

sub această marcă de titularul însuși sau cu consimțământul său.”

Înalta Curte constată însă că nici cerințele prevăzute de acest text nu sunt îndeplinite în cauză, întrucât intimatul nu a făcut dovada punerii în comerț a produselor în Uniunea Europeană sau în Spațiul Economic European a produselor sub mărcile Burberry de către recurenta însăși sau cu consimțământul acesteia (deci, că este vorba despre produse originale), după cum nici nu a făcut dovada la intrarea în România că a călătorit în ariile economico-geografice indicate; dimpotrivă, din adresele din 04 ianuarie 2013 și din 23 ianuarie 2013 emise de autoritățile vamale la solicitarea instanței de apel, potrivit constatărilor agentului vamal, rezultă că aceste bunuri au fost identificate în bagajul de cală, fiind reținute la data de 25 august 2011 de la intimatul pârât, în calitate de pasager al cursei aviatice ruta Pekin-Viena-Otopeni.

În consecință, Înalta Curte reține că pârâtul care a înțeles să introducă în țară de pe teritoriul unui stat terț (să importe) produse de îmbrăcăminte (2 jachete) purtând un semn identic mărcilor internaționale ale recurentei, a utilizat un drept exclusiv al acesteia, fără consimțământul său, recurenta reclamantă fiind îndreptățită să solicite aplicarea dispozițiilor art. 36 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 84/1998.

Se apreciază că instanța de apel în mod nelegal a stabilit că bunurile importate de intimat nu

încalcă drepturile recurentei asupra mărcilor Burberry, decizia fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 36 alin. (2) și alin. (3) lit. c) din Legea nr. 84/1998, republ.

Prin urmare, odată stabilită încălcarea drepturilor exclusive ale reclamantei asupra mărcilor sale prin importul neautorizat al produselor reținute de autoritățile vamale de la pârât, Înalta Curtea constată că acțiunea în contrafacere se impune a fi admisă, întrucât în cauză nu este incidentă nici excepția  prevăzute de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005, astfel cum se va arăta.

Textul menționat prevede că: „Prezenta lege nu se aplică bunurilor aflate în bagajele călătorilor sau în colete trimise ori primite de persoane fizice cu caracter necomercial, bunuri care se încadrează în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import și pentru care nu există indicii materiale că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial.”

Din interpretarea acestei norme, reiese că legiuitorul permite această excepție de la aplicarea dispozițiilor Legii nr. 344/2005, în următoarele condiții: bunurile ce se regăsesc în bagajele călătorilor ori în colete

să aibă caracter necomercial

, iar acest caracter necomercial al bunurilor poate fi reținut doar pe baza

criteriilor legale

al încadrării acestora în limitele permise de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import, cumulativ cu condiția de a nu exista alte indicii materiale că fac parte dintr-un trafic comercial.

Așa fiind, rezultă că legea a prevăzut un criteriu obiectiv pentru calificarea caracterului comercial al bunurilor care, odată constatat a fi întrunit, nu mai permite concluzia contrară.

În demonstrarea caracterului comercial al produselor, recurenta reclamantă invocă dispozițiile art. 7 al Directivei 2007/74/CE privind scutirea de TVA și de accize pentru bunurile importate de către persoanele care călătoresc din țări terțe (în realitate, art. 6), conform cărora „Natura sau cantitatea acestor bunuri nu trebuie să indice faptul că sunt importate în scopuri comerciale.”

Înalta Curte constată că prevederile Directivei menționate au fost transpuse în dreptul intern, astfel cum reiese din dispozițiile art. 97 din Ordinul nr. 2220/2006 pentru aprobarea Normelor privind scutirea de la plata taxei pe valoare adăugată și a accizelor pentru importurile definitive ale anumitor bunuri, prevăzute de art. 142 alin. (1) lit. d) și art. 199 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, Ordin emis de Ministerul Finanțelor Publice.

Or, în art. 3 alin. (1) și (2) din Titlul II al Anexei 1 a acestui Ordin, se prevede:

„

(1) Bunurile conținute în bagajul personal al călătorilor din țările terțe, altele decât cele prevăzute la art. 5 alin. 1-8, sunt scutite de taxa pe valoarea adăugată și de accize la import, dacă bunurile respective nu au un caracter comercial și valoarea totală a acestora nu depășește 300 euro de persoană.

(2) În cazul călătorilor care folosesc transportul aerian și al celor care folosesc transportul maritim, pragul financiar prevăzut la alin. 1 este de 430 euro

.”

Față de datele speței, bunurile introduse în România de către pârât au fost reținute de la acesta de către Biroul Vamal O., fără a se indica însă și reperul valoric util pentru verificarea textului anterior citat.

Cu toate acestea, dat fiind numărul total al produselor (25) găsite în bagajul intimatului și reținute de autoritățile vamale ca fiind susceptibile a aduce atingere unor drepturi de proprietate intelectuală, atare împrejurarea permite a se prezuma în mod rezonabil depășirea pragului valoric de 430 euro, pentru că, în caz contrar, ar însemna să se admită că fiecare produs valorează sub media de 17,2 euro/buc. (430:25), ceea ce nu poate fi admis (celelalte bunuri reținute de la intimat fiind: genți și eșarfe Hermes, genți Louis Vuitton, Celine, YSL, Chanel, rochie Stella Mc Cartney etc.).

În consecință, se reține că reperul valoric aplicabil pentru stabilirea caracterului comercial al acestora prevăzut de art. 3 alin. (2) din menționatul Ordin, este dovedit în condițiile art. 1203 C.civ. 1864, dispoziții din vechiul Cod civil fiind incidente față de data formulării cererii de chemare în judecată (13 septembrie 2011), așadar, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (01 octombrie 2011); prin urmare, acestea aveau caracter comercial, nefiind scutite de la taxa pe valoare adăugată și accize de import.

Pe de altă parte, este relevantă susținerea recurentei în sensul că pentru a se aprecia asupra caracterului comercial al produselor găsite în bagajul intimatului era necesar a se avea în vedere totalitatea acestora pentru că ele au fost găsite în același bagaj și introduse în țară printr-un transport unic, cu ocazia aceleiași călătorii din Pekin, China, neavând niciun fundament legal evaluarea conduitei intimatului prin raportare la produsele purtând o singură marcă.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 3 alin. (3) din Titlul II, anexa 1 la Ordinul nr. 2220/2006 care prevăd: „

În scopul aplicării scutirilor prevăzute la alin. 1 și 2, valoarea unui articol individual nu poate fi defalcată”, iar pe de altă parte, art. 3 alin. 5 definește noțiunea de bagaje personale – toate bagajele pe care călătorul le poate prezenta la sosire autorităților vamale, precum și bagajele pe care acesta le prezintă mai târziu acelorași autorități, sub rezerva dovezii că aceste bagaje au fost înregistrate la compania responsabilă pentru transport ca bagaje însoțite, în momentul plecării călătorului

.”

De asemenea, nu este lipsit de importanță a se preciza că la art. 1 din Titlul I al Anexei 1 a Ordinului, se definește noțiunea de

țară terță

- orice țară care nu este stat membru al Uniunii Europene; cum intimatul se întorcea din China, rezultă că în speță nu este vorba despre o achiziție intracomunitară (astfel cum este definită de art. 130

1

C.fisc.), motiv pentru care dispozițiile Ordinului invocat sunt direct incidente cu privire la bunurile conținute de bagajele sale personale și în ce privește importul efectuat de acesta dintr-o țară terță, fără autorizarea titularului mărcii.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) raportat la art. 304 pct. 7 și 9 C.proc.civ., a admis recursul reclamantei, a modificat în tot decizia recurată, iar în baza art. 296 C.proc.civ., apelul formulat de reclamantă împotriva hotărârii tribunalului a fost admis, fiind schimbată sentința apelată; pe fond, s-a admis cererea reclamantei, s-a constatat că mărfurile reținute de autoritățile vamale, conform adeverinței de reținere a bunurilor din 25 august 2011, aduc atingere drepturilor de proprietate intelectuală deținute de reclamantă asupra mărcilor internaționale nr. 733385 și nr. 732707; în temeiul art. 36 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 84/1998 s-a dispus interzicerea importului și a comercializării neautorizate de către pârât a produselor purtând semne identice sau similare mărcilor sus-menționate ale reclamantei.