ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 891/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 891/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 5

aprilie 2012, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanta C.S.P.A.S.,

în contradictoriu cu pârâții N.M. și O.S.I.M., a solicitat instanței ca prin

hotărârea ce va pronunța să constate că mărfurile reținute de către

autoritățile vamale, conform notificării Autorității Naționale a Vămilor din 14

martie 2012, aduc atingere drepturilor exclusive de proprietate intelectuală

deținute de reclamantă asupra mărcilor înregistrate internațional din 15 iunie

1997, C. și din  24 iulie 1999; să dispună interzicerea importului, precum și a

comercializării neautorizate, de către pârât a produselor purtând mărci

identice cu mărcile înregistrate internațional din 15 iunie 1997, C., și din 24

iulie 1999, precum și să oblige pe pârâtul N.M. la plata cheltuielilor de

judecată.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că, în fapt, la data de 6 martie 2012, în temeiul prevederilor

Legii nr. 344/2005 și în baza cererii de intervenție a subscrisei C., S.A.S.S.,

autoritățile vamale din cadrul Biroului Vamal O. Călători, au reținut, de la numitul

N.M., ca fiind susceptibile să aducă atingere unui drept de proprietate intelectuală

un număr de 24 de produse (16 rochii, 2 sacouri și 6 genți de damă), inscripționate

fără drept cu semne identice cu mărcile înregistrate internațional din 15 iunie

1997, C., și din 24 iulie 1999 .

Deoarece mărcile din

15 iunie 1997, C., și din 24 iulie 1999, reprezintă mărci înregistrate ale companiei

C. (conform înregistrărilor extrase din baza de date W.I.P.O.), importul și comercializarea

neautorizată a produselor ce poartă mărci identice sau similare cu mărcile menționate

mai sus aduc atingere drepturilor noastre exclusive de proprietate intelectuală

deținute asupra acestor mărci.

Fată de cele menționate,

în vederea continuării procedurii prevăzute de art. 11 din Legea nr. 344/2005, solicită

instanței admiterea cererii astfel cum a fost formulată și pe cale de consecință,

să constate că mărfurile reținute de către autoritățile vamale, conform notificării

Autorității Naționale a Vămilor din 14 martie 2012, aduc atingere drepturilor exclusive

de proprietate intelectuală deținute de reclamantă asupra mărcilor înregistrate

internațional din 15 iunie 1997, C., și din 24 iulie 1999; să dispună interzicerea

importului precum și a comercializării neautorizate de către pârât a produselor

purtând mărci identice cu mărcile înregistrate internațional din 15 iunie 1997,

C., și din 24 iulie 1999 și să oblige pârâtul N.M. la plata cheltuielilor de judecată

ocazionate de acest proces.

În drept, cererea se întemeiază

pe dispozițiile art. 36 din Legea nr. 84/1998 (republicată), art. 11 și art. 17

din Legea nr. 344/2005.

Prin sentința civilă

nr. 1712 din 27 septembrie 2012 a fost respinsă acțiunea în contradictoriu cu pârâtul

O.S.I.M. ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A fost admisă acțiunea

în contradictoriu cu pârâtul N.M. și s-a constat că mărfurile reținute de către

autoritățile vamale conform notificării din 14 martie 2012 aduc atingere dreptului

de proprietate intelectuală deținute de reclamantă asupra mărcilor înregistrate

internațional din 15 iunie 1997, C., și din 24 iulie 1999.

S-a dispus interzicerea

importului și comercializării neautorizate de către pârât a produselor purtând semne

identice sau similare mărcilor internaționale sus menționate.

Prin decizia nr. 95A din

data de 8 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă

și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost admis

apelul formulat de

pârât, a fost schimbată în tot sentința,

în sensul că a r

espins acțiunea ca nefondată pentru considerentele ce urmează.

Contrar susținerilor apelantului,

intimata reclamantă și-a întemeiat în drept cererea de chemare în judecată nu doar

pe dispozițiile art. 11 și art. 17 din Legea nr. 344/2005 și pe cele ale art. 11

din Regulamentul CE nr. 1383/2003, acte normative în cuprinsul cărora se face trimitere

la drepturile exclusive asupra mărcii și la noțiunea de contrafacere a mărcii, ci

și pe dispozițiile generale ale art. 36 din Legea nr. 84/1998, dispoziții ce reglementează

condițiile în care poate acționa titularul unei mărci.

Dispozițiile Legii

nr. 344/2005 permit, deținătorului unor drepturi de proprietate intelectuală pretins

încălcate, în situația existenței unor suspiciunii ale unor asemenea încălcării

în cadrul desfășurării unor activități comerciale sau premergătoare acestora, în

condițiile art. 1 și art. 2 din actul normativ, ca acesta să obțină concursul autorității

vamale prin reținerea lor și prelevarea de probe iar în situația contestării acestei

măsuri de deținătorul mărfurilor se prevede posibilitatea menținerii măsurii reținerii

mărfurilor până la momentul la care titularul dreptului formulează o acțiune în

justiție, respectiv până la momentul la care hotărârea judecătorească pronunțată

devine irevocabilă.

Prevederile art. 1 din

Legea nr. 344/2005 stabilesc că dispozițiile legii se aplică mărfurilor susceptibile

a aduce atingere unui drept de proprietate intelectuală care intră sau ies de pe

teritoriul României de către autoritatea vamală, însă condițiile în care se poate

constata în justiție, o încălcare a unui drept de proprietate intelectuală protejat

sunt reglementate, după cum s-a arătat mai sus, de dispozițiile art. 36 din Legea

nr. 84/1998, care sunt prin urmare, pe deplin aplicabile, și, prin urmare Curtea

a apreciat ca fiind nefondată critica formulată de pârât, prin care se susține că

instanța de fond a depășit limitele investirii sale.

Curtea mai reține ca argument

suplimentar în acest sens și faptul că în cuprinsul dispozițiilor art. 2 din Legea

nr. 344/2005 sunt menționate situațiile pentru care nu sunt aplicabile dispozițiile

acestui act normativ astfel: (1) Prezenta lege nu se aplică mărfurilor care sunt

obiect al dreptului de proprietate intelectuală protejat și care au fost fabricate

cu consimțământul titularului dreptului, dar se află fără consimțământul acestuia

în una dintre situațiile la care face referire art. 1; (2) Prezenta lege nu se aplică

mărfurilor la care se referă alin. (1), care sunt fabricate sau sunt protejate de

un alt drept de proprietate intelectuală, în alte condiții decât cele convenite

cu titularul dreptului; (3) Prezenta lege nu se aplică bunurilor aflate în bagajele

călătorilor sau în colete trimise ori primite de persoane fizice cu caracter necomercial,

bunuri care se încadrează în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata

drepturilor de import și pentru care nu există indicii materiale că mărfurile ar

face parte dintr-un trafic comercial.

Având în vedere ca la

alin. (1) al acestui text de lege se menționează ca legea nu se aplică mărfurilor

care au fost fabricate cu consimțământul titularului dreptului de proprietate intelectuală,

rezultă per a contrario că reclamanta și-a întemeiat cererea pe considerentul că

mărcile invocate au fost contrafăcute.

S-a constatat că prima

instanță a apreciat în mod netemeinic probele administrate față de art. 36

alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 84/1998.

Prevederile legale menționate

condiționează protecția legală în justiție a drepturilor pretins încălcate ale reclamantului,

protecție ulterioară momentului reținerii de către organele vamale a unor produse

purtând mărci contrafăcute, de încălcarea de către pârât a unui drept de proprietate

intelectuală al cărui titular este reclamatul, încălcare care să aibă loc în activitatea

comercială, în vederea desfășurării unei activități comerciale de către pârât, așa

încât reclamantul, în calitate de titular al acțiunii civile, trebuie să facă dovada

atât a încălcării dreptului său la marcă în privința mărfurilor asupra cărora sunt

aplicate semne identice sau asemănătoare mărcilor reclamantului, pentru produse

sau servicii identice sau similare și care creează un risc de confuzie în percepția

publicului incluzând riscul de asociere între semn și marcă, cât și a faptului că

pârâtul a importat sau comercializează produse putând un asemenea semn.

Curtea a reținut în acest

sens că deși, într-adevăr, contrar susținerilor nefondate ale apelantului produsele

în discuție reținute acestuia (rochii de damă, sacouri de damă și genți) sunt similare

cu cele protejate de marca înregistrată internațional din 15 iunie 1997, C., a intimatei

reclamante, ce este protejată pentru clasele de produse 18 și 25 conform Clasificării

de la Nisa, respectiv pentru produse de piele și imitații de piele și genți, și

îmbrăcăminte (nefiind necesar ca mărcile să fie înregistrate pentru clasa 35 de

produse deoarece dreptul asupra mărcii nu protejează semnul în sine, ci comerțul

căreia marca îi este destinată).

S-a reținut ca fondate

criticile apelantului potrivit cărora prima instanță a considerat netemeinic că

intimata reclamantă a fost în măsură să probeze faptul că semnele aplicate pe mărfurile

confiscate de la apelant ar fi identice sau asemănătoare cu mărcile protejate ale

intimatei, în condițiile în care procesul-verbal întocmit de Agenția Naționala a

Vămilor, necoroborat cu alte probatorii nu poate face aceasta dovadă.

Astfel, pentru a putea

fi reținută contrafacerea mărcilor intimatei reclamante aplicate asupra mărfurilor

menționate în cuprinsul procesului-verbal reclamanta trebuia să probeze că semnele

aplicate asupra mărfurilor reținute de la apelantul pârât sunt contrafăcute și că

produsele ce le poartă sunt importate în scopul comercializării respectiv destinate

comercializării de către acesta din urmă.

Procesul-verbal întocmit

de Agenția Națională a Vămilor reprezintă actul constatator întocmit de

această autoritate și face mențiunea reținerii unor mărfuri suspectate a aduce atingere

unui drept de proprietate intelectuală, constituind doar dovada reținerii acestor

produse suspectate și nu poate constitui prin el însuși o dovada a contrafacerii

celor 24 de produse reținute și nici a împrejurării că acestea erau importate sau

urmau a fi folosite de către apelant în activitatea sa comercială.

Curtea reține că de altfel

în cauză nu s-a dovedit nici faptul ca apelantul pârât ar fi importat sau ar fi

folosit, ar fi intenționat să folosească aceste produse în scop comercial, existența

unor indicii materiale deduse de autoritatea vamală în raport de cantitatea mare

de produse (24 bucăți) deținute de apelant în sensul că acestea ar face parte dintr-un

trafic comercial, indicii ce justificau intervenția autorității vamale în sensul

prevederilor Legii nr. 344/2005 nefiind suficientă pentru ca în cadrul acțiunii

în contrafacere de drept comun să se poată trage concluzia în sensul dispozițiilor

art. 36 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 84/1998 că apelantul pârât folosește

semnul pretins identic sau similar mărcii sale înregistrate sau intenționează a

îl folosi, în activitatea sa comercială.

În cauză însă, simpla

împrejurare că apelantul nu a dovedit cu înscrisuri proveniența acestor bunuri și

cantitatea mare de produse (24 bucăți), chiar dacă la momentul luării măsurii de

intervenție a autorității vamale era în măsură a o justifica, contrar susținerilor

apelantului ce apar ca nefondate (putându-se concluziona în sensul existenței unor

indicii materiale că acestea ar face parte dintr-un trafic comercial în condițiile

în care legea vorbește de „indicii materiale” pentru reținerea în vamă și nu de

probe, iar acestea existau în cauză), totuși în condițiile în care nu era susținută

de nici o altă probă, nu aveau în sensul prevederilor art. 1203 C. civ. „o greutate

și puterea de a naște probabilitatea” și nu puteau conduce instanța la concluzia,

că, în raport de aceste două împrejurări, apelantul urmează să comercializeze, respectiv

că importă mărfurile în discuție în acest scop. Astfel, faptul că apelantului i

s-au reținut 24 de produse purtând mărcile intimatei, necoroborat cu alte probe,

nu putea fi în măsură să formeze convingerea instanței în sensul că aceste produse

erau deținute în scopul comercializării, cu atât mai mult cu cat apelantul a dovedit

a avea mulți membri de familie cărora a susținut că dorea să le facă cadouri, susținere

ce nu a fost infirmată de intimată.

În ceea ce privește susținerile

apelantului referitoare la faptul că instanța trebuia să rețină în cauză aplicabilitatea

dispozițiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005, acestea sunt nefondate deoarece

aceste dispoziții, au relevanță doar în ceea ce privește posibilitatea autorității

vamale de a lua măsura de intervenție la cererea titularului dreptului, iar în prezenta

cauză intimatul a formulat doar întâmpinare, însă nu a sesizat prima instanță cu

o cerere de constatare a nelegalității reținerii mărfurilor în discuție de către

autoritatea vamală.

Nefondate au fost găsite

și susținerile apelantului referitoare la împrejurarea că deși nu a fost investită

decât cu soluționarea cererii privitoare la cele 16 rochii, 2 sacouri damă și 6

genți care fac obiectul prezentului dosar, prima instanță s-ar fi pronunțat asupra

aceea ce nu s-a cerut, adică cu privire la întreaga cantitate de produse aflate

în bagajul apelantului deoarece Tribunalul a reținut în raport de cele 24 de produse,

și nu de totalitatea celor reținute de autoritatea vamală din bagajul apelantului,

faptul că acestea ar fi destinate activității comerciale.

În condițiile în care

intimata nu a fost în măsură a face dovada folosirii unor semne contrafăcute de

către apelantul pârât în activitatea sa comercială, s-a reținut ca fondate susținerile

apelantului referitoare la împrejurarea că netemeinic instanța dispune interdicția

generală de a nu face import și de a nu comercializa produse, de vreme ce nu s-a

dovedit că acesta desfășoară activități comerciale.

Împotriva deciziei a declarat

recurs reclamanta întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ.,

solicitând admiterea căii de atac, modificarea deciziei în sensul respingerii apelului

declarat de pârât.

Prin dezvoltarea motivelor

de recurs se arată că, reținând în mod corect că temeiul acțiunii formulate este

art. 36 din Legea nr. 84/1998, instanța de apel consideră că „reclamantul, în calitate

de titular al acțiunii civile, trebuie să facă prin urmare dovada atât a încălcării

dreptului său la marcă în privința mărfurilor asupra cărora sunt aplicate semne

identice sau asemănătoare mărcilor reclamantului (...), cât și a faptului că pârâtul

a importat sau comercializează produse purtând un asemenea semn.”

Cu toate acestea, în speță,

instanța de apel a aplicat în mod greșit textul de lege la care face trimitere,

arătând în considerentele deciziei recurate, că la dosar nu au fost administrate

probe din care să rezulte că mărfurile reținute sunt contrafăcute, iar procesul

verbal întocmit de Agenția Națională a Vămilor nu poate face această dovadă decât

dacă este coroborat cu alte probe.

Față de dispozițiile

art. 36 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 84/1998, reținute de instanță, concluzia

la care aceasta a ajuns este evident nelegală, deoarece prin cererea introductivă

s-a învederat instanței faptul că pârâtul a importat „un număr de 24 de produse

(16 rochii, 2 sacouri și 6 genți de damă), inscripționate fără drept cu semne identice

cu mărcile, C., înregistrate internațional din 15 iunie 1997 și din 24 iulie 1999”.

Intimatul-pârât, prin

întâmpinarea depusă în fața instanței de fond, nu a contestat situația de fapt,

arătând că „(...) agentul vamal (...) mi-a reținut din bagajele mele de călătorie

anumite bunuri, între care 16 rochii, 2 sacouri damă și 6 genți de diferite modele

și dimensiuni pe care se regăsesc printre altele și însemne C.”. De asemenea, prin

motivele de apel, intimatul-pârât reia aceste susțineri privind situația de fapt.

Cu alte cuvinte, pârâtul

a recunoscut atât în fond, cât și în apel, că folosește pe produsele enumerate mai

sus un semn identic cu mărcile C., iar acest act de voință manifestat în mod expres

și unilateral, fără a fi provocat, scoate această situație de fapt în afara cadrului

litigios, fiind un aspect de fapt necontestat de părți.

Susținerile din apel ale

intimatului-pârât nu constituie o critică pertinentă și întemeiată și trebuiau înlăturate

de instanța de apel, pentru că intimatul-pârât nu arată de ce prima instanță a reținut

în mod greșit situația de fapt redată de acesta, care este greșeala instanței și

care ar fi fost sensul corect pe care ar fi trebuit să îl rețină Tribunalul.

Recurenta-reclamantă nu

este ținută a dovedi un fapt necontestat de părți, intrat sub puterea lucrului judecat,

aspect esențial al considerentelor de care a depins dezlegarea pricinii.

Instanța a încălcat în

mod nelegal autoritatea de lucru judecat a faptului susmenționat, necontestat de

intimatul-pârât și reținut ca atare de prima instanță.

Este criticată și înțelegerea

greșită a noțiunii de contrafacere în sensul Legii nr. 84/1998, din perspectiva

căreia noțiunea de „semne contrafăcute” nu are sens. Astfel, din perspectiva legii

se poate vorbi de încălcarea drepturilor conferite de marcă (numite și acte de contrafacere),

care presupune îndeplinirea mai multor condiții, printre care și aceea că produsele/serviciile

care fac obiectul actelor săvârșite de terț să poarte sau să fie în legătură cu

semne identice sau similare cu mărcile înregistrate.

În decizia recurată, în

mod nelegal se arată că „în cauză nu s-a dovedit că apelantul pârât ar fi importat

sau ar fi folosit, ar fi intenționat să folosească aceste produse în scop comercial”,

deși instanța de apel acceptă că produsele reținute fac parte dintr-un trafic comercial,

ce prezintă relevanță pentru intervenția autorităților vamale, dar nu și pentru

aplicarea dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 84/1998.

Abordarea diferită în

funcție de criteriul autorității care apreciază caracterul comercial sau nu al mărfurilor,

nu este justificată de instanța de apel, astfel că motivarea este contradictorie

și nelegală. Odată stabilit caracterul comercial al produselor în fața autorităților

vamale, în scopul aplicării dispozițiilor Legii nr. 344/2005, acesta va avea relevanță

și din perspectiva aplicării legii mărcilor, măsurile luate de autoritățile vamale

în temeiul Legii nr. 344/2005 pentru asigurarea respectării drepturilor de proprietate

intelectuală în cadrul operațiunilor de vămuire, fiind lipsite de eficiență într-o

interpretare contrară, ce ar permite tocmai eludarea acestora.

Deși instanța de apel

a reținut, în mod corect, dispoziția Legii nr. 84/1998, potrivit căreia titularul

mărcii se poate opune actelor de „import”, totuși nu a aplicat această dispoziție

și cauzei de față, care se referă la importul unor produse realizat de către o persoană

fizică, din afara spațiului UE în teritoriul României, stat membru. Legea interzice

actul importului în sine, chiar dacă acesta nu este urmat de acte de comercializare

ulterioare.

Faptul că importatorul

este o persoană fizică nu schimbă în niciun fel definiția și noțiunea actului de

import, care este obiectiv determinată de lege indiferent de calitatea importatorului.

Prin introducerea în spațiul comunitar a unei cantități de mărfuri, persoana fizică

devine importator, iar actul este unul de import, indiferent dacă persoana fizică

avea sau nu calitatea de comerciant anterior recunoscută în mod administrativ sau

nu prin înregistrarea sa ca și comerciant.

Conform art. 612 din

H.G. nr. 707/2006 prin care se aprobă Regulamentul vamal (Regulamentul de aplicare

a C. vam.): „Persoanele fizice pot introduce sau scoate din țară mărfuri fără caracter

comercial, în limitele și în condițiile prevăzute de lege”.

Potrivit art. 6 al Directivei

2007/74/CE privind scutirea de TVA și de accize pentru bunurile importate de către

persoanele care călătoresc din țări terțe conform căruia pentru a fi considerate

importuri cu caracter necomercial, „Natura sau cantitatea acestor bunuri nu trebuie

să indice faptul că sunt importate în scopuri comerciale”.

Conform art. 7 din aceeași

directivă, statele membre scutesc de TVA și accize importurile de bunuri a căror

valoare totală nu depășește 430 de euro în cazul pasagerilor care folosesc transportul

aerian.

Este interzisă introducerea

în Comunitate a mărfurilor care aduc atingere „unui drept de proprietate intelectuală

și care prin cantitatea ori natura lor sugerează că sunt introduse în scop comercial.

Așa cum a stabilit și legiuitorul, prin art. 2 din Legea nr. 344/2005 nu se aplică

dispozițiile acestei legi bunurilor aflate în bagajele călătorilor, în măsura în

care este vorba despre „bunuri care se încadrează în limita permisă de lege pentru

a fi scutite de la plata drepturilor de import și pentru care nu există indicii

materiale că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial”.

Bunurile nu se încadrează

în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import.

În cauză, autoritățile

vamale, în mod corect au reținut produsele deoarece, având în vedere cantitatea

și valoarea, au existat indicii că bunurile sunt importate în scop comercial și

se impune plata drepturilor de import, dar și aplicarea Legii nr. 344/2005, față

de valoarea totală a importului, 1.720 de euro (4 adeverințe de reținere fiecare

în sumă de 430 de euro), care depășește cu mult limita valorică permisă de lege,

430 de euro.

În acest context, este

criticată și aprecierea instanței de a determina obiectul actului comercial de import

doar în raport cu acele produse purtând aceeași marcă. În realitate, a existat un

singur act de import de mărfuri și a fost tratat ca atare din perspectiva economică

și comercială, și nu mai multe acte de import concomitente, grupând produsele după

marca purtată.

Instanța de apel în mod

greșit reține strict cantitatea de produse purtând semnele C. (24 produse) și nu

ține cont de celelalte bunuri purtând alte semne (117 produse).

În speță, prin importul

făcut, intimatul pârât a încercat să introducă în țară o cantitate totală de 141

de produse. Faptul că a fost importată o asemenea cantitate mare de produse rezultă

în mod clar din decizia autorităților vamale. Această împrejurare reprezintă mai

mult decât un simplu indiciu cu privire la caracterul comercial al operațiunii.

Instanța de apel acceptă că există „indicii materiale deduse de autoritatea vamală

în raport de cantitatea mare de produse (24 bucăți) deținute de apelant în sensul

că acestea ar face parte dintr-un trafic comercial, indicii ce justificau intervenția

autorității vamale în sensul prevederilor Legii nr. 344/2005”, dar consideră că

existența acestor indicii materiale nu este suficientă și pentru aplicarea Legii

nr. 84/1998, considerând că prezumția caracterului comercial în sensul art. 36 nu

este temeinică din punct de vedere logic și juridic.

Instanța a greșit, încălcând

art. 36 din Legea nr. 84/1998, solicitând ca dovada să se facă în mod cumulativ,

atât asupra intenției de comercializare ulterioară, cât și asupra existenței actului

de import. Aceasta este o adăugare la lege care prevede cele două ipoteze de fapt

în mod distinct și separat, fără a necesita întrunirea lor cumulativă. Adăugarea

la lege trebuie înlăturată de instanța de recurs.

Pe de altă parte, instanța

de apel înlătură argumentele prezentate primei instanțe cu privire la calificarea

actului de import, reținând ca fiind dovedită împrejurarea că produsele importate

erau destinate drept cadouri familiei numeroase a acestuia. Considerăm că simplele

înscrisuri depuse de intimatul-pârât, necoroborate cu alte probe nu conferă „greutate

și puterea de a naște probabilitatea” caracterului necomercial al mărfurilor intimatului-pârât

și de înlăturare a „indiciilor” stabilite pe baza normelor legale imperative.

Motivarea instanței de

apel este contradictorie și nelegala, creând un dezechilibru prin modul de aplicare

a prezumțiilor după standarde diferite, ce afectează însuși principiul egalității

părților în procesul civil.

Indiciile în sensul că

mărfurile fac parte dintr-un trafic comercial ținând cont de valoarea și cantitatea

lor mare, aspect reținut de instanță în decizia recurată, dar cu relevanță pentru

intervenția autorităților vamale în temeiul Legii nr. 344/2005, conduc și la reținerea

calității de comerciant a intimatului-pârât în sensul Legii nr. 84/1998 pentru identitate

de rațiune.

Înalta Curte, analizând

decizia prin raportare la criticile formulate, reține caracterul fondat al recursului

pentru argumentele ce succed.

Intimatul N.M., prin contestația

formulată împotriva măsurii reținerii bunurilor, confirmate prin adeverințele de

reținere a bunurilor din 6 martie 2012, luată de Biroul Vamal O. Călători precizează

că produsele reținute sunt achiziționate din China precum și faptul că cele 4 adeverințe

vamale au fost emise cu aceeași ocazie.

De asemenea, de necontestat

că în bagajul intimatului au fost găsite 141 de produse, a căror valoare totală

este de 1.720 euro.

Prin art. 97 din Ordinul

nr. 2220/2006 pentru aprobarea Normelor privind scutirea de la plata taxei pe valoarea

adăugată și a accizelor pentru importurile definitive ale anumitor bunuri, prevăzute

de art. 142 alin. (1) lit. d) și art. 199 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind

C. fisc., ordin emis de Ministerul Finanțelor Publice au fost implementate prevederile

art. 6 al Directivei 2007/74/CE, invocată de recurent.

Potrivit art. 3 alin.

(1) și alin. (2) din Titlul II al anexei nr. 1 a ordinului sus-menționat se prevede

că „Bunurile conținute în bagajul personal al călătorilor din țările terțe, altele

decât cele prevăzute la art. 5 alin. (1)-alin. (8), sunt scutite de taxa pe valoarea

adăugată și de accize la import, dacă bunurile respective nu au un caracter comercial

și valoarea totală a acestora nu depășește 300 euro de persoană.

În cazul călătorilor care

folosesc transportul aerian și al celor care folosesc transportul maritim, pragul

financiar prevăzut de alin. (1) este de 430 euro”.

Față de datele speței,

bunurile introduse în România de către pârât au fost reținute de la acesta de către

Biroul Vamal O. călători, caz în care rezultă că reperul valoric aplicabil pentru

stabilirea caracterului comercial al acestora, este cel de la art. 3 alin. (2) din

menționatul ordin, așadar peste 300 euro.

Cum în cele 4 adeverințe

de reținere a bunurilor găsite în bagajele intimatului emise de autoritățile vamale

se menționează că valoarea acestor produse purtând semnul identic mărcii C. este

de 430 euro, iar totalul bunurilor reținute de la intimat din bagajul aferent aceleiași

călătorii este de 141 produse, în valoare de 1.720 euro, rezultă că acestea nu erau

scutite de la taxa pe valoarea adăugată și accize de import, astfel că acestea aveau

caracter comercial.

Potrivit art. 36

alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998, republicată, titularul mărcii poate cere

instanței judecătorești competente să interzică terților să folosească, în activitatea

lor comercială, fără consimțământul său un semn identic mărcii, pentru produse sau

servicii identice celor pentru care marca a fost înregistrată, în speță, din clasa

25 (produse de îmbrăcăminte).

În cauza de față, recurenta

reclamantă a susținut că mărfurile reținute de la intimat sunt comercializate de

acesta fără autorizarea sa, astfel că pârâtul era cel care avea sarcina probei faptului

pozitiv contrar, întrucât în caz contrar, se pretinde reclamantei să facă dovada

că nu și-a dat consimțământul pentru utilizarea de către pârât a unui semn identic

mărcii sale, ceea ce reprezintă un fapt negativ, nesusceptibil de dovadă.

Or, în cazul în care pârâtul

ar fi avut un astfel de consimțământ din partea reclamantei sub forma unei licențe

ori o altă legitimare valabilă (de ex. să fi fost autorizat ca distribuitor), acesta

este cel care era ținut a invoca o astfel de apărare și, în consecință, și să o

dovedească.

Se constată, totodată,

că instanța de apel a reținut că reclamanta nu a făcut dovada că mărfurile sunt

contrafăcute.

În termenii art. 3

alin. (1) pct. 11 lit. a) din Legea nr. 344/2005, mărfuri contrafăcute reprezintă

„orice marfa, inclusiv ambalajul său, care poartă, fără autorizare, o marcă identică

ori care nu se deosebește în aspectele sale esențiale de o marcă de produs sau serviciu

legal înregistrată pentru același tip de marfa și care, din acest motiv, încalcă

drepturile titularului acestei mărci.”

Definiția din această

lege specială are un conținut conceptual identic cu cel din art. 36 alin. (2) din

Legea nr. 84/1998, adaptat însă la specificul relațiilor sociale pe care le disciplinează,

asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operațiunilor

de vămuire, pentru constatarea caracterului contrafăcut al mărfurilor fiind suficient

a se reține inexistența consimțământului titularului ca produsele supuse operațiunii

de vămuire să fie desemnate printr-un semn identic cu marca sa.

Deși nu este exprimat

în termeni neechivoci în raționamentul expus prin decizia recurată, este probabil

ca sensul avut în vedere de instanța de apel să privească invocarea epuizării dreptului

la marcă, ceea ce constituie obiect de reglementare al art. 38 alin. (1) din Legea

nr. 84/1998, astfel: „Dreptul asupra mărcii se epuizează, iar titularul nu poate

interzice altor persoane folosirea acesteia pentru produse care au fost puse în

comerț în Uniunea Europeană și în Spațiul Economic European sub această marcă de

titularul însuși sau cu consimțământul său.”

Înalta Curte constată

însă că nici cerințele prevăzute de acest text nu sunt îndeplinite în cauză, întrucât

intimatul nu a făcut dovada punerii în comerț a produselor în Uniunea Europeană

sau în Spațiul Economic European a produselor sub marca G. de către recurenta însăși

sau cu consimțământul acesteia (deci, că este vorba despre produse originale), după

cum nici nu a făcut dovada la intrarea în România că a călătorit în ariile economico-geografice

indicate, de altfel chiar pârâtul recunoscând achiziționarea bunurilor din China,

stat terț U.E. Mai mult decât atât, intimatul pârât nici nu a invocat în cauză astfel

de apărări, cu privire la epuizarea dreptului la marcă, nici în fața primei instanțe,

nici prin motivele de apel, astfel încât instanța de apel a analizat din oficiu,

cu depășirea limitelor devoluțiunii stabilite pentru calea de atac prin dispozițiile

art. 295 alin. (1) C. proc. civ., atare posibilă apărare a apelantului, fără ca

acesta să fi fost un motiv de ordine publică.

Înalta Curte reține că

pârâtul care a introdus în țară de pe teritoriul unui stat terț un număr de 24 de

produse (16 rochii, 2 sacouri și 6 genți de damă, purtând un semn identic mărcilor

înregistrate internațional din 15 iunie 1997 și din 24 iulie 1999, a utilizat un

drept exclusiv al reclamantei, fără consimțământul său, recurenta reclamantă fiind

îndreptățită să solicite aplicarea dispozițiilor art. 36 alin. (3) lit. b) și lit.

c) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice.

Ca atare, instanța de

apel a aplicat greșit legea atunci când a reținut că bunurile importate de intimat

nu încalcă drepturile de proprietate intelectuală aparținând reclamantei.

Înalta Curte pentru cele

ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1), alin. (2) și alin. (3) C.

proc. civ. cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. va admite recursul, va modifica

decizia în sensul că apelul declarat de pârât va fi respins ca nefondat.

Dat fiind poziția de parte

câștigătoare în proces a recurentei, intimatul va fi obligat la plata cheltuielilor

de judecată efectuate în apel în cuantum de 1.767,12 RON conform facturii fiscale

din 29 martie 2013.

Cât privesc cheltuielile

de judecată efectuate în recurs, constând în onorariul de avocat, se constată că

din înscrisul din recurs rezultă plata sumei de 3.254 euro la 16 mai 2013 de către

reclamantă, fără însă a rezulta pentru ce servicii a fost achitată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamanta C.S.P.A.S. împotriva deciziei nr. 95A din data de 8 mai 2013 a Curții

de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală,

conflicte de muncă și asigurări sociale.

Modifică decizia, în sensul

că respinge, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul N.M. împotriva sentinței

nr. 1712 din data de 27 septembrie 2012 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Obligă intimatul N.M.

către recurentă la plata sumei de 1767,12 RON cu titlu de cheltuieli de judecată

efectuate în apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 martie 2014.