ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 360/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 360/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată

următoarele:

Asupra recursului civil

de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 05

aprilie 2012, pe rolul Tribunalului București, secția a III a civilă,

reclamanta B.L. a chemat în judecată pe pârâtul N.M., solicitând instanței, ca

prin hotărârea ce urmează a pronunța să constate că mărfurile reținute de

autoritățile vamale, în baza adeverinței de reținere a bunurilor nr. 104-107

din 06 martie 2012, conform notificării ANV din 14 martie 2012, aduc atingere

drepturilor exclusive de proprietate intelectuală deținute de reclamantă asupra

mărcii fig. comunitare din 19 iulie 2004 și mărcii internaționale din 25

aprilie 2000; să dispună interzicerea importului și a comercializării

neautorizate de către pârât a produselor purtând semne identice sau similare mărcilor

internaționale menționate; să fie obligat pârâtul la plata cheltuielilor de

judecată.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că la data de 06 martie 3012, în temeiul prevederilor Legii

nr. 344/2005 și în baza cererii sale de intervenție, autoritățile vamale din

cadrul Biroului Vamal Otopeni Călători au reținut, ca fiind susceptibile să

aducă atingere unui drept de proprietate intelectuală, un număr de 5 genți de

damă ce poartă fără drept semne identice sau similare mărcii figurative

comunitare din 19 iulie 2004 și mărcii internaționale din 25 aprilie 2000.

Produsele reținute în aeroportul Otopeni Ilfov au fost introduse pe teritoriul

României de către pârâtul N.M.

Reclamanta a mai

susținut că mărcile enumerate reprezintă mărci înregistrate ale companiei B.L.,

cu protecție pe teritoriul României, pentru clasa de produse 18 care include genți,

conform certificatelor de înregistrare, importul și comercializarea

neautorizată de către pârât a produselor ce poartă însemne identice sau

similare mărcilor aducând atingere drepturilor exclusive ale reclamantei.

În drept, s-au

invocat prevederile art. 11 din Legea nr. 344/2005.

Prin sentința civilă nr.

2235 din 12 decembrie 2012, Tribunalul București a respins cererea ca

neîntemeiată.

În motivarea sentinței

s-au reținut următoarele.

Reclamanta este

titularul drepturilor exclusiv asupra mărcilor înregistrate internațional și

comunitar figurative din 19 iulie 2004 și din 25 aprilie 2000, beneficiind

astfel de drepturile exclusive conferite de lege titularului mărcii. Așa fiind,

s-a considerat că trebuie stabilit dacă sunt întrunite condițiile pentru a reține

existența unei contrafaceri.

Instanța a constatat

că, în fapt, la data de 06 martie 2012, în temeiul prevederilor Legii nr. 344/2005

și în baza cererii reclamantei de intervenție, autoritățile vamale din cadrul

Biroului Vamal Otopeni Călători au reținut de la numitul N.M., ca fiind

susceptibile să aducă atingere unui drept de proprietate intelectuală, un număr

de 5 produse genți având însemne identice cu marca B. figurativă a reclamantei.

De asemenea, s-a

reținut de către instanță că, deși reclamanta a dovedit că este titularul unui

drept exclusiv de proprietate intelectuală, nu a probat că pârâtul din cauză a

dorit să efectueze importul produselor menționate în adresa ANV (5 genți) și că

introducerea lor în România avea ca scop comercializarea acestor produse.

Dimpotrivă, pârâtul a dovedit faptul că are o familie numeroasă, conform

înscrisurilor depuse la dosar, respectiv 9 persoane majore care au familii la rândul

lor, produsele reținute din bagajele pârâtului reprezentând probabil cadouri

pentru familia pârâtului.

A mai constatat prima

instanță că legiuitorul a instituit o prezumție absolută de încălcare a

drepturilor de proprietate intelectuală la art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

344/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate

intelectuală, prin operațiunile vamale, nemaifiind necesar să se facă dovada

riscului de confuzie sau a riscului de asociere. În cauză însă nu este vorba

despre aceasta, ci despre împrejurarea nedovedită că pârâtul a importat cu

intenția de a comercializa bunurile care poartă semne identice sau similare

mărcilor reclamantei. În acest sens, tribunalul a reținut aplicabilitatea

dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 344/2005, conform cărora prezenta lege nu se

aplică bunurilor aflate în bagajele călătorilor.

Prin decizia civilă nr.

99/ A din 14 mai 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX a

civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și

asigurări sociale a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă B.L., a

schimbat în tot sentința civilă apelată în sensul că a admis acțiunea, a

constatat că mărfurile reținute de către autoritățile vamale în baza

autorizației de reținere a bunurilor nr. 104 - 107 din 06 martie 2012 aduc

atingere drepturilor exclusive de proprietate intelectuală deținute de

reclamantă asupra mărcii comunitare din 19 iulie 2004 și internațională din 25

aprilie 2000. A dispus interzicerea importului și a comercializării

neautorizate de către pârât a produselor purtând semne identice sau similare

mărcilor menționate mai sus.

În motivarea deciziei

s-au reținut următoarele.

Critica pe care

apelanta o aduce soluției pronunțate de prima instanță vizează în esență aprecierea

pe care acesta a făcut-o referitor la natura operațiunii realizate de intimatul

pârât și având ca obiect bunuri protejate de mărcile al cărei titular este

apelanta reclamantă și, drept consecință, constatarea eronată a aplicabilității

prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005.

Curtea constată că

susținerile apelantei sunt întemeiate, prima instanță reținând corect în ce

privește situația de fapt, că apelanta reclamantă este titular al drepturilor

exclusive asupra mărcilor înregistrate internațional și comunitar menționate în

cerere, considerând, însă, fără temei că bunurile introduse în țară de

intimatul pârât se încadrează în situația la care face referire art. 2 alin. (3)

din Legea nr. 344/2005.

Potrivit textului

legal menționat, prevederile acestei legi (care stabilește situațiile și

condițiile în care autoritățile vamale pot să intervină, prin reținerea

mărfurilor și/sau suspendarea operațiunii de vămuire, pentru asigurarea

respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operațiunilor de

vămuire) nu se aplică bunurilor aflate în bagajele călătorilor sau în colete

trimise ori primite de persoane fizice cu caracter necomercial, bunuri care se

încadrează în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata

drepturilor de import și pentru care nu există indicii materiale că mărfurile

ar face parte dintr-un trafic comercial.

Sub un prim aspect,

Curtea observă ca fiind justă susținerea apelantei potrivit cu care aprecierea

cu privire la caracterul comercial/necomercial al acțiunii intimatului pârât

trebuie să se facă prin raportare nu numai la cantitatea de bunuri protejate

prin marca al cărei titular este apelanta (cinci genți), ci la totalitatea

bunurilor aflate în posesia pârâtului (141 de produse), o atare apreciere nefiind

echivalentă cu o depășire a cadrului procesual stabilit prin cererea de chemare

în judecată, astfel cum a susținut intimatul pârât.

Aceasta, întrucât

situația de fapt este cea care rezultă pe baza probelor administrate la

solicitarea părților și numai pe baza acesteia și prin încadrarea sa în ipoteza

avută în vedere de textul de lege aplicabil este posibil a se determina dacă

dreptul subiectiv pretins de reclamant a fost sau nu încălcat de pârât și,

deci, pot fi valorificate pretențiile (obiectul) urmărite prin pornirea

acțiunii civile.

Or, în cauză,

ignorarea aspectului la care face referire apelanta, legat de numărul total al

bunurilor aflate în bagajul pârâtului potrivit constatărilor autorităților

vamale, ce trebuie avut în vedere pentru a stabili temeinicia susținerile

apelantei reclamante și raportarea doar la cele menționate în cuprinsul cererii

de chemare în judecată ar echivala cu stabilirea eronată a situației de fapt.

Împrejurarea că

fiecare dintre titularii mărcilor cu care semnele existente asupra bunurilor

descoperite asupra intimatului pârât erau similare ori identice a ales să

acționeze separat, prin sesizarea instanțelor de judecată cu cereri distincte,

nu are relevanță sub aspectul la care s-a făcut referire anterior.

Curtea constată că prima

instanță s-a raportat la situația de fapt astfel cum aceasta rezulta din

înscrisurile de la dosar, însă a apreciat fără temei că activitatea intimatului

pârât nu avea un caracter comercial, iar bunurile descoperite asupra

intimatului pârât nu au fost achiziționate în scop comercial, ci pentru a fi

oferite drept cadouri membrilor familiei sale, deci se încadrau în ipoteza

reglementată de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005.

Chiar reținând

aspectul legat de numărul mare al membrilor familiei intimatului (care a

susținut că are șase copii majori, având la rândul lor familii, dar nu a depus

la dosar decât certificatele de naștere la copiilor săi, născuți din mai multe

căsătorii) Curtea apreciază ca fiind, în mod evident neverosimilă afirmația

acestuia privind destinația bunurilor reținute de organele vamale, chiar prin

raportare la numărul foarte mare al acestora (spre exemplu, 64 de rochii de

damă și 33 de genți din numărul total de 141 de produse).

Înlăturarea acestei

susțineri permite concluzia că bunurile introduse în țară de intimat nu se

încadrează în ipoteza descrisă de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005, ce

privește bunurile „aflate în bagajul călătorilor” în care este exclusă

aplicarea dispozițiilor acestei legi, ca urmare a faptului că aspectul legat de

numărul mare de produse are caracterul unui indiciu material „că mărfurile ar

face parte dintr-un trafic comercial”.

Altfel spus,

prezumția simplă privind intenția intimatului de comercializare în România a

bunurilor, născută din faptul achiziționării unui număr foarte mare de produse

(141), dar foarte puțin diversificate (constând numai în genți, bluze și rochii

toate de damă și treninguri de copii), care în condiții obișnuite și rezonabile

nu se regăsesc astfel în bagajul unui călător, conduce la înlăturarea de la

aplicare a prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005, contrar celor

reținute de prima instanță.

Prin urmare, ținând

seama de cele expuse anterior, reținând ca dovedită împrejurarea că bunurile

reținute de la pârât de organele vamale făceau obiectul unei operațiuni

comerciale, lato sensu al unui import, Curtea constată că sunt admisibile

pretențiile reclamantei de a fi dispuse împotriva pârâtului măsurile solicitate

prin cererea de chemare în judecată, anume de a interzice acestuia să nu mai

importe și să nu comercializeze neautorizat produsele purtând semne identice

sau similare mărcilor internaționale al căror titular este reclamanta.

Reținând cele arătate

anterior, Curtea consideră că sunt fără temei apărările intimatului în sensul

că instanța de judecată nu a fost învestită cu o acțiune în contrafacere, dat

fiind că nici o mențiune la prevederile Legii nr. 84/1998 nu se regăsește în

cuprinsul cererii de chemare în judecată, ci doar în cererea de apel reclamanta

face referire la acestea.

Sub acest aspect,

este de observat, pe de o parte, că raportat la obiectul cererii de chemare în

judecată și la temeiul de fapt pe care se întemeiază pretențiile reclamantei,

acțiunea promovată de reclamantă nu putea fi decât una întemeiată pe

dispozițiile Legii nr. 84/1998, aceste dispoziții fiind cele care reglementează

sfera în care poate acționa titularul unei mărci, pentru protejarea drepturilor

conferite de aceasta, împotriva terților ale căror acțiuni îi încalcă aceste

drepturi, sediul materiei fiind reprezentat de prevederile art. 36 din lege.

Pe de altă parte,

împrejurarea că reclamanta nu a indicat în cuprinsul cererii de chemare în

judecată decât dispozițiile art. 11 și 17 din Legea nr. 344/2005 și pe cele ale

Regulamentului CE nr. 1383/2003 nu fac decât să confirme natura acțiunii ce s-a

dorit a se promova. Aceasta, întrucât aceste dispoziții nu puteau constitui,

singure, temeiul de drept pe care reclamanta și-a întemeiat pretențiile, ci

doar justificau interesul special al acesteia, în situația de fapt

circumstanțiată prin cerere, de a promova în termenul prevăzut de art. 11

„acțiunea civilă” la care aceste prevederi fac referire, acțiune ce nu poate fi

decât cea în constatarea încălcării dreptului de proprietate intelectuală, în cazul

mărcilor acțiunea în contrafacere reglementată de art. 36 din Legea nr. 84/1998.

De altfel, potrivit

prevederilor art. 13 alin. (1) din Regulamentului nr. 1383/2003, în cazul în

care, în termen de zece zile lucrătoare de la data primirii notificării de

suspendare a acordării liberului de vamă sau de reținere, biroul vamal

menționat la art. 9 alin. (1) nu este informat că, în conformitate cu articolul

10, a fost inițiată o procedură prin care să se stabilească dacă a avut loc o

încălcare a unui drept de proprietate intelectuală în conformitate cu dreptul

național, sau nu a primit acordul titularului prevăzut la art. 11 alin. (1),

după caz, se acordă liberul de vamă sau, după caz, se suspendă măsura de

reținere sub rezerva îndeplinirii tuturor formalităților vamale.

În concluzie, Curtea

consideră că în nici un caz nu se poate reține vreo modificare a cererii de

chemare în judecată în afara limitei prevăzute de lege, în plus instanța având

posibilitatea și obligația de da o corectă încadrare în prevederile dreptului

material pretențiilor reclamantului din cererea de chemare în judecată.

Împrejurarea că o astfel de apreciere a instanței s-ar fi produs în prezenta

cauză fără ca intimatul pârât să-și expună un punct de vedere privind acest

aspect este fără relevanță. Aceasta, întrucât în fața primei instanțe acțiunea

promovată de reclamantă a fost considerată neîntemeiată și ca, urmare,

respinsă, iar în fața instanței de apel intimatul a avut posibilitatea să

combată susținerile apelantei, apărarea sa fiind însă întemeiată pe aceleași

argumente de fapt și de drept arătate în fața primei instanțe.

În aceste condiții,

Curtea constată, analizând susținerile apelantei reclamante din perspectiva

prevederilor art. 36 alin. (2) și (3) din Legea nr. 84/1998, că acestea sunt

întemeiate, rezultând din probele administrate că intimatul pârât a importat,

urmând să comercializeze, bunuri având semne identice cu cele asupra cărora

reclamanta are un drept exclusiv de proprietate intelectuală, în condițiile în

care nu a existat autorizarea din partea titularului dreptului la marcă,

acțiunea reclamantei fiind deci întemeiată.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul N.M., criticând decizia din perspectiva

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului

s-au arătat următoarele.

Instanța de apel a

reținut o situație de fapt și de drept străina aceleia cu a cărei soluționare a

fost investita.

Deși nu a constituit

temeiul de drept al acțiunii introductive și nici nu a fost modificat sau

completat temeiul legal, totuși instanța depășindu-si limitele cu care a fost

investita, face aplicarea disp. art. 36 alin. (2) și (3) din Legea nr 84/1998, așa

cum rezulta din decizia recurată.

Acest temei legal a

fost invocat din oficiu de către instanța, care astfel s-a pronunțat asupra a

ceea ce nu s-a cerut, a dat mai mult decât s-a cerut și a pronunțat o decizie

netemeinica și nelegală.

Instanța face în prezenta

cauza și în persoana sa - persoana fizica, ce călătorește și are bagaje de

pasager - aplicarea dispozițiilor art. 36 alin. (2) și (3) din Legea nr.

84/1998, cu ignorarea faptului că masurile solicitate de către reclamanta nu

sunt aplicabile bunurilor aflate în bagajul calatorilor.

Se retine un fapt

nereal în sarcina recurentului parat și anume aceea ca ar fi recunoscut

folosirea unor semne identice cu cele ale reclamantului.

Instanța a admis

apelul declarat de apelanta-reclamanta, deși aceasta nu a depus probe în susținerea

solicitărilor din acțiune și nici din apel, simpla afirmație "reclamanta a

depus la dosar planșe foto cu produse genți" neputând fi considerată o

proba concludenta, pertinenta și utila cauzei, apta sa duca la admiterea

apelului și la pronunțarea unei soluții temeinice și nelegale.

Nu se poate pronunța

în mod temeinic și legal o hotărâre prin care instanța sa dispună unele masuri

în baza unei concluzii de săvârșire a unei fapte de contrafacere, deși nu s-au

administrat nici un fel de probe în acest sens, nu au fost depuse cel puțin

planșe foto ale fiecăreia dintre cele 5 genți care fac obiectul acestui dosar și

nici nu s-a făcut de către o persoana autorizata - expert în proprietate

industriala cu competenta în materia mărci - o comparație între semnele

respective și semnele distinctive apropriate de către reclamanta conform certificatelor

de înregistrare invocate - între semnele distinctive constând printre altele și

din cuvântul B. aflat pe bunurile reținute din bagajele sale și semnele

protejate conform certificatelor de marca invocate, în limita produselor și serviciilor

pentru care s-a acordat în concret protecția și în limita caracteristicilor

definitorii ale acestor mărci. Acea comparație trebuie efectuata cel puțin din

punct de vedere grafic, cromatic, semantic, conceptual, vizual. De asemenea nu

s-au administrat probe din care sa rezulte ca în mintea consumatorului mediu

exista riscul de confuzie între produsele sale și mărcile înregistrate ale

reclamantei, incluzând riscul de asociere, pentru ca sa se poată concluziona ca

ne aflam în cazul unei contrafaceri, așa cum dispune textul legal,

În mod greșit s-a

pronunțat instanța, folosindu-se de prezumții fără acoperire atunci când a

constatat (fără a fi administrat probe specifice) ca mărfurile reținute aduc

atingere asupra drepturilor exclusive de proprietate intelectuala ale

reclamantei. Că este așa, rezulta în mod evident din faptul că, așa cum rezulta

din cuprinsul hotărârii recurate, nu se face nici măcar o singura referire în concret

la elementele constitutive ale fiecăruia dintre semnele protejate ca marca,

invocate de către apelanta-reclamanta și la care dintre acestea se refera

instanța atunci când trage concluzii cu privire la identitate sau asemănare raportat

la semnul aflat pe produsele în discuție, dar se pronunța cu privire la o

încălcare.

Instanța a apreciat

în mod greșit probele administrate de către apelanta-reclamantă si le-a dat o

cu totul alta interpretare.

Reclamanta nu a

dovedit ca recurentul a efectuat importul produselor aflate în bagajul său de

calator adică cele 5 genți care fac obiectul prezentului dosar; ca a introdus în

România aceste produse, cu intenția și în scopul de a le comercializa, ori ca a

procedat în acest mod cu alta ocazie; că are calitatea de comerciant, ca

desfășoară activități comerciale, că face importuri și comercializează astfel

de produse.

Fără temei legal,

instanța, fără a administra probe specifice, folosindu-se de prezumții fără

acoperire a înlăturat o evidența fără putere de tăgada, a susținut că bunurile

care au fost aduse de recurent în bagajele sale de calator „ar face parte din

trafic de comercializare” deci nu s-ar încadra în limitele premise la

transportul de calatori. Această concluzie este de neadmis de vreme ce recurentului

i s-au verificat bagajele la urcarea în avion, a primit acceptul de a efectua

călătoria cu transportul de calatori, a îndeplinit condițiile impuse de această

categorie de transport, a plătit taxele aferente potrivit tarifelor companiei

de transport aerian, deci aplicarea dispozițiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr.

344/2005 în cazul său este evidenta și nu poate fi răsturnată prin prezumții.

Fără temei legal,

instanța apreciază ca nu ar fi aplicabile prevederile cu privire la mărfurile

aflate în bagajul calatorului, deși, acesta este fără dubiu în cazul său, iar

dovada este chiar adeverința emisa de către Biroul Vamal Otopeni Calatori.

În mod netemeinic și nelegal

instanța dispune în sarcina sa, persoana fizica, o interdicție în abstract

aceea de a nu face import și de a nu comercializa produse de vreme ce recurentul

nu are calitatea de comerciant și nu desfășoară activități comerciale, neexistând

vreo dovada ca ar proceda astfel.

Nelegal instanța

dispune în sarcina sa, persoana fizica, o interdicție în abstract, nu numai cu

privire la marca B. cu analiza căreia a fost investita, ci se extinde asupra

"mărcilor" fără a denumi în concret la ce anume s-ar referi

interdicția.

În mod netemeinic și nelegal

instanța deși ar fi trebuit sa se pronunțe numai asupra a ceea ce reclamanta însăși

a solicitat în cuprinsul acțiunii introductive care face obiectul prezentului

dosar și cu care a fost investita, adică doar eu privire la cele 5 genți pe

care se găsește printre altele și cuvântul B., ea se extinde și asupra altor

produse, care nu au nici măcar o legătura cu reclamanta și cu drepturile ei de

proprietate, ceea ce este în mod evident nelegal potrivit reglementarilor

legale aplicabile.

În mod netemeinic și nelegal

instanța admite pretenția apelantei reclamante de a se răsturna sarcina probei,

adică aceea ca recurentul sa facă o "dovada negativa" aceea ca nu are

calitatea de comerciant. Este cunoscut faptul ca acela care face o susținere la

instanța trebuie sa o și dovedească, deci apelanta-reclamanta trebuia sa facă

ea dovada pretenției sale.

În mod netemeinic

instanța emite prezumția ca a ”achiziționat un număr foarte mare de produse,

dar foarte puțin diversificate (constând numai din genți, bluze, rochii, toate

de dama și treninguri de copii), care considera ca în condiții obișnuite și rezonabile

nu s-ar putea regăsi în bagajul unui calator, astfel încât nu ar face aplicarea

dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005” invocat de recurent.

Instanța s-a limitat

la a lectura și concluziona trunchiat și parțial actul întocmit de autoritatea

vamala, luând drept corecta denumirea data de agentul vamal, fără a verifica

daca ceea ce s-a numit intr-un fel sau altul în document corespunde realității,

respectiv a produselor reținute, și fără sa constate ca exista mare diversitate

cu privire la forma, culoarea, dimensiunea, tipul produselor pe care recurentul

le-a luat pentru membrii numeroasei sale familii și a aparținătorilor.

Înalta Curte a

constatat nefondate excepția tardivității recursului și recursul pentru

considerentele expuse mai jos.

Este nefondată

excepția tardivității recursului având în vedere că hotărârea instanței de apel

a fost comunicată recurentului la data de 21 iunie 2013 conform dovezii de

comunicare aflată la fila 56 a dosarului de apel, astfel că potrivit art. 301

raportat la art. 303 alin. (2) și art. 101 alin. (1) și (5) C. proc. civ.,

ultima zi în care putea fi declarat recursul era 8 iulie 2013.

Recursul a fost

declarat la data de 29 mai 2013, iar motivarea recursului a fost trimisă atât prin

poștă la data de 6 iulie 2013, fiind înregistrată în evidențele instanței la

data de 9 iulie 2013, cât și prin poșta electronică la data de 6 iulie 2013,

act înregistrat la instanță la 8 iulie 2013.

În aceste condiții, ținând

cont și de prevederile art. 104 C. proc. civ. este nefondată excepția tardivității

recursului, atât din perspectiva formulării, cât și a motivării acestuia.

În ceea ce privește

fondul recursului, Înalta Curte a reținut că potrivit art. 304 partea

introductivă C. proc. civ. modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere

numai pentru motive de nelegalitate în situațiile prevăzute de pct. 1-9.

Astfel,

în recurs nu pot fi invocate motive de netemeinicie cu privire la hotărârea

instanței de apel.

Recurentul

a invocat prevederile art. 304 pct. 8, 9 C. proc. civ. în susținerea

recursului.

În ceea

ce privește dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. potrivit acestui text de

lege modificarea unei hotărâri se poate cere pentru motive de nelegalitate când

instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura

ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Acest

motiv de recurs vizează situația în care, deși rezultă fără dubiu natura

juridică a actului juridic dedus judecății ori înțelesul acestuia, instanța de

apel a reținut un cu totul alt act juridic sau alt conținut.

Motivul

de modificare și-ar găsi aplicarea dacă instanța ar judeca un contract de

vânzare-cumpărare ca un contract de locațiune, ori dacă ar stabili, fără nici

un suport probator, anumite obligații în sarcina unei părți, deși la încheierea

contractului nu au fost avute în vedere aceste obligații, iar din probele

administrate rezultă neîndoielnic această împrejurare.

Recurentul

nu a invocat în motivarea în fapt motive care să se circumscrie punctului 8 al art.

304 așa cum a fost prezentat anterior, ci a criticat în realitate modul de

interpretare de către instanța de apel a probelor administrate în cauză.

Aceasta reprezintă o critică de netemeinicie iar nu de nelegalitate și nu poate

fi formulată în recurs conform părții introductive a art. 304 C. proc. civ.

În ceea

ce privește aplicarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte

a constatat nefondată susținerea potrivit căreia în mod nelegal instanța de

apel s-ar fi raportat la prevederile art. 36 alin. (2), (3) din Legea nr. 84/1998,

deși nu a fost invocat în cererea de chemare în judecată și nici în apel.

În acțiune

reclamantul a indicat ca temei de drept, printre altele, prevederile art. 11

din Legea nr. 344/2005.

Art. 11 alin.

(1) din Legea nr. 344/2005 face trimitere la dovada formulării unei acțiuni

civile în justiție de către titularul dreptului care pretinde că mărfurile

reținute aduc atingere unui drept de proprietate intelectuală.

Această

acțiune este reprezentată tocmai de acțiunea în contrafacere reglementată de art.

36 alin. (2) și (3) din Legea nr. 84/1998, primul petit încadrându-se în alin.

(2) iar cel de-al doilea petit în alin. (3) lit. b) și c).

Pârâtul

nu s-a apărat în fața primei instanțe de fond în sensul că petitul cererii așa

cum a fost formulat nu s-ar încadra în prevederile legale invocate expres în acțiune.

Dacă ar

fi existat această problemă oricum instanța ar fi putut califica acțiunea în

temeiul art. 84 coroborat cu art. 129 alin. (4) C. proc. civ.

Mai mult,

reclamanta a menționat expres prevederile art. 36 alin. (2), (3) din Legea nr. 84/1998

ca temei al acțiunii în contrafacere formulată, atât în concluziile scrise

formulate în fața primei instanțe, dar și în motivele de apel.

Recurentul

a susținut acest motiv de recurs invocând faptul că instanța a dat ceea ce nu

s-a cerut/mai mult decât s-a cerut, caz reglementat de prevederile art. 304 pct.

6 C. proc. civ.

Având în

vedere că instanța de apel s-a pronunțat în limitele petitului acțiunii motivarea

în fapt nu poate fi încadrată în aceste prevederi, motiv pentru care instanța

de recurs a analizat aceste critici din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Este

nefondată susținerea recurentului potrivit căreia au fost încălcate prevederile

art. 36 alin.

(2) și (3) din Legea nr. 84/1998, întrucât instanța de apel nu ar fi făcut

analiza identității/ similarității existente între produsele reținute ca fiind

contrafăcute și mărcile înregistrate ale reclamantei, invocate în acțiune,

potrivit criteriilor consacrate în jurisprudența în materie, și că nu ar fi

dispus efectuarea unei expertize pentru a se dovedi identitatea/similaritatea.

Cu

privire la aspectul identității dintre semnele existente pe gențile care fac

obiectul acestui dosar și mărcile figurative ale reclamantei, se poate observa

că pârâtul nu a contestat acest lucru nici prin întâmpinarea formulată în fața

primei instanțe și nici în apel.

Pârâtul a

menționat expres în aceste întâmpinări că i s-au reținut din bagajele sale

anumite bunuri printre care 5 genți pe care se regăsește, ”printre altele, și

denumirea B.”.

Este de

remarcat că mărcile înregistrate invocate de către reclamantă sunt mărci

figurative care constau în imprimeul materialului care constituie fața genților

în cauză (iar nu în ”denumirea B.”), despre care atât prima instanță, cât și

instanța de apel au reținut că sunt identice cu semnele aflate pe gențile reținute

din bagajele pârâtului.

Față de

cele reținute de prima instanță sub acest aspect pârâtul nu a formulat critici

în întâmpinarea formulată în apel, nu a arătat concret de ce nu ar fi identice,

ce criteriu de comparație nu ar fi îndeplinit, și nu a solicitat administrarea

de probe suplimentare pentru a combate cele susținute de către apelant și cele

reținute deja de prima instanță, trecând peste faptul că analiza semnelor și

mărcilor aflate în conflict se face direct de către instanța de judecată potrivit

criteriilor consacrate în jurisprudența în materie, iar nu prin administrarea

unei expertize.

Ceea ce a

susținut pârâtul, în subsidiar, de altfel, a fost aceea că nu ar exista probe

materiale ale genților în cauză, susținere care a fost combătută de către

reclamantă în fața primei instanțe prin depunerea planșelor fotografice, proba care

a fost coroborată de către instanța de apel cu constatările autorității vamale.

Pârâtul

nu a solicitat administrarea altor probe în apărare pentru a demonstra că

vreuna dintre cele 5 genți care fac obiectul acestui dosar nu ar purta însemne

identice mărcilor înregistrate a căror încălcare se pretinde prin acțiune.

De

asemenea, pârâtul nu a invocat faptul că produsele în cauză ar fi fost

originale (produse cu acordul titularului mărcii), iar nu contrafăcute, și că

nu s-ar situa în domeniul de aplicare al art. 1 din Legea nr. 344/2005, pârâtul

nedepunând de altfel la dosar nici contestația pe care pretinde că a făcut-o

împotriva actului de reținere a mărfurilor întocmit de autoritatea vamală,

pentru a se vedea argumentele folosite în susținerea acesteia.

Potrivit art.

129 alin. (1) C. proc. civ. (1) părțile au îndatorirea ca, în condițiile legii,

să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului. De asemenea, ele au

obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și

termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și exercite drepturile

procedurale conform dispozițiilor art. 723 alin. (1), precum și să-și probeze

pretențiile și apărările.

În

consecință nu se poate reține încălcarea prevederilor legale cu privire la

modalitatea administrării probatoriului în cauză de către instanța de apel.

Înalta

Curte a constatat nefondat și motivul de recurs prin care se susține greșita

interpretare a legii, și anume a prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005,

referitor la reținerea instanței de apel a faptului că nu este aplicabilă în

cazul pârâtului excepția prevăzută de acest text de lege, întrucât există

indicii materiale că mărfurile aflate în bagajul său ar face parte dintr-un trafic

comercial.

Potrivit art.

2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005 ”prezenta lege nu se aplică bunurilor aflate

în bagajele călătorilor sau în colete trimise ori primite de persoane fizice cu

caracter necomercial, bunuri care se încadrează în limita permisă de lege

pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import și pentru care nu există

indicii materiale că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial.”

Astfel,

potrivit acestor prevederi legale, dacă există indicii materiale că mărfurile

ar face parte dintr-un trafic comercial nu mai este relevant faptul că

bunurile, cu privire la care există suspiciuni că ar aduce atingere unui drept

de proprietate intelectuală, s-ar afla în bagajele călătorilor sau s-ar încadra

în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de

import.

Instanța

de apel a ajuns la această concluzie reținând că pârâtul a adus în bagajul său,

potrivit constatărilor agenților vamali (probă necontestată în ceea ce privește

cantitatea mărfurilor), 141 de produse purtând semne identice a diferite mărci

înregistrate, cu privire la toate existând suspiciunea că ar fi fabricate fără

acordul titularului mărcii.

În întâmpinarea

formulată în primă instanță și apel pârâtul nu s-a apărat în sensul contestării

faptului că cele cinci genți care fac obiectul dosarului nu ar purta semne

identice sau similare mărcilor înregistrate ale reclamantei, dimpotrivă a

recunoscut că pe cele 5 genți ”se regăsește, printre altele și denumirea B.”,

nu a susținut că nu ar fi produse contrafăcute (fabricate fără acordul deținătorului

mărcii) ci originale, nu a contestat cele reținute de către autoritatea vamală

cu privire la semnele existente pe celelalte 136 produse găsite în bagajul său,

semne identice sau similare altor mărci cunoscute, cu privire la care exista

suspiciunea că ar încălca drepturile exclusive de proprietate intelectuală

existente asupra acestora.

De

asemenea, nu a contestat cele reținute de către autoritatea vamală cu privire

la genul căruia îi erau destinate produsele aflate în bagajele sale, sau

categoria de vârstă, date utilizate de către instanța de apel pentru a ajunge

la concluzia că produsele aflate în bagajele sale nu erau diversificate.

Ca atare,

instanța de apel ajungând la această concluzie în urma analizei și interpretării

probelor administrate în cauză, este nefondată susținerea recurentului în

sensul că instanța de apel ar fi răsturnat sarcina probei.

Or, în

recurs trebuie susținute critici de nelegalitate față de decizia atacată. Nu se

poate susține nelegalitatea deciziei atacate invocând propria culpă dedusă din

neformularea apărărilor în termenele prevăzute de lege.

Faptul că

obiectul prezentului dosar îl reprezintă doar 5 genți purtând semne identice

mărcilor înregistrate B. nu înseamnă că referirea instanței de apel la toate

mărfurile din bagajele reclamantului pentru a aprecia dacă bunurile au fost

introduse în țară în vederea comercializării ar fi nelegală.

În acest sens sunt și

dispozițiile art. 3 alin. (5) din Titlul II, anexa 1 la Ordinul nr. 2220 din 22 decembrie 2006 pentru aprobarea Normelor privind scutirea de la plata

taxei pe valoare adăugată și a accizelor pentru importurile definitive ale

anumitor bunuri care definește noțiunea de bagaje personale - toate bagajele pe

care călătorul le poate prezenta la sosire autorităților vamale, precum și

bagajele pe care acesta le prezintă mai târziu acelorași autorități, sub

rezerva dovezii că aceste bagaje au fost înregistrate la compania responsabilă

pentru transport ca bagaje însoțite, în momentul plecării călătorului.

În același

sens sunt prevederile

art.

6 al Directivei 2007/74/CE privind scutirea de TVA și de accize pentru bunurile

importate de către persoanele care călătoresc din țări terțe, conform cărora

„Natura sau cantitatea acestor bunuri nu trebuie să indice faptul că sunt

importate în scopuri comerciale.”

Este

nefondată susținerea recurentului în sensul că nu s-a dovedit că ar fi importat

mărfurile în cauză aflate în bagajul său de călător, atâta timp cât a importa

înseamnă a introduce în România mărfuri străine prin cumpărare sau prin schimb.

Ca atare, simpla aflare în bagajul său a acestor mărfuri străine achiziționate

dintr-o țară străină (terță în sensul legii) este suficientă pentru a proba

importul atâta timp cât recurentul pârât nu a susținut că s-ar fi aflat în

bagajul său întrucât a plecat cu ele din România sau dintr-o altă țară din

Uniunea Europeană.

De

asemenea, atâta timp cât cantitatea foarte mare a bunurilor importate aflate în

bagajul său cu privire la care există suspiciunea că sunt mărfuri contrafăcute

a dus la concluzia că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial nu era

necesar a se face probe suplimentare că recurentul ar fi comerciant sau ar fi

comercializat chiar și ilicit cu altă ocazie acest gen de mărfuri.

Interpretarea

probelor administrate de către instanța de apel pentru a reține faptul că

mărfurile în cauză fac parte dintr-un trafic comercial raportat la cantitatea

bunurilor aflate în bagajul reclamantului și înlăturarea apărărilor pârâtului în

sensul că ar fi fost cumpărate pentru familia sa extinsă nu țin de legalitatea

hotărârii atacate ci de temeinicia acesteia și, astfel, această critică nu

poate fi invocată în recurs potrivit art. 304 partea introductivă C. proc. civ.,

așa cum s-a menționat mai sus.

Simpla

neîndeplinire a acestei cerințe legale, de a nu exista indicii materiale că

mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial face inaplicabilă excepția de

la aplicarea sancțiunii pentru introducerea în România dintr-o țară terță a

unor mărfuri cu privire la care planează suspiciunea că ar fi contrafăcute.

Nu are

nicio relevanță cu privire la aplicarea Legii nr.

344

/

2005,

privind unele măsuri pentru asigurarea respectării

drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operațiunilor de vămuire,

faptul că recurentul a trecut prin controlul de securitate al bagajelor la

urcarea în avion, obiectul celor două controale nefiind identic.

Nu este

fondată susținerea recurentului potrivit căreia în mod nelegal s-ar fi dispus

în sarcina sa interdicția de a face import și de a comercializa produse, deși

este persoană fizică și nu este comerciant, și nu numai cu privire la marca B.

cu analiza căreia a fost învestita, ci asupra mărcilor în general fără a denumi

în concret la ce anume s-ar referi interdicția.

Așa cum rezultă din

dispozitivul deciziei atacate, instanța de apel a admis acțiunea, a constatat

că mărfurile reținute de către autoritățile vamale în baza autorizației de

reținere a bunurilor nr. 104 - 107 din 06 martie 2012 aduc atingere drepturilor

exclusive de proprietate intelectuală deținute de reclamantă asupra mărcii

comunitare din 19 iulie 2004 și internațională din 25 aprilie 2000. A dispus

interzicerea importului și a comercializării neautorizate de către pârât a

produselor purtând semne identice sau similare mărcilor menționate mai sus.

Astfel, instanța de

apel a dispus interdicția importului și a comercializării neautorizate de către

pârât doar a produselor purtând semne identice sau similare mărcilor care

făceau obiectul prezentei cauze și anume cele protejate conform înregistrării din

19 iulie 2004 (comunitară) și din 25 aprilie 2000 (internațională).

Referitor

la dispunerea în sarcina unei persoane fizice necomerciant a interdicției de a

face import și de a nu comercializa produse purtând semne identice sau similare

mărcilor în cauză, și această măsură este legală atâta timp cât, așa cum s-a reținut

anterior importul înseamnă introducerea în țară de mărfuri străine, activitate

care nu este condiționată de deținerea calității de comerciant în sens

restrâns, iar interdicția de a comercializa bunurile are drept scop evitarea

înstrăinării acestora, inclusiv cea ilicită, care are loc fără respectarea

normelor legale de comercializare în sens strict.

În consecință, în

temeiul art. 312 alin. (1) și art. 316 raportat la art. 295 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

tardivității recursului.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul N.M. împotriva deciziei nr. 99/ A din 14

mai 2013 a Curții de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 04 februarie 2014.