ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 360/2014

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Asupra recursului civil de față, reține următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 05 aprilie 2012, pe rolul Tribunalului București, secția a III a civilă, reclamanta B.L. a chemat în judecată pe pârâtul N.M., solicitând instanței, ca prin hotărârea ce urmează a pronunța să constate că mărfurile reținute de autoritățile vamale, în baza adeverinței de reținere a bunurilor nr. 104-107 din 06 martie 2012, conform notificării ANV din 14 martie 2012, aduc atingere drepturilor exclusive de proprietate intelectuală deținute de reclamantă asupra mărcii fig. comunitare din 19 iulie 2004 și mărcii internaționale din 25 aprilie 2000; să dispună interzicerea importului și a comercializării neautorizate de către pârât a produselor purtând semne identice sau similare mărcilor internaționale menționate; să fie obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că la data de 06 martie 3012, în temeiul prevederilor Legii nr. 344/2005 și în baza cererii sale de intervenție, autoritățile vamale din cadrul Biroului Vamal Otopeni Călători au reținut, ca fiind susceptibile să aducă atingere unui drept de proprietate intelectuală, un număr de 5 genți de damă ce poartă fără drept semne identice sau similare mărcii figurative comunitare din 19 iulie 2004 și mărcii internaționale din 25 aprilie 2000. Produsele reținute în aeroportul Otopeni Ilfov au fost introduse pe teritoriul României de către pârâtul N.M.

Reclamanta a mai susținut că mărcile enumerate reprezintă mărci înregistrate ale companiei B.L., cu protecție pe teritoriul României, pentru clasa de produse 18 care include genți, conform certificatelor de înregistrare, importul și comercializarea neautorizată de către pârât a produselor ce poartă însemne identice sau similare mărcilor aducând atingere drepturilor exclusive ale reclamantei. În drept, s-au invocat prevederile art. 11 din Legea nr. 344/2005. Prin sentința civilă nr. 2235 din 12 decembrie 2012, Tribunalul București a respins cererea ca neîntemeiată. În motivarea sentinței s-au reținut următoarele. Reclamanta este titularul drepturilor exclusiv asupra mărcilor înregistrate internațional și comunitar figurative din 19 iulie 2004 și din 25 aprilie 2000, beneficiind astfel de drepturile exclusive conferite de lege titularului mărcii.

Așa fiind, s-a considerat că trebuie stabilit dacă sunt întrunite condițiile pentru a reține existența unei contrafaceri. Instanța a constatat că, în fapt, la data de 06 martie 2012, în temeiul prevederilor Legii nr. 344/2005 și în baza cererii reclamantei de intervenție, autoritățile vamale din cadrul Biroului Vamal Otopeni Călători au reținut de la numitul N.M., ca fiind susceptibile să aducă atingere unui drept de proprietate intelectuală, un număr de 5 produse genți având însemne identice cu marca B. figurativă a reclamantei. De asemenea, s-a reținut de către instanță că, deși reclamanta a dovedit că este titularul unui drept exclusiv de proprietate intelectuală, nu a probat că pârâtul din cauză a dorit să efectueze importul produselor menționate în adresa ANV (5 genți) și că introducerea lor în România avea ca scop comercializarea acestor produse.

Dimpotrivă, pârâtul a dovedit faptul că are o familie numeroasă, conform înscrisurilor depuse la dosar, respectiv 9 persoane majore care au familii la rândul lor, produsele reținute din bagajele pârâtului reprezentând probabil cadouri pentru familia pârâtului. A mai constatat prima instanță că legiuitorul a instituit o prezumție absolută de încălcare a drepturilor de proprietate intelectuală la art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 344/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală, prin operațiunile vamale, nemaifiind necesar să se facă dovada riscului de confuzie sau a riscului de asociere. În cauză însă nu este vorba despre aceasta, ci despre împrejurarea nedovedită că pârâtul a importat cu intenția de a comercializa bunurile care poartă semne identice sau similare mărcilor reclamantei.

În acest sens, tribunalul a reținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 344/2005, conform cărora prezenta lege nu se aplică bunurilor aflate în bagajele călătorilor. Prin decizia civilă nr. 99/ A din 14 mai 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă B.L., a schimbat în tot sentința civilă apelată în sensul că a admis acțiunea, a constatat că mărfurile reținute de către autoritățile vamale în baza autorizației de reținere a bunurilor nr. 104 - 107 din 06 martie 2012 aduc atingere drepturilor exclusive de proprietate intelectuală deținute de reclamantă asupra mărcii comunitare din 19 iulie 2004 și internațională din 25 aprilie 2000. A dispus interzicerea importului și a comercializării neautorizate de către pârât a produselor purtând semne identice sau similare mărcilor menționate mai sus.

În motivarea deciziei s-au reținut următoarele. Critica pe care apelanta o aduce soluției pronunțate de prima instanță vizează în esență aprecierea pe care acesta a făcut-o referitor la natura operațiunii realizate de intimatul pârât și având ca obiect bunuri protejate de mărcile al cărei titular este apelanta reclamantă și, drept consecință, constatarea eronată a aplicabilității prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005. Curtea constată că susținerile apelantei sunt întemeiate, prima instanță reținând corect în ce privește situația de fapt, că apelanta reclamantă este titular al drepturilor exclusive asupra mărcilor înregistrate internațional și comunitar menționate în cerere, considerând, însă, fără temei că bunurile introduse în țară de intimatul pârât se încadrează în situația la care face referire art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005.

Potrivit textului legal menționat, prevederile acestei legi (care stabilește situațiile și condițiile în care autoritățile vamale pot să intervină, prin reținerea mărfurilor și/sau suspendarea operațiunii de vămuire, pentru asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operațiunilor de vămuire) nu se aplică bunurilor aflate în bagajele călătorilor sau în colete trimise ori primite de persoane fizice cu caracter necomercial, bunuri care se încadrează în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import și pentru care nu există indicii materiale că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial.

Sub un prim aspect, Curtea observă ca fiind justă susținerea apelantei potrivit cu care aprecierea cu privire la caracterul comercial/necomercial al acțiunii intimatului pârât trebuie să se facă prin raportare nu numai la cantitatea de bunuri protejate prin marca al cărei titular este apelanta (cinci genți), ci la totalitatea bunurilor aflate în posesia pârâtului (141 de produse), o atare apreciere nefiind echivalentă cu o depășire a cadrului procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a susținut intimatul pârât. Aceasta, întrucât situația de fapt este cea care rezultă pe baza probelor administrate la solicitarea părților și numai pe baza acesteia și prin încadrarea sa în ipoteza avută în vedere de textul de lege aplicabil este posibil a se determina dacă dreptul subiectiv pretins de reclamant a fost sau nu încălcat de pârât și, deci, pot fi valorificate pretențiile (obiectul) urmărite prin pornirea acțiunii civile.

Or, în cauză, ignorarea aspectului la care face referire apelanta, legat de numărul total al bunurilor aflate în bagajul pârâtului potrivit constatărilor autorităților vamale, ce trebuie avut în vedere pentru a stabili temeinicia susținerile apelantei reclamante și raportarea doar la cele menționate în cuprinsul cererii de chemare în judecată ar echivala cu stabilirea eronată a situației de fapt. Împrejurarea că fiecare dintre titularii mărcilor cu care semnele existente asupra bunurilor descoperite asupra intimatului pârât erau similare ori identice a ales să acționeze separat, prin sesizarea instanțelor de judecată cu cereri distincte, nu are relevanță sub aspectul la care s-a făcut referire anterior.

Curtea constată că prima instanță s-a raportat la situația de fapt astfel cum aceasta rezulta din înscrisurile de la dosar, însă a apreciat fără temei că activitatea intimatului pârât nu avea un caracter comercial, iar bunurile descoperite asupra intimatului pârât nu au fost achiziționate în scop comercial, ci pentru a fi oferite drept cadouri membrilor familiei sale, deci se încadrau în ipoteza reglementată de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005.

Chiar reținând aspectul legat de numărul mare al membrilor familiei intimatului (care a susținut că are șase copii majori, având la rândul lor familii, dar nu a depus la dosar decât certificatele de naștere la copiilor săi, născuți din mai multe căsătorii) Curtea apreciază ca fiind, în mod evident neverosimilă afirmația acestuia privind destinația bunurilor reținute de organele vamale, chiar prin raportare la numărul foarte mare al acestora (spre exemplu, 64 de rochii de damă și 33 de genți din numărul total de 141 de produse). Înlăturarea acestei susțineri permite concluzia că bunurile introduse în țară de intimat nu se încadrează în ipoteza descrisă de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005, ce privește bunurile „aflate în bagajul călătorilor” în care este exclusă aplicarea dispozițiilor acestei legi, ca urmare a faptului că aspectul legat de numărul mare de produse are caracterul unui indiciu material „că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial”.

Altfel spus, prezumția simplă privind intenția intimatului de comercializare în România a bunurilor, născută din faptul achiziționării unui număr foarte mare de produse (141), dar foarte puțin diversificate (constând numai în genți, bluze și rochii toate de damă și treninguri de copii), care în condiții obișnuite și rezonabile nu se regăsesc astfel în bagajul unui călător, conduce la înlăturarea de la aplicare a prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005, contrar celor reținute de prima instanță.

Prin urmare, ținând seama de cele expuse anterior, reținând ca dovedită împrejurarea că bunurile reținute de la pârât de organele vamale făceau obiectul unei operațiuni comerciale, lato sensu al unui import, Curtea constată că sunt admisibile pretențiile reclamantei de a fi dispuse împotriva pârâtului măsurile solicitate prin cererea de chemare în judecată, anume de a interzice acestuia să nu mai importe și să nu comercializeze neautorizat produsele purtând semne identice sau similare mărcilor internaționale al căror titular este reclamanta. Reținând cele arătate anterior, Curtea consideră că sunt fără temei apărările intimatului în sensul că instanța de judecată nu a fost învestită cu o acțiune în contrafacere, dat fiind că nici o mențiune la prevederile Legii nr. 84/1998 nu se regăsește în cuprinsul cererii de chemare în judecată, ci doar în cererea de apel reclamanta face referire la acestea.

Sub acest aspect, este de observat, pe de o parte, că raportat la obiectul cererii de chemare în judecată și la temeiul de fapt pe care se întemeiază pretențiile reclamantei, acțiunea promovată de reclamantă nu putea fi decât una întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 84/1998, aceste dispoziții fiind cele care reglementează sfera în care poate acționa titularul unei mărci, pentru protejarea drepturilor conferite de aceasta, împotriva terților ale căror acțiuni îi încalcă aceste drepturi, sediul materiei fiind reprezentat de prevederile art. 36 din lege. Pe de altă parte, împrejurarea că reclamanta nu a indicat în cuprinsul cererii de chemare în judecată decât dispozițiile art. 11 și 17 din Legea nr. 344/2005 și pe cele ale Regulamentului CE nr. 1383/2003 nu fac decât să confirme natura acțiunii ce s-a dorit a se promova.

Aceasta, întrucât aceste dispoziții nu puteau constitui, singure, temeiul de drept pe care reclamanta și-a întemeiat pretențiile, ci doar justificau interesul special al acesteia, în situația de fapt circumstanțiată prin cerere, de a promova în termenul prevăzut de art. 11 „acțiunea civilă” la care aceste prevederi fac referire, acțiune ce nu poate fi decât cea în constatarea încălcării dreptului de proprietate intelectuală, în cazul mărcilor acțiunea în contrafacere reglementată de art. 36 din Legea nr. 84/1998.

De altfel, potrivit prevederilor art. 13 alin. (1) din Regulamentului nr. 1383/2003, în cazul în care, în termen de zece zile lucrătoare de la data primirii notificării de suspendare a acordării liberului de vamă sau de reținere, biroul vamal menționat la art. 9 alin. (1) nu este informat că, în conformitate cu articolul 10, a fost inițiată o procedură prin care să se stabilească dacă a avut loc o încălcare a unui drept de proprietate intelectuală în conformitate cu dreptul național, sau nu a primit acordul titularului prevăzut la art. 11 alin. (1), după caz, se acordă liberul de vamă sau, după caz, se suspendă măsura de reținere sub rezerva îndeplinirii tuturor formalităților vamale.

În concluzie, Curtea consideră că în nici un caz nu se poate reține vreo modificare a cererii de chemare în judecată în afara limitei prevăzute de lege, în plus instanța având posibilitatea și obligația de da o corectă încadrare în prevederile dreptului material pretențiilor reclamantului din cererea de chemare în judecată. Împrejurarea că o astfel de apreciere a instanței s-ar fi produs în prezenta cauză fără ca intimatul pârât să-și expună un punct de vedere privind acest aspect este fără relevanță. Aceasta, întrucât în fața primei instanțe acțiunea promovată de reclamantă a fost considerată neîntemeiată și ca, urmare, respinsă, iar în fața instanței de apel intimatul a avut posibilitatea să combată susținerile apelantei, apărarea sa fiind însă întemeiată pe aceleași argumente de fapt și de drept arătate în fața primei instanțe.

În aceste condiții, Curtea constată, analizând susținerile apelantei reclamante din perspectiva prevederilor art. 36 alin. (2) și (3) din Legea nr. 84/1998, că acestea sunt întemeiate, rezultând din probele administrate că intimatul pârât a importat, urmând să comercializeze, bunuri având semne identice cu cele asupra cărora reclamanta are un drept exclusiv de proprietate intelectuală, în condițiile în care nu a existat autorizarea din partea titularului dreptului la marcă, acțiunea reclamantei fiind deci întemeiată. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul N.M., criticând decizia din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului s-au arătat următoarele.

Instanța de apel a reținut o situație de fapt și de drept străina aceleia cu a cărei soluționare a fost investita. Deși nu a constituit temeiul de drept al acțiunii introductive și nici nu a fost modificat sau completat temeiul legal, totuși instanța depășindu-si limitele cu care a fost investita, face aplicarea disp. art. 36 alin. (2) și (3) din Legea nr 84/1998, așa cum rezulta din decizia recurată. Acest temei legal a fost invocat din oficiu de către instanța, care astfel s-a pronunțat asupra a ceea ce nu s-a cerut, a dat mai mult decât s-a cerut și a pronunțat o decizie netemeinica și nelegală. Instanța face în prezenta cauza și în persoana sa - persoana fizica, ce călătorește și are bagaje de pasager - aplicarea dispozițiilor art. 36 alin. (2) și (3) din Legea nr. 84/1998, cu ignorarea faptului că masurile solicitate de către reclamanta nu sunt aplicabile bunurilor aflate în bagajul calatorilor.

Se retine un fapt nereal în sarcina recurentului parat și anume aceea ca ar fi recunoscut folosirea unor semne identice cu cele ale reclamantului. Instanța a admis apelul declarat de apelanta-reclamanta, deși aceasta nu a depus probe în susținerea solicitărilor din acțiune și nici din apel, simpla afirmație "reclamanta a depus la dosar planșe foto cu produse genți" neputând fi considerată o proba concludenta, pertinenta și utila cauzei, apta sa duca la admiterea apelului și la pronunțarea unei soluții temeinice și nelegale.

Nu se poate pronunța în mod temeinic și legal o hotărâre prin care instanța sa dispună unele masuri în baza unei concluzii de săvârșire a unei fapte de contrafacere, deși nu s-au administrat nici un fel de probe în acest sens, nu au fost depuse cel puțin planșe foto ale fiecăreia dintre cele 5 genți care fac obiectul acestui dosar și nici nu s-a făcut de către o persoana autorizata - expert în proprietate industriala cu competenta în materia mărci - o comparație între semnele respective și semnele distinctive apropriate de către reclamanta conform certificatelor de înregistrare invocate - între semnele distinctive constând printre altele și din cuvântul B. aflat pe bunurile reținute din bagajele sale și semnele protejate conform certificatelor de marca invocate, în limita produselor și serviciilor pentru care s-a acordat în concret protecția și în limita caracteristicilor definitorii ale acestor mărci.

Acea comparație trebuie efectuata cel puțin din punct de vedere grafic, cromatic, semantic, conceptual, vizual. De asemenea nu s-au administrat probe din care sa rezulte ca în mintea consumatorului mediu exista riscul de confuzie între produsele sale și mărcile înregistrate ale reclamantei, incluzând riscul de asociere, pentru ca sa se poată concluziona ca ne aflam în cazul unei contrafaceri, așa cum dispune textul legal, În mod greșit s-a pronunțat instanța, folosindu-se de prezumții fără acoperire atunci când a constatat (fără a fi administrat probe specifice) ca mărfurile reținute aduc atingere asupra drepturilor exclusive de proprietate intelectuala ale reclamantei.

Că este așa, rezulta în mod evident din faptul că, așa cum rezulta din cuprinsul hotărârii recurate, nu se face nici măcar o singura referire în concret la elementele constitutive ale fiecăruia dintre semnele protejate ca marca, invocate de către apelanta-reclamanta și la care dintre acestea se refera instanța atunci când trage concluzii cu privire la identitate sau asemănare raportat la semnul aflat pe produsele în discuție, dar se pronunța cu privire la o încălcare. Instanța a apreciat în mod greșit probele administrate de către apelanta-reclamantă si le-a dat o cu totul alta interpretare.

Reclamanta nu a dovedit ca recurentul a efectuat importul produselor aflate în bagajul său de calator adică cele 5 genți care fac obiectul prezentului dosar; ca a introdus în România aceste produse, cu intenția și în scopul de a le comercializa, ori ca a procedat în acest mod cu alta ocazie; că are calitatea de comerciant, ca desfășoară activități comerciale, că face importuri și comercializează astfel de produse. Fără temei legal, instanța, fără a administra probe specifice, folosindu-se de prezumții fără acoperire a înlăturat o evidența fără putere de tăgada, a susținut că bunurile care au fost aduse de recurent în bagajele sale de calator „ar face parte din trafic de comercializare” deci nu s-ar încadra în limitele premise la transportul de calatori.

Această concluzie este de neadmis de vreme ce recurentului i s-au verificat bagajele la urcarea în avion, a primit acceptul de a efectua călătoria cu transportul de calatori, a îndeplinit condițiile impuse de această categorie de transport, a plătit taxele aferente potrivit tarifelor companiei de transport aerian, deci aplicarea dispozițiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005 în cazul său este evidenta și nu poate fi răsturnată prin prezumții. Fără temei legal, instanța apreciază ca nu ar fi aplicabile prevederile cu privire la mărfurile aflate în bagajul calatorului, deși, acesta este fără dubiu în cazul său, iar dovada este chiar adeverința emisa de către Biroul Vamal Otopeni Calatori.

În mod netemeinic și nelegal instanța dispune în sarcina sa, persoana fizica, o interdicție în abstract aceea de a nu face import și de a nu comercializa produse de vreme ce recurentul nu are calitatea de comerciant și nu desfășoară activități comerciale, neexistând vreo dovada ca ar proceda astfel. Nelegal instanța dispune în sarcina sa, persoana fizica, o interdicție în abstract, nu numai cu privire la marca B. cu analiza căreia a fost investita, ci se extinde asupra "mărcilor" fără a denumi în concret la ce anume s-ar referi interdicția.

În mod netemeinic și nelegal instanța deși ar fi trebuit sa se pronunțe numai asupra a ceea ce reclamanta însăși a solicitat în cuprinsul acțiunii introductive care face obiectul prezentului dosar și cu care a fost investita, adică doar eu privire la cele 5 genți pe care se găsește printre altele și cuvântul B., ea se extinde și asupra altor produse, care nu au nici măcar o legătura cu reclamanta și cu drepturile ei de proprietate, ceea ce este în mod evident nelegal potrivit reglementarilor legale aplicabile. În mod netemeinic și nelegal instanța admite pretenția apelantei reclamante de a se răsturna sarcina probei, adică aceea ca recurentul sa facă o "dovada negativa" aceea ca nu are calitatea de comerciant.

Este cunoscut faptul ca acela care face o susținere la instanța trebuie sa o și dovedească, deci apelanta-reclamanta trebuia sa facă ea dovada pretenției sale. În mod netemeinic instanța emite prezumția ca a ”achiziționat un număr foarte mare de produse, dar foarte puțin diversificate (constând numai din genți, bluze, rochii, toate de dama și treninguri de copii), care considera ca în condiții obișnuite și rezonabile nu s-ar putea regăsi în bagajul unui calator, astfel încât nu ar face aplicarea dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005” invocat de recurent.

Instanța s-a limitat la a lectura și concluziona trunchiat și parțial actul întocmit de autoritatea vamala, luând drept corecta denumirea data de agentul vamal, fără a verifica daca ceea ce s-a numit intr-un fel sau altul în document corespunde realității, respectiv a produselor reținute, și fără sa constate ca exista mare diversitate cu privire la forma, culoarea, dimensiunea, tipul produselor pe care recurentul le-a luat pentru membrii numeroasei sale familii și a aparținătorilor. Înalta Curte a constatat nefondate excepția tardivității recursului și recursul pentru considerentele expuse mai jos. Este nefondată excepția tardivității recursului având în vedere că hotărârea instanței de apel a fost comunicată recurentului la data de 21 iunie 2013 conform dovezii de comunicare aflată la fila 56 a dosarului de apel, astfel că potrivit art. 301 raportat la art. 303 alin. (2) și art. 101 alin. (1) și (5) C. proc.

civ., ultima zi în care putea fi declarat recursul era 8 iulie 2013. Recursul a fost declarat la data de 29 mai 2013, iar motivarea recursului a fost trimisă atât prin poștă la data de 6 iulie 2013, fiind înregistrată în evidențele instanței la data de 9 iulie 2013, cât și prin poșta electronică la data de 6 iulie 2013, act înregistrat la instanță la 8 iulie 2013. În aceste condiții, ținând cont și de prevederile art. 104 C. proc. civ. este nefondată excepția tardivității recursului, atât din perspectiva formulării, cât și a motivării acestuia. În ceea ce privește fondul recursului, Înalta Curte a reținut că potrivit art. 304 partea introductivă C. proc. civ. modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate în situațiile prevăzute de pct. 1-9.

Astfel, în recurs nu pot fi invocate motive de netemeinicie cu privire la hotărârea instanței de apel. Recurentul a invocat prevederile art. 304 pct. 8, 9 C. proc. civ. în susținerea recursului. În ceea ce privește dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. potrivit acestui text de lege modificarea unei hotărâri se poate cere pentru motive de nelegalitate când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Acest motiv de recurs vizează situația în care, deși rezultă fără dubiu natura juridică a actului juridic dedus judecății ori înțelesul acestuia, instanța de apel a reținut un cu totul alt act juridic sau alt conținut.

Motivul de modificare și-ar găsi aplicarea dacă instanța ar judeca un contract de vânzare-cumpărare ca un contract de locațiune, ori dacă ar stabili, fără nici un suport probator, anumite obligații în sarcina unei părți, deși la încheierea contractului nu au fost avute în vedere aceste obligații, iar din probele administrate rezultă neîndoielnic această împrejurare. Recurentul nu a invocat în motivarea în fapt motive care să se circumscrie punctului 8 al art. 304 așa cum a fost prezentat anterior, ci a criticat în realitate modul de interpretare de către instanța de apel a probelor administrate în cauză. Aceasta reprezintă o critică de netemeinicie iar nu de nelegalitate și nu poate fi formulată în recurs conform părții introductive a art. 304 C. proc.

civ. În ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat nefondată susținerea potrivit căreia în mod nelegal instanța de apel s-ar fi raportat la prevederile art. 36 alin. (2), (3) din Legea nr. 84/1998, deși nu a fost invocat în cererea de chemare în judecată și nici în apel. În acțiune reclamantul a indicat ca temei de drept, printre altele, prevederile art. 11 din Legea nr. 344/2005. Art. 11 alin. (1) din Legea nr. 344/2005 face trimitere la dovada formulării unei acțiuni civile în justiție de către titularul dreptului care pretinde că mărfurile reținute aduc atingere unui drept de proprietate intelectuală.

Această acțiune este reprezentată tocmai de acțiunea în contrafacere reglementată de art. 36 alin. (2) și (3) din Legea nr. 84/1998, primul petit încadrându-se în alin. (2) iar cel de-al doilea petit în alin. (3) lit. b) și c). Pârâtul nu s-a apărat în fața primei instanțe de fond în sensul că petitul cererii așa cum a fost formulat nu s-ar încadra în prevederile legale invocate expres în acțiune. Dacă ar fi existat această problemă oricum instanța ar fi putut califica acțiunea în temeiul art. 84 coroborat cu art. 129 alin. (4) C. proc. civ. Mai mult, reclamanta a menționat expres prevederile art. 36 alin. (2), (3) din Legea nr. 84/1998 ca temei al acțiunii în contrafacere formulată, atât în concluziile scrise formulate în fața primei instanțe, dar și în motivele de apel.

Recurentul a susținut acest motiv de recurs invocând faptul că instanța a dat ceea ce nu s-a cerut/mai mult decât s-a cerut, caz reglementat de prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. Având în vedere că instanța de apel s-a pronunțat în limitele petitului acțiunii motivarea în fapt nu poate fi încadrată în aceste prevederi, motiv pentru care instanța de recurs a analizat aceste critici din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Este nefondată susținerea recurentului potrivit căreia au fost încălcate prevederile art. 36 alin. (2) și (3) din Legea nr. 84/1998, întrucât instanța de apel nu ar fi făcut analiza identității/ similarității existente între produsele reținute ca fiind contrafăcute și mărcile înregistrate ale reclamantei, invocate în acțiune, potrivit criteriilor consacrate în jurisprudența în materie, și că nu ar fi dispus efectuarea unei expertize pentru a se dovedi identitatea/similaritatea.

Cu privire la aspectul identității dintre semnele existente pe gențile care fac obiectul acestui dosar și mărcile figurative ale reclamantei, se poate observa că pârâtul nu a contestat acest lucru nici prin întâmpinarea formulată în fața primei instanțe și nici în apel. Pârâtul a menționat expres în aceste întâmpinări că i s-au reținut din bagajele sale anumite bunuri printre care 5 genți pe care se regăsește, ”printre altele, și denumirea B.”. Este de remarcat că mărcile înregistrate invocate de către reclamantă sunt mărci figurative care constau în imprimeul materialului care constituie fața genților în cauză (iar nu în ”denumirea B.”), despre care atât prima instanță, cât și instanța de apel au reținut că sunt identice cu semnele aflate pe gențile reținute din bagajele pârâtului.

Față de cele reținute de prima instanță sub acest aspect pârâtul nu a formulat critici în întâmpinarea formulată în apel, nu a arătat concret de ce nu ar fi identice, ce criteriu de comparație nu ar fi îndeplinit, și nu a solicitat administrarea de probe suplimentare pentru a combate cele susținute de către apelant și cele reținute deja de prima instanță, trecând peste faptul că analiza semnelor și mărcilor aflate în conflict se face direct de către instanța de judecată potrivit criteriilor consacrate în jurisprudența în materie, iar nu prin administrarea unei expertize. Ceea ce a susținut pârâtul, în subsidiar, de altfel, a fost aceea că nu ar exista probe materiale ale genților în cauză, susținere care a fost combătută de către reclamantă în fața primei instanțe prin depunerea planșelor fotografice, proba care a fost coroborată de către instanța de apel cu constatările autorității vamale.

Pârâtul nu a solicitat administrarea altor probe în apărare pentru a demonstra că vreuna dintre cele 5 genți care fac obiectul acestui dosar nu ar purta însemne identice mărcilor înregistrate a căror încălcare se pretinde prin acțiune. De asemenea, pârâtul nu a invocat faptul că produsele în cauză ar fi fost originale (produse cu acordul titularului mărcii), iar nu contrafăcute, și că nu s-ar situa în domeniul de aplicare al art. 1 din Legea nr. 344/2005, pârâtul nedepunând de altfel la dosar nici contestația pe care pretinde că a făcut-o împotriva actului de reținere a mărfurilor întocmit de autoritatea vamală, pentru a se vedea argumentele folosite în susținerea acesteia. Potrivit art. 129 alin. (1) C. proc.

civ. (1) părțile au îndatorirea ca, în condițiile legii, să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului. De asemenea, ele au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și exercite drepturile procedurale conform dispozițiilor art. 723 alin. (1), precum și să-și probeze pretențiile și apărările. În consecință nu se poate reține încălcarea prevederilor legale cu privire la modalitatea administrării probatoriului în cauză de către instanța de apel. Înalta Curte a constatat nefondat și motivul de recurs prin care se susține greșita interpretare a legii, și anume a prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005, referitor la reținerea instanței de apel a faptului că nu este aplicabilă în cazul pârâtului excepția prevăzută de acest text de lege, întrucât există indicii materiale că mărfurile aflate în bagajul său ar face parte dintr-un trafic comercial.

Potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005 ”prezenta lege nu se aplică bunurilor aflate în bagajele călătorilor sau în colete trimise ori primite de persoane fizice cu caracter necomercial, bunuri care se încadrează în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import și pentru care nu există indicii materiale că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial.” Astfel, potrivit acestor prevederi legale, dacă există indicii materiale că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial nu mai este relevant faptul că bunurile, cu privire la care există suspiciuni că ar aduce atingere unui drept de proprietate intelectuală, s-ar afla în bagajele călătorilor sau s-ar încadra în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import.

Instanța de apel a ajuns la această concluzie reținând că pârâtul a adus în bagajul său, potrivit constatărilor agenților vamali (probă necontestată în ceea ce privește cantitatea mărfurilor), 141 de produse purtând semne identice a diferite mărci înregistrate, cu privire la toate existând suspiciunea că ar fi fabricate fără acordul titularului mărcii.

În întâmpinarea formulată în primă instanță și apel pârâtul nu s-a apărat în sensul contestării faptului că cele cinci genți care fac obiectul dosarului nu ar purta semne identice sau similare mărcilor înregistrate ale reclamantei, dimpotrivă a recunoscut că pe cele 5 genți ”se regăsește, printre altele și denumirea B.”, nu a susținut că nu ar fi produse contrafăcute (fabricate fără acordul deținătorului mărcii) ci originale, nu a contestat cele reținute de către autoritatea vamală cu privire la semnele existente pe celelalte 136 produse găsite în bagajul său, semne identice sau similare altor mărci cunoscute, cu privire la care exista suspiciunea că ar încălca drepturile exclusive de proprietate intelectuală existente asupra acestora.

De asemenea, nu a contestat cele reținute de către autoritatea vamală cu privire la genul căruia îi erau destinate produsele aflate în bagajele sale, sau categoria de vârstă, date utilizate de către instanța de apel pentru a ajunge la concluzia că produsele aflate în bagajele sale nu erau diversificate. Ca atare, instanța de apel ajungând la această concluzie în urma analizei și interpretării probelor administrate în cauză, este nefondată susținerea recurentului în sensul că instanța de apel ar fi răsturnat sarcina probei. Or, în recurs trebuie susținute critici de nelegalitate față de decizia atacată. Nu se poate susține nelegalitatea deciziei atacate invocând propria culpă dedusă din neformularea apărărilor în termenele prevăzute de lege.

Faptul că obiectul prezentului dosar îl reprezintă doar 5 genți purtând semne identice mărcilor înregistrate B. nu înseamnă că referirea instanței de apel la toate mărfurile din bagajele reclamantului pentru a aprecia dacă bunurile au fost introduse în țară în vederea comercializării ar fi nelegală. În acest sens sunt și dispozițiile art. 3 alin. (5) din Titlul II, anexa 1 la Ordinul nr. 2220 din 22 decembrie 2006 pentru aprobarea Normelor privind scutirea de la plata taxei pe valoare adăugată și a accizelor pentru importurile definitive ale anumitor bunuri care definește noțiunea de bagaje personale - toate bagajele pe care călătorul le poate prezenta la sosire autorităților vamale, precum și bagajele pe care acesta le prezintă mai târziu acelorași autorități, sub rezerva dovezii că aceste bagaje au fost înregistrate la compania responsabilă pentru transport ca bagaje însoțite, în momentul plecării călătorului.

În același sens sunt prevederile art. 6 al Directivei 2007/74/CE privind scutirea de TVA și de accize pentru bunurile importate de către persoanele care călătoresc din țări terțe, conform cărora „Natura sau cantitatea acestor bunuri nu trebuie să indice faptul că sunt importate în scopuri comerciale.” Este nefondată susținerea recurentului în sensul că nu s-a dovedit că ar fi importat mărfurile în cauză aflate în bagajul său de călător, atâta timp cât a importa înseamnă a introduce în România mărfuri străine prin cumpărare sau prin schimb. Ca atare, simpla aflare în bagajul său a acestor mărfuri străine achiziționate dintr-o țară străină (terță în sensul legii) este suficientă pentru a proba importul atâta timp cât recurentul pârât nu a susținut că s-ar fi aflat în bagajul său întrucât a plecat cu ele din România sau dintr-o altă țară din Uniunea Europeană.

De asemenea, atâta timp cât cantitatea foarte mare a bunurilor importate aflate în bagajul său cu privire la care există suspiciunea că sunt mărfuri contrafăcute a dus la concluzia că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial nu era necesar a se face probe suplimentare că recurentul ar fi comerciant sau ar fi comercializat chiar și ilicit cu altă ocazie acest gen de mărfuri. Interpretarea probelor administrate de către instanța de apel pentru a reține faptul că mărfurile în cauză fac parte dintr-un trafic comercial raportat la cantitatea bunurilor aflate în bagajul reclamantului și înlăturarea apărărilor pârâtului în sensul că ar fi fost cumpărate pentru familia sa extinsă nu țin de legalitatea hotărârii atacate ci de temeinicia acesteia și, astfel, această critică nu poate fi invocată în recurs potrivit art. 304 partea introductivă C. proc.

civ., așa cum s-a menționat mai sus. Simpla neîndeplinire a acestei cerințe legale, de a nu exista indicii materiale că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial face inaplicabilă excepția de la aplicarea sancțiunii pentru introducerea în România dintr-o țară terță a unor mărfuri cu privire la care planează suspiciunea că ar fi contrafăcute. Nu are nicio relevanță cu privire la aplicarea Legii nr. 344 / 2005, privind unele măsuri pentru asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operațiunilor de vămuire, faptul că recurentul a trecut prin controlul de securitate al bagajelor la urcarea în avion, obiectul celor două controale nefiind identic.

Nu este fondată susținerea recurentului potrivit căreia în mod nelegal s-ar fi dispus în sarcina sa interdicția de a face import și de a comercializa produse, deși este persoană fizică și nu este comerciant, și nu numai cu privire la marca B. cu analiza căreia a fost învestita, ci asupra mărcilor în general fără a denumi în concret la ce anume s-ar referi interdicția. Așa cum rezultă din dispozitivul deciziei atacate, instanța de apel a admis acțiunea, a constatat că mărfurile reținute de către autoritățile vamale în baza autorizației de reținere a bunurilor nr. 104 - 107 din 06 martie 2012 aduc atingere drepturilor exclusive de proprietate intelectuală deținute de reclamantă asupra mărcii comunitare din 19 iulie 2004 și internațională din 25 aprilie 2000. A dispus interzicerea importului și a comercializării neautorizate de către pârât a produselor purtând semne identice sau similare mărcilor menționate mai sus.

Astfel, instanța de apel a dispus interdicția importului și a comercializării neautorizate de către pârât doar a produselor purtând semne identice sau similare mărcilor care făceau obiectul prezentei cauze și anume cele protejate conform înregistrării din 19 iulie 2004 (comunitară) și din 25 aprilie 2000 (internațională). Referitor la dispunerea în sarcina unei persoane fizice necomerciant a interdicției de a face import și de a nu comercializa produse purtând semne identice sau similare mărcilor în cauză, și această măsură este legală atâta timp cât, așa cum s-a reținut anterior importul înseamnă introducerea în țară de mărfuri străine, activitate care nu este condiționată de deținerea calității de comerciant în sens restrâns, iar interdicția de a comercializa bunurile are drept scop evitarea înstrăinării acestora, inclusiv cea ilicită, care are loc fără respectarea normelor legale de comercializare în sens strict.

În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) și art. 316 raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția tardivității recursului. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul N.M. împotriva deciziei nr. 99/ A din 14 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 04 februarie 2014.