ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2312/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2312/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Prin cererea

înregistrată la data de 05 aprilie 2012 pe rolul Tribunalului București, reclamanta

C.D.C. a chemat în judecată pe pârâtul N.M., solicitând instanței ca, prin hotărârea

ce urmează a pronunța să constate că mărfurile reținute de autoritățile vamale,

conform notificării Autorității naționale a Vămilor din 14 martie 2012 aduc atingere

drepturilor exclusive de proprietate intelectuală deținute de reclamantă asupra

mărcii comunitare D. din 13 noiembrie 2007 și mărcilor internaționale C.D. din 26

ianuarie 1958 și C.D. din 26 ianuarie 1948; să dispună interzicerea importului și

a comercializării neautorizate de către pârât a produselor purtând mărci identice

sau similare mărcilor reclamantei; să fie obligat pârâtul la plata cheltuielilor

de judecată.

În motivarea cererii reclamanta

a arătat că la data de 06 martie 2012, în temeiul prevederilor Legii nr. 344/2005

și în baza cererii sale de intervenție, autoritățile vamale din cadrul Biroului

Vamal Otopeni Călători au reținut de la numitul N.M., ca fiind susceptibile să aducă

atingere unui drept de proprietate intelectuală, un număr de 11 produse inscripționate

fără drept cu semne identice sau similare mărcii comunitare D. din 13 noiembrie

2007 și mărcilor internaționale C.D. din 26 ianuarie 1958 și C.D. din 26

ianuarie 1948.

Reclamanta a arătat că

mărcile sale reprezintă mărci înregistrate în baza de date OMPI și OHIM, iar importul

și comercializarea neautorizată a produselor ce poartă mărci identice sau similare

cu mărcile reclamantei de către pârât aduc atingere drepturilor exclusive de proprietate

intelectuală deținute asupra mărcilor.

Reclamanta a invocat disp.

art. 11 și 17 din Legea nr. 344/2005, art. 9 din Regulamentul (CE) nr. 207/2009

al Consiliului din 26 februarie 2009, art. 11 din Regulamentul CE nr. 1383/2003

și a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.

Pârâtul N.M. a formulat

întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii, cu cheltuieli de judecată.

OSIM a formulat întâmpinare

prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale în cauză, față de obiectul

cererii reclamantei privind încetarea importului și comercializării produselor purtând

mărci identice sau similare mărcilor internaționale ale reclamantei, arătând că

OSIM este organ de specialitate privind asigurarea protecției mărcilor pe teritoriul

României, atribuțiile sale, conform disp. art. 97 din Legea nr. 84/1998 rep., privind

mărcile și indicațiile geografice fiind limitate la examinarea și publicarea cererilor

de înregistrare a mărcilor, eliberarea titlurilor de protecție, neavând competențe

în cazurile de interzicere a importului și comercializării neautorizate a mărfurilor.

La termenul de judecată

din 05 septembrie 2012 s-a pus în discuția părților excepția lipsei calității procesuale

pasive a OSIM, tribunalul admițând excepția și constatând că OSIM nu este legitimat

pasiv în prezenta cauză.

Prin sentința civilă nr.

1424 din 5 septembrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția

a III-a civilă, cererea a fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe

a formulat apel reclamanta.

Prin decizia civilă

nr. 514 din data de 14 martie 2013, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă

și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări

sociale, a respins apelul formulat de apelantul-reclamant C.D.C. împotriva sentinței

civile nr. 1424 din 05 septembrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția

a III-a civilă, în Dosarul nr. 11302/3/2012 în contradictoriu cu intimații-pârâți

N.M. și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, ca nefondat.

În motivarea deciziei

s-au reținut următoarele.

Apelanta susține

că instanța ar fi trebuit să analizeze natura actului realizat de pârât din

perspectiva numărului total de 141 produse ce poartă fără drept semne identice sau

similare cu mărci înregistrate.

Pe de altă parte, apelanta

susține că acțiunea trebuia analizată din perspectiva incidenței

art. 36 din Legea nr. 84/1998, ca singur temei al acțiunii în contrafacere.

Or, pe de o parte, acțiunea

a fost întemeiată în drept pe art. 9 din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului

din 26 februarie 2009, art. 11 din Regulamentul CE nr. 1383/2003 și art. 11

și 17 din Legea nr. 344/2005, ulterior, la o dată neprecizată, cu pixul, a

fost completat temeiul de drept și cu art. 36 din Legea nr. 84/1998.

Prin urmare, art. 36 din

Legea nr. 84/1998 nu a fost singurul temei al cererii. Pe de altă parte, chiar raportând

cererea doar la dispozițiile art. 36 din Legea nr. 84/1998, instanța nu

putea face o analiză din perspectiva tuturor produselor reținute în vama de

la pârât, ci doar din perspectiva produselor susceptibile a aduce atingere drepturilor

asupra mărcilor a căror titulară este reclamanta.

Chiar prin raportare la

numărul total al mărfurilor reținute în vamă pe numele pârâtului (141), s-a

probat în cauză că familia pârâtului este una numeroasă, compusă din 8 adulți

care, la rândul lor, au familii. Produsele reținute sunt diferite (rochii,

genți, sacou, bluze, treninguri copii). Totodată, pârâtul este persoana fizică.

În aceste circumstanțe,

pentru incidența în cauză a dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 84/1998,

apelanta-reclamantă avea obligația să facă dovada scopului comercial al introducerii

în țară a produselor în discuție, un astfel de scop nefiind evident în

condițiile concrete reținute mai sus.

Cum pârâtul nu este comerciant,

simplul fapt al introducerii acestor produse în țară, fără caracter repetat,

nu este suficient pentru a considera că este vorba de un act de comerț. Dimpotrivă,

în prezenta cauză, numărul și natura produselor, raportate la numărul membrilor

familiei pârâtului, fac plauzibilă susținerea acestuia în sensul că produsele

respective au fost achiziționate în scop privat, pentru membrii familiei și

pentru a fi făcute cadou prietenilor.

În lipsa dovezii scopului

comercial al achiziției bunurilor de către pârât nu se poate reține nici

incidența în cauză a dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 84/1998.

În același sens sunt

și dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005, potrivit cărora

”Prezenta lege nu se aplică bunurilor aflate în bagajele călătorilor sau în colete

trimise ori primite de persoane fizice cu caracter necomercial, bunuri care se încadrează

în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import

și pentru care nu există indicii materiale că mărfurile ar face parte dintr-un trafic

comercial”.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs reclamanta C.D.C., S.A.

În motivarea recursului

s-au arătat următoarele.

Hotărârea recurată a fost

pronunțată cu greșita aplicare a legii, fiind incidente dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Instanța, a aplicat în

mod greșit dispozițiile art. 36 din Legea nr. 8/1998 apreciind că importul nu are

caracterul comercial.

Deși instanța de apel

a reținut, în mod corect, dispoziția Legii nr. 84/1998, potrivit căreia titularul

mărcii se poate opune actelor de „import", totuși nu a aplicat această dispoziție

și cauzei de față, care se referă la importul unor produse realizat de către o persoană

fizică, din afara spațiului UE în teritoriul României, stat membru. Legea interzice

actul importului în sine, chiar dacă acesta nu este urmat de acte de comercializare

ulterioare.

Faptul că importatorul

este o persoană fizică nu schimbă în niciun fel definiția și noțiunea actului de

import, care este obiectiv determinată de lege indiferent de calitatea importatorului.

Prin introducerea în spațiul comunitar a unei cantități de mărfuri, persoana fizică

devine importator, iar actul este unul de import, indiferent dacă persoana fizică

avea sau nu calitatea de comerciant anterior recunoscută în mod administrativ sau

nu prin înregistrarea sa.

Acest aspect este subliniat

explicit chiar de C. civ. când determină calitatea de comerciant în sensul legii

mărcilor. Astfel, potrivit art. 6 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 71/2011

pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. „(1) în cuprinsul

actelor normative aplicabile la data intrării în vigoare a C. civ., referirile la

comercianți se consideră a fi făcute la persoanele fizice sau, după caz, la persoanele

juridice supuse înregistrării în registrul comerțului, potrivit prevederilor

art. 1 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului, republicată, cu modificările

și completările ulterioare, precum și cu cele aduse prin prezenta lege". Dar

„(2) Dispozițiile alin. (1) nu se aplică termenului "comerciant" prevăzut

în: a) Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, republicată

(…)".

Cu alte cuvinte, în sensul

Legii nr. 84/1998 calitatea de comerciant nu este limitată la acea persoană fizică

care își desfășoară activitatea numai ca urmare a înregistrării acesteia la registrul

comerțului, respectiv într-un cadru organizat, oficial, acoperind orice persoană

care săvârșește oricare din actele de comerț prevăzute de art. 36 din Legea nr.

84/1998.

Conform art. 612 din H.G.

nr. 707/2006 prin care se aprobă Regulamentul Vamal (Regulamentul de aplicare a

C. vam.): „Persoanele fizice pot introduce sau scoate din țară mărfuri fără caracter

comercial, în limitele și în condițiile prevăzute de lege".

Legislația națională este

armonizată cu cea comunitară, astfel că normele amintite mai sus pot fi regăsite

și în art. 6 al Directivei 2007/74/CE privind scutirea de TVA și de accize pentru

bunurile importate de către persoanele care călătoresc din țări terțe, conform căruia

„Natura sau cantitatea acestor bunuri nu trebuie sa indice faptul ca sunt importate

in scopuri comerciale."

Conform art. 7 din aceeași

Directivă, statele membre scutesc de TVA și accize importurile de bunuri a căror

valoare totală nu depășește 430 de euro, în cazul pasagerilor care folosesc transportul

aerian.

Aceste dispoziții au fost

transpuse și în legislația română prin Ordinul nr. 2220 din 22 decembrie 2006, în

art. 3.

Este interzisă introducerea

în Comunitate a mărfurilor care aduc atingere unui drept de proprietate intelectuală

și care prin cantitatea ori natura lor sugerează că sunt introduse în scop comercial.

Așa cum a stabilit și legiuitorul, prin art. 2 din Legea nr. 344/2005 nu se aplică

dispozițiile acestei legi bunurilor aflate în bagajele călătorilor, în măsura în

care este vorba despre „bunuri care se încadrează în limita permisă de lege pentru

a fi scutite de la plata drepturilor de import și pentru care nu există indicii

materiale că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial". Altfel spus,

dacă bunurile nu se încadrează în limita permisă de lege pentru a fi scutite de

plata drepturilor de import și dacă există simple indicii că mărfurile sunt importate

în scop comercial, atunci devin incidente dispozițiile Legii nr. 344/2005. Coroborând

dispozițiile mai sus citate, în mod evident că indiciile privesc natura, respectiv

cantitatea bunurilor.

Calificarea produselor

ca fiind pentru uz personal sau obiectul unei operațiuni economice se realizează

de autoritățile vamale la momentul efectuării operațiunilor de vămuire pe baza valorilor

și cantităților acestora, nefiind relevantă destinația declarată de importator.

Această calificare trebuie făcută de vamă pentru a se stabili dacă pentru anumite

bunuri se aplică sau nu dispozițiile Legii nr. 344/2005, dacă pentru anumite bunuri

se plătesc sau nu taxele de import.

În cauză, autoritățile

vamale, în mod corect au reținut produsele deoarece având în vedere cantitatea și

valoarea, au existat indicii că bunurile sunt importate in scop comercial și se

impune plata drepturilor de import, dar și aplicarea Legii nr. 344/2005.

Măsura reținerii acestor

produse a fost contestată de către actualul intimat pârât motivat și de faptul că

agentul vamal a apreciat greșit valoarea bunurilor, acesta emițând 4 adeverințe

de reținere fiecare în sumă de 430 de euro, reprezentând contravaloarea bunurilor

reținute. Astfel valoarea totală a importului - 1720 de euro depășește cu mult limita

valorică permisă de lege - 430 de euro. În concluzie, bunurile importate de pârât

nu se încadrează în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor

de import, încadrându-se prin valoare în sfera operațiunilor comerciale.

Exista indicii că bunurile

sunt importate în scop comercial în speță, prin importul făcut, intimatul pârât

a încercat să introducă în țară o cantitate totală de 141 de produse.

Faptul că au fost importate

141 de produse rezultă în mod clar din decizia autorităților vamale. Această cantitate

reprezintă mai mult decât un simplu indiciu cu privire la caracterul comercial al

operațiunii.

Caracterul comercial al

unui import se califică în funcție de natura operațiunii în sine și nu în funcție

de numărul de produse ce poartă o anumită marcă. Cum în cauză cantitatea totală

este de 141 de produse purtând diverse mărci, număr ce depășește în mod evident

nevoile personale ale unui individ, consideră că este deplin dovedit caracterul

comercial al operațiunii. Ceea ce interesează în acesta situație este cantitatea

totală de produse pe operațiunea de import, deoarece în realitate este vorba de

o singură operațiune de import, chiar dacă titularii au înțeles să acționeze în

instanță în mod independent. Nu exista nicio dispoziție legală care să prevadă că

stabilirea caracterului comercial al unui import se apreciază în funcție de numărul

de produse purtând aceeași marcă.

Un alt indiciu în sensul

că bunurile sunt importate in scop comercial, este evident reprezentat de valoarea

mare a bunurilor, care depășește limita valorică acceptată de legiuitor, așa cum

s-a arătat mai sus.

Oricum, apărarea apelantului

în sensul că bunurile sunt destinate familiei sale numeroase este necredibilă și

simpla depunere a unor acte de stare civilă nu reprezintă o dovadă în sensul că

bunurile le erau destinate acelor persoane. Prin acceptarea acestei „scuze"

a familiei numeroase, se încurajează practic acest tip de comerț ilicit, pârâtul

încercând doar eludarea dispozițiilor legale mai sus menționate.

Bunurile aflate în bagajul

fiecărui călător pentru a fi considerate pentru uz personal trebuie să conțină numai

obiecte de uz personal care se utilizează în mod curent pe durata călătoriei, cum

ar fi haine, lenjerie, articole de toaletă, cărți și echipamente sportive și ca

acestea să nu fie importate în scopuri comerciale.

Instanța reține că bunurile

sunt destinate uzului personal întemeindu-se pe simpla afirmație a pârâtului că

a achiziționat bunurile pentru familia sa, or, este evident că pârâtul își face

apărări în susținerea poziției sale procesuale. Dar, simpla afirmație a pârâtului

în acest sens, fără a fi coroborată cu alte probe din care să rezulte cele susținute,

nu poate fi reținută de instanță.

Concluzionând, arată că

Legea nr. 344/2005 este aplicabilă în speță, deoarece importul are caracter comercial,

bunurile nu se încadrează în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata

drepturilor de import, există indicii că mărfurile fac parte dintr-un trafic comercial

ținând cont de valoarea și cantitatea lor mare.

În speță sunt îndeplinite

condițiile de admisibilitate a acțiunii în contrafacere, astfel: reclamantul este

titularul dreptului de proprietate asupra mărcilor C.D.; pârâtul a importat bunuri

ce poartă semne identice cu marca companiei titulare; această faptă reprezintă o

încălcare a drepturilor asupra mărcii înregistrate în lipsa unei justificări legitime

pentru folosirea mărcii din partea pârâtului.

În drept: art. 304

pct. 9 C. proc. civ., art. 612 din H.G. nr. 707/2006, art. 6, 7 din Directiva 2007/74/CE.

Intimatul pârât a formulat

întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În apărare intimatul a

arătat că a sosit pe Aeroportul Otopeni, fiindu-i oprite de agentul vamal din cadrul

ANV o serie de bunuri din bagajele de călătorie, printre care 8 rochii și 3 genți

pe care se regăsește denumirea C.D., iar în data de 21 martie 2012 pârâtul a transmis

o contestație către ANV, rezultând din conținutul acesteia că se opune măsurii reținerii

bunurilor și solicită restituirea acestora, întrucât cele 8 produse au fost aduse

de pârât în limitele permise de transportul de călători, drept cadouri pentru familia

sa foarte numeroasă, așa cum a dovedit cu actele de stare civilă depuse, din

călătoria făcută în scop turistic. Pârâtul nu a efectuat călătoria în scop comercial,

nu a importat și nu a comercializat produse, fiind persoană fizică, deci neavând

calitatea de comerciant, pentru a putea fi acuzat că săvârșește fapte de comerț,

așa încât nu există nici un temei legal pentru reținerea bunurilor.

Pârâtul a arătat că reținerea

bunurilor s-a făcut cu încălcarea prevederilor legale, întrucât disp. art. 2 și

3 din Legea nr. 344/2005 nu sunt aplicabile bunurilor aflate în bagajele călătorilor,

așa încât acțiunea care face obiectul prezentei cauze este neîntemeiată. Bunurile

reținute sunt bunurile personale ale pârâtului care nu sunt destinate comerțului,

neputând face parte din categoria celor care aduc atingere drepturilor de proprietate

intelectuală, în sensul reglementărilor legale invocate de reclamanta din cauză.

A mai arătat pârâtul că

reclamanta a afirmat că pe bunurile sale se află semne pentru care ar exista mărci

înregistrate, fără a se face dovada că pârâtul importă și comercializează aceste

bunuri, reclamanta neproducând probe cu privire la pretențiile sale.

Intimatul a arătat în

continuare că instanța nu se poate extinde în analiza pe care o face asupra

altor produse decât cele care fac obiectul cauzei de față, că reclamanta nu

și-a întemeiat acțiunea pe prevederile art. 36 alin. (3) lit. c) din Legea

nr. 84/1998, neexistând nicio precizare a acțiunii în acest sens care să-i

fi fost comunicată, că nu s-a făcut dovada că ar desfășura comerț clandestin,

că nu are nici un temei legal afirmația că autoritățile vamale ar avea

atribuții legale în a face încadrarea bunurilor din bagajele călătorilor fie

în produse de uz personal, fie în produse destinate operațiunilor economice,

fără a fi nevoie de altă calitate a persoanei de comerciant sau de persoană fizică.

Intimatul a mai arătat

în apărare că pretenția recurentei de a se răsturna sarcina probei, adică de

a face pârâtul dovada că nu este comerciant este contrară regulii potrivit căreia

cel care face o afirmație în fața instanței trebuie să o probeze,

că pretențiile recurentei privind contrafacerea, importul, exportul nu au legătură

cu calitatea sa de persoană fizică, iar nu de comerciant.

Înalta Curte a constatat

fondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

Înalta Curte a constatat

nefondată apărarea intimatului potrivit căreia în mod nelegal recurentul se raportează

la prevederile art. 36 din Legea nr. 84/1998, deși nu au fost invocate în cererea

de chemare în judecată sau în vreo precizare a acțiunii care să îi fi fost

comunicată.

Într-adevăr, așa

cum a reținut și instanța de apel, prevederile art. 36 din Legea

nr. 84/1998 au fost scrise de mână pe cererea de chemare în judecată, fără a fi

semnată modificarea, la o dată care nu poate fi determinată, cel mai probabil după

comunicarea cererii de chemare în judecată, atâta timp cât pârâtul susține

că în exemplarul cererii care i-a fost comunicat nu exista această mențiune.

Totuși, în cererea

de chemare în judecată reclamantul a indicat ca temei de drept, printre altele,

prevederile art. 11 din Legea nr. 344/2005.

Art. 11 alin. (1) din

Legea nr. 344/2005 face trimitere la dovada formulării unei acțiuni civile în justiție

de către titularul dreptului care pretinde că mărfurile reținute aduc atingere unui

drept de proprietate intelectuală.

Această acțiune este

reprezentată tocmai de acțiunea în contrafacere reglementată de art. 36

alin. (2) și (3) din Legea nr. 84/1998, primul petit încadrându-se în alin. (2)

iar cel de-al doilea petit în alin. (3) lit. b) și c).

Pârâtul nu s-a apărat

în fața primei instanțe de fond în sensul că petitul cererii așa

cum a fost formulat nu s-ar încadra în prevederile legale invocate expres în acțiune.

Dacă ar fi existat această problemă oricum, instanța ar fi putut califica acțiunea

în temeiul art. 84 coroborat cu art. 129 alin. (4) C. proc. civ.

Reclamanta a făcut referire

expres la prevederile art. 36 din Legea nr. 84/1998 ca temei al acțiunii în

contrafacere formulată, atât în concluziile scrise formulate în fața primei

instanțe, dar și în apel.

Ca atare, analiza temeiniciei

cererii de chemare în judecată din perspectiva art. 36 din Legea nr. 84/1998 nu

excede limitele petitului acțiunii.

Cu privire la aspectul

identității/similarității dintre semnele existente pe gențile și

rochiile care fac obiectul acestui dosar și mărcile reclamantei, se poate observa

că pârâtul nu a contestat acest lucru nici prin întâmpinarea formulată în fața

primei instanțe și nici în apel.

Pârâtul a menționat

expres în întâmpinarea formulată în fața primei instanțe dar și în

apel și recurs că i s-au reținut din bagaje anumite bunuri printre care

8 rochii și 3 genți pe care se regăsește, ”printre altele, și denumirea

C.D.”.

Pârâtul a avut de obiectat

în ceea ce privește nedepunerea unor probe materiale, pentru a se vedea dimensiunile,

tipul, caracteristicile, pentru a se constata dacă sunt protejate sau nu conform

certificatelor de înregistrare a mărcilor invocate de către reclamantă.

Așa cum rezultă din adresa

din 14 martie 2012 conform ARB din 06 martie 2012, la data de 06 martie 2012, autoritățile

vamale din cadrul Biroului Vamal Otopeni Călători au reținut de la pârât, printre

alte bunuri, și un număr de 8 rochii și 3 genți suspectate că ar fi produse

contrafăcute ale mărcilor D.

Această decizie reprezintă

rezultatul constatărilor autorităților vamale sub aspectul faptului că produsele

reținute poartă semne asemănătoare unor mărci înregistrate și că există

aparența că ar fi contrafăcute, constatări făcute în aplicarea prevederilor

Legii nr. 344/2005 privind unele măsuri pentru asigurarea respectării drepturilor

de proprietate intelectuală în cadrul operațiunilor de vămuire.

Astfel, acest înscris

reprezintă o probă a susținerilor reclamantului, conform art. 1169 C. civ.

Dacă pârâtul considera

că bunurile care fac obiectul prezentei cauze nu ar purta semne asemănătoare unor

mărci înregistrate și că nu ar fi contrafăcute trebuia să facă proba contrară,

inclusiv prin depunerea unor planșe fotografice cu aceste bunuri. Faptul că

bunurile erau reținute de autoritatea vamală nu îl împiedica să obțină

aceste probe, atâta timp cât bunurile nu erau distruse.

Disponibilitatea autorității

vamale în acest sens (expertizarea bunurilor și efectuarea de fotografii digitale)

rezultă din adresa din 14 martie 2012 paragraful final. Faptul că această notificare

îi adresată reclamantului nu înseamnă că pârâtului i-ar fi fost refuzat acest demers

dacă ar fi solicitat acest lucru.

Pârâtul nu a solicitat

nici în recurs administrarea altor probe pentru a demonstra că vreuna dintre cele

8 rochii și 3 genți care fac obiectul acestui dosar nu ar purta semne identice mărcilor

înregistrate a căror încălcare se pretinde prin acțiune. De asemenea, pârâtul

nu a invocat faptul că produsele în cauză ar fi fost originale (produse cu acordul

titularului mărcii), iar nu contrafăcute, și că nu s-ar situa în domeniul de

aplicare al art. 1 din Legea nr. 344/2005, pârâtul nedepunând, de altfel, la dosar

nici contestația pe care pretinde că a făcut-o împotriva actului de reținere

a mărfurilor întocmit de autoritatea vamală, pentru a se vedea argumentele folosite

în susținerea acesteia.

Potrivit art. 129

alin. (1) C. proc. civ. părțile au îndatorirea ca, în condițiile legii, să urmărească

desfășurarea și finalizarea procesului. De asemenea, ele au obligația să îndeplinească

actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de

judecător, să-și exercite drepturile procedurale conform dispozițiilor art. 723

alin. (1) C. proc. civ., precum și să-și probeze pretențiile și apărările.

Înalta Curte a constatat

fondat motivul de recurs prin care se susține greșita interpretare a legii,

și anume a prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005, referitor

la reținerea instanței de apel a faptului că este aplicabilă în cazul

pârâtului excepția prevăzută de acest text de lege, întrucât nu există indicii

materiale că mărfurile aflate în bagajul său ar face parte dintr-un trafic comercial.

Potrivit art. 2 alin.

(3) din Legea nr. 344/2005 ”prezenta lege nu se aplică bunurilor aflate în bagajele

călătorilor sau în colete trimise ori primite de persoane fizice cu caracter necomercial,

bunuri care se încadrează în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata

drepturilor de import și pentru care nu există indicii materiale că mărfurile ar

face parte dintr-un trafic comercial”.

Astfel, potrivit acestor

prevederi legale, dacă există indicii materiale că mărfurile ar face parte dintr-un

trafic comercial nu mai este relevant faptul că bunurile, cu privire la care există

suspiciuni că ar aduce atingere unui drept de proprietate intelectuală, s-ar afla

în bagajele călătorilor sau s-ar încadra în limita permisă de lege pentru a fi scutite

de la plata drepturilor de import.

Instanța de recurs

nu va analiza dacă bunurile aflate în bagajul pârâtului s-ar fi încadrat sau nu

în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import,

raportat la limita de 430 de euro, susținere făcută de către recurentă pentru

prima dată în recurs, întrucât aceasta nu a depus la dosar nicio dovadă din care

să rezulte valoarea bunurilor reținute de autoritățile vamale, aflate

în bagajul pârâtului. La dosar nu se regăsește nicio adeverință provenită

de la Autoritatea Națională a Vămilor unde s-ar menționa această sumă,

contrar susținerilor avocatului recurentei făcute în ședința din

23 septembrie 2014.

Pârâtul a adus în bagajul

său, potrivit constatărilor agenților vamali (probă necontestată în ceea ce

privește cantitatea mărfurilor) 11 produse (8 rochii și 3 genți) purtând semne

identice celor deținute de către reclamant.

Nu este lipsit de importanță

faptul că cele 11 produse pe care se aflau mărcile D./C.D. nu au fost singurele

produse purtând mărci cunoscute, aflate în bagajul reclamantului, reținute

de către autoritatea vamală ca fiind contrafăcute, numărul total al acestora fiind

de 141, nu foarte diversificate, constând, în majoritate, din produse destinate

femeilor, și anume genți, rochii, bluze.

În întâmpinarea formulată

față de cererea de chemare în judecată și cererea de apel pârâtul nu s-a

apărat în sensul contestării faptului că cele 8 rochii și 3 genți care fac obiectul

dosarului ar purta semne identice sau similare mărcilor înregistrate ale reclamantei,

dimpotrivă a recunoscut că pe aceste bunuri ”se regăsește, printre altele și

denumirea C.D.”, nu a susținut că nu ar fi produse contrafăcute (fabricate

fără acordul deținătorului mărcii) ci originale, nu a contestat cele reținute

de către autoritatea vamală cu privire la semnele existente pe celelalte 130 de

produse găsite în bagajul său, semne identice sau similare altor mărci cunoscute,

cu privire la care exista suspiciunea că ar încălca drepturile exclusive de proprietate

intelectuală existente asupra acestora.

De asemenea, nu a contestat

cele reținute de către autoritatea vamală cu privire la genul căruia îi erau

destinate produsele aflate în bagajele sale, sau categoria de vârstă.

Pârâtul s-a apărat doar

în sensul că potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005 această lege nu s-ar

aplica bunurilor aflate în bagajul călătorului și că nu s-ar fi dovedit că

ar fi adus bunurile în România pentru a le comercializa, ci pentru a fi folosite

de familia sa extinsă. Pentru a-și dovedi susținerile pârâtul nu a înțeles

să administreze decât proba cu înscrisuri, constând în acte de stare civilă, pentru

a dovedi faptul că are o familie extinsă numeroasă.

Or, simpla depunere a

unor acte de stare civilă nu face dovada scopului de a fi donate, pentru care ar

fi fost cumpărate din China și aduse în România.

Faptul că obiectul prezentului

dosar îl reprezintă doar 8 rochii și 3 genți purtând semne identice mărcilor înregistrate

D./C.D., cantitate prin sine suficient de mare pentru a face credibilă afirmația

în sensul că nu ar fi aplicabilă prezumția aducerii acestor bunuri din China

în scopul revinderii lor în România, nu înseamnă că referirea recurentei la toate

mărfurile din bagajele reclamantului pentru a aprecia dacă bunurile au fost introduse

în țară în vederea comercializării ar fi nelegală.

În acest sens sunt și

dispozițiile art. 3 alin. (5) din Titlul II, anexa 1 la Ordinul nr. 2220 din 22

decembrie 2006 pentru aprobarea Normelor privind scutirea de la plata taxei pe valoare

adăugată și a accizelor pentru importurile definitive ale anumitor bunuri care definește

noțiunea de bagaje personale - toate bagajele pe care călătorul le poate prezenta

la sosire autorităților vamale, precum și bagajele pe care acesta le prezintă mai

târziu acelorași autorități, sub rezerva dovezii că aceste bagaje au fost înregistrate

la compania responsabilă pentru transport ca bagaje însoțite, în momentul plecării

călătorului.

De asemenea, în același

sens sunt prevederile

art.

6 al Directivei 2007/74/CE privind scutirea de TVA și de accize pentru bunurile

importate de către persoanele care călătoresc din țări terțe, conform cărora „Natura

sau cantitatea acestor bunuri nu trebuie să indice faptul că sunt importate în scopuri

comerciale”.

După cum se poate observa,

legea nu prevede drept condiție a reținerii indiciilor că mărfurile ar

face parte dintr-un trafic comercial faptul ca importul să aibă caracter repetitiv,

cum greșit a reținut instanța de apel, fiind suficient un singur

act de import cu privire la care n

atura sau cantitatea bunurilor aflate în bagajul

călătorului să indice scopul comercial.

Este nefondată apărarea

pârâtului în sensul că nu s-a dovedit că ar fi importat mărfurile în cauză aflate

în bagajul său de călător, atâta timp cât a importa înseamnă a introduce în România

mărfuri străine prin cumpărare sau prin schimb. Ca atare, simpla aflare în bagajul

său a acestor mărfuri străine achiziționate dintr-o țară terță (China,

conform notificării Autorității Naționale a Vămilor din 2 aprilie 2012)

este suficientă pentru a proba importul, atâta timp cât recurentul pârât nu a susținut

că bunurile s-ar fi aflat în bagajul său întrucât a plecat cu ele din România sau

dintr-o altă țară din Uniunea Europeană.

Atâta timp cât cantitatea

foarte mare a bunurilor importate aflate în bagajul său, cu privire la care există

suspiciunea că sunt mărfuri contrafăcute, duce la concluzia că mărfurile ar face

parte dintr-un trafic comercial nu era necesar a se face probe suplimentare că recurentul

ar fi comerciant sau ar fi comercializat, chiar și ilicit, cu altă ocazie acest

gen de mărfuri.

Faptul că bunurile au

fost reținute înainte de a fi comercializate nu înlătură concluzia menționată

anterior, având în vedere că excepția prevăzută de art. 2 alin. (3) din Legea

nr. 344/2005 privește bunurile pentru care nu există indicii materiale că mărfurile

ar face parte dintr-un trafic comercial, situație care se verifică în timpul

operațiunilor de vămuire, care se face la intrarea în țară, iar nu după

comercializarea bunurilor. Ca atare, nu reprezintă o condiție a aplicării sau

nu a art. 2 alin. (3) din Lege dovedirea folosirii în mod efectiv în activitatea

comercială a semnelor cu privire la care există suspiciunea că încalcă drepturile

exclusive ale titularilor unor mărci înregistrate.

Simpla neîndeplinire a

acestei cerințe legale, de a nu exista indicii materiale că mărfurile ar face

parte dintr-un trafic comercial, face inaplicabilă excepția de la aplicarea

sancțiunii pentru introducerea în România dintr-o țară terță a unor

mărfuri cu privire la care planează suspiciunea că ar fi contrafăcute.

Nu are nicio relevanță

cu privire la aplicarea Legii nr.

344

/

2005,

privind

unele măsuri pentru asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală

în cadrul operațiunilor de vămuire, faptul că recurentul a trecut prin controlul

de securitate al bagajelor la urcarea în avion, obiectul celor două controale nefiind

identic.

Dispunerea în sarcina

unei persoane fizice necomerciant a interdicției de a face import și de

a nu comercializa produse purtând semne identice sau similare mărcilor în cauză,

este legală atâta timp cât, așa cum s-a reținut anterior, importul înseamnă

introducerea în țară de mărfuri străine, activitate care nu este condiționată

de deținerea calității de comerciant în sens restrâns, iar interdicția

de a comercializa bunurile are drept scop evitarea înstrăinării acestora, inclusiv

cea ilicită, care are loc fără respectarea normelor legale de comercializare în

sens strict.

În consecință, în

temeiul art. 312 alin. (1)-(3) raportat la art. 304 pct. 9 și art. 316 raportat

la art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va modifica

decizia, în temeiul art. 296 C. proc. civ. va admite apelul, va schimba sentința,

va admite acțiunea, va constata că mărfurile reținute de autoritățile vamale, cu

ARB din 6 martie 2012, aduc atingere drepturilor de proprietate intelectuală deținute

de reclamantă asupra mărcii comunitare D. din 13 noiembrie 2007 și mărcilor internaționale

C.D. din 26 ianuarie 1958 și C.D. din 26 ianuarie 1948, va interzice importul și

comercializarea de către pârât a produselor purtând mărci identice sau similare

mărcilor reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamanta C.D.C., S.A. împotriva deciziei nr. 514 din data de 14 martie 2013

a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale.

Modifică decizia, în sensul

că:

Admite apelul declarat

de aceeași reclamantă împotriva sentinței nr. 1710 din data de 10 octombrie 2012

a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Schimbă sentința, în sensul

că:

Admite acțiunea formulată

de reclamanta C.D.C., S.A. împotriva pârâtului N.M.

Constată că mărfurile

reținute de autoritățile vamale, cu ARB din 6 martie 2012, aduc atingere drepturilor

de proprietate intelectuală deținute de reclamantă asupra mărcii comunitare D. din

13 noiembrie 2007 și mărcilor internaționale C.D. din 26 ianuarie 1958 și C.D.

din 26 ianuarie 1948.

Interzice importul și comercializarea de către

pârât a produselor purtând mărci identice sau similare mărcilor reclamantei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 septembrie

2014.