ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5558/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5558/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub

nr. 11308/3/2012 la data de 06 aprilie 2012, reclamanta G. SA, în

contradictoriu cu pârâții N.M. și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, a

solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate că

mărfurile reținute de către autoritățile vamale în baza Adeverinței de Reținere

a Bunurilor nr. 104-107 din 06 martie 2012, conform notificării Autorității

Naționale a Vămilor nr. 5453/3Cl din 14 martie 2012, aduc atingere drepturilor

exclusive de proprietate intelectuală deținute de reclamantă asupra mărcii

comunitare verbale "G." nr. 003613817 din 29 martie 2005; să dispună

interzicerea importului și a comercializării neautorizate de către pârât a

produselor purtând semne identice sau similare mărcii comunitare mai sus

menționate; cu cheltuieli de judecată.

În

motivarea în fapt a cererii, reclamanta a arătat că la data de 06 martie 2012,

în temeiul prevederilor Legii nr. 344/2005 și în baza cererii sale de

intervenție, autoritățile vamale din cadrul Biroului Vamal Otopeni Călători, au

reținut ca fiind susceptibile să aducă atingere unui drept de proprietate

intelectuală, un număr de 8 rochii damă ce poartă fără drept semne identice sau

similare cu marca comunitară verbală "G." nr. 003613817 din 29 martie

teritoriul României de către pârâtul N.M.

Deoarece

marca amintită reprezintă marcă înregistrată a companiei G. SA, a menționat

reclamanta, cu protecție pe teritoriul României, pentru clasa de produse 25

care cuprinde articole de îmbrăcăminte, între care și rochii de damă, conform

certificatelor de înregistrare, astfel încât, importul și comercializarea

neautorizată de către pârâtul N.M. a produselor ce poartă semne identice sau

similare cu acestea, aduc atingere drepturilor exclusive de proprietate

intelectuală ale companiei reclamante.

În

drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 11 și 17 din Legea

344/2005, art. 11 din Regulamentul CE nr. 1383/2003.

Pârâtul

N.M. a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii, cu

cheltuieli de judecată.

În

motivarea întâmpinării, pârâtul a arătat că, în data de 06 martie 2012, a sosit

pe Aeroportul Călători Otopeni, iar agentul vamal C.L., din cadrul Biroului

Vamal Călători Otopeni, ce face parte din cadrul instituției Autoritatea

Națională a Vămilor, i-a reținut din bagajele sale de călătorie anumite bunuri,

între care 8 rochii de damă, de diferite modele și dimensiuni, pe care se

regăsesc printre altele și însemne G.; în data de 21 martie 2012, pârâtul N.M.,

prin intermediul Cabinetului de Avocat "D.B.", a trimis instituției

care a procedat la reținerea bunurilor, o adresă pe care a intitulat-o

"Contestație" din al cărui conținut rezultă fără dubiu faptul că se

opune în mod expres măsurii reținerii respectivelor bunuri și solicită

restituirea lor; totodată, pârâtul s-a prevalat de excepția reglementată de

dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005, precizând că nu are

calitate de comerciant, produsele reținute fiind bunuri personale, destinate

familiei sale.

Pârâtul

O.S.I.M. a depus întâmpinare, solicitând respingerea cererii de chemare în

judecată îndreptată împotriva sa, ca fiind formulată împotriva unei persoane

fără calitate procesuală pasivă; excepția a fost admisă la termenul din 28

iunie 2012.

Prin

Sentința civilă nr. 1793 din 04 octombrie 2012, Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, a respins cererea formulată în contradictoriu cu O.S.I.M., pentru

lipsa calității procesuale pasive, a admis în parte acțiunea formulată de

reclamanta G. SA. În contradictoriu cu pârâtul N.M., a constatat că mărfurile

reținute de către autoritățile vamale, conform notificării ANV 5453/3CI din 14

martie 2012 aduc atingere drepturilor de proprietate intelectuală deținute de

reclamantă asupra mărcii comunitare verbale G. nr. 003613817 din 29 martie 2005

și, în consecință, a dispus interzicerea importului și a comercializării

neautorizate de către pârât a produselor purtând semne identice sau similare

mărcilor sus-menționate.

Pentru

a pronunța aceasta hotărâre, tribunalul a reținut următoarele:

Potrivit

extraselor emise de OHIM și certificatului de înregistrare atașate la dosar,

marca comunitară verbală "G." nr. 003613817 din 29 martie 2005

reprezintă marcă înregistrată a companiei reclamante, cu protecție pe

teritoriul României.

La

data de 06 martie 2012, în temeiul prevederilor Legii nr. 344/2005,

autoritățile vamale din cadrul Biroului Vamal Otopeni Călători, au reținut de

la numitul N.M., un număr de 8 rochii damă ce poartă fără drept semne identice

sau similare cu ale mărcii comunitare verbale "G." nr. 003613817 din

29 martie 2005, ca fiind susceptibile să aducă atingere unui drept de

proprietate intelectuală.

Produsele

(rochiile) reținute poartă, așa cum rezultă din adresa autorităților vamale și

din planșele foto atașate la dosar, un semn identic cu cel asupra căruia

societatea reclamantă are un drept exclusiv de proprietate intelectuală.

Potrivit

dispozițiilor art. 36 alin. (2) și (3) din Legea nr. 84/1998, titularul mărcii

poate cere instanței judecătorești competente să interzică terților să

folosească, în activitatea lor comercială, fără consimțământul său, un semn

identic mărcii, pentru produse sau servicii identice celor pentru care marca a

fost înregistrată sau a unui semn pentru care, datorită faptului că este

identic sau asemănător cu o marcă și din cauză că produsele sau serviciile

cărora li se aplică marca sunt identice sau similare, există un risc de

confuzie în percepția publicului, incluzând riscul de asociere între semn și

marcă; în acest sens, este interzis terților importarea și comercializarea

neautorizată a acestor produse.

S-a

reținut că produsele reținute de la pârât poartă un semn identic mărcii

reclamantei, el fiind aplicat pe produse de îmbrăcăminte, pentru care reclamanta

beneficiază de protecție.

Pârâtul

nu a dovedit și, de altfel, nici nu a susținut că ar fi autorizat să folosească

semnul reclamantei.

În

ceea ce privește apărarea pârâtului N.M., în sensul că bunurile au fost aduse

în bagajul personal, în limitele permise de transportul de călători, cu puțin

înaintea sărbătorilor de Paști și că acestea reprezentau cadouri pentru

numeroasa sa familie (formată din 6 copii, familiile acestora), precum și

pentru rude și prieteni, iar nu produse achiziționate în scop comercial,

susținându-se astfel că ar fi aplicabile dispozițiile art. 2 alin. (3) din

Legea nr. 344/2005, prima instanță a înlăturat-o pentru următoarele

considerente:

Potrivit

art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005 "Prezenta lege nu se aplică

bunurilor aflate în bagajele călătorilor sau în colete trimise ori primite de

persoane fizice cu caracter necomercial, bunuri care se încadrează în limita

permisă de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import și pentru

care nu există indicii materiale că mărfurile ar face parte dintr-un trafic

comercial."

Prima

instanță a apreciat că acest text nu este aplicabil, în cauză existând indicii

clare că mărfurile erau destinate a face parte dintr-un trafic comercial, dat

fiind numărul mare de mărfuri ce au fost găsite de organele vamale la controlul

efectuat asupra bagajelor pârâtului; pe de altă parte, deși au fost găsite doar

8 rochii inscripționate cu marca "G.", nu poate fi omis faptul că în

același transport au fost identificate 141 de produse purtând diferite mărci de

renume internațional.

Numărul

mare la acestor produse (în total, 141) a fundamentat, în aprecierea primei

instanțe, prezumția simplă, judecătorească, în sensul scopului comercial al

achiziționării acestor produse, fără a putea fi reținută apărarea pârâtului în

sensul că acestea ar fi fost destinate numeroasei sale familii.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat apel pârâtul N.M., criticând sentința pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Prin

Decizia civilă nr. 58A din 21 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a

IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de

muncă și asigurări sociale, apelul formulat de pârât a fost admis, sentința

apelată a fost schimbată în parte, iar pe fond, cererea reclamantei împotriva

pârâtului N.M. a fost respinsă ca neîntemeiată, fiind menținute celelalte

dispoziții ale sentinței.

Pentru

a decide în acest sens, instanța de apel a reținut că reclamanta și-a întemeiat

cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art. 11 și 17 din Legea nr. 344/2005

și art. 11 din Regulamentul CE nr. 1383/2003, în cuprinsul acestor acte

normative, făcându-se trimitere la drepturile exclusive asupra mărcii, cât și

la noțiunea de contrafacere a mărcii.

Prin

urmare, reclamanta a formulat o acțiune în contrafacere, astfel încât îi sunt

aplicabile și dispozițiile din Legea nr. 84/1998, chiar dacă în cuprinsul

cererii de chemare în judecată nu s-a menționat în mod expres acest temei de

drept; așa fiind, instanța de apel a apreciat ca fiind nefondată critica

formulată de apelantul pârât, prin care a susținut că prima instanță a depășit

limitele învestirii sale.

Art.

2 din Legea nr. 344/2005 prevede situațiile în care nu sunt aplicabile

dispozițiile acestui act normativ, astfel:

"(1)

Prezenta lege nu se aplică mărfurilor care sunt obiect al dreptului de

proprietate intelectuală protejat și care au fost fabricate cu consimțământul

titularului dreptului, dar se află fără consimțământul acestuia în una dintre

situațiile la care face referire art. 1.

(2)

Prezenta lege nu se aplică mărfurilor la care se referă alin. (1), care sunt

fabricate sau sunt protejate de un alt drept de proprietate intelectuală, în

alte condiții decât cele convenite cu titularul dreptului.

(3)

Prezenta lege nu se aplică bunurilor aflate în bagajele călătorilor sau în

colete trimise ori primite de persoane fizice cu caracter necomercial, bunuri

care se încadrează în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata

drepturilor de import și pentru care nu există indicii materiale că mărfurile

ar face parte dintr-un trafic comercial."

Având

în vedere că la alin. (1) al acestui text de lege, se menționează că legea nu

se aplică mărfurilor care au fost fabricate cu consimțământul titularului

dreptului, rezultă ca reclamanta și-a întemeiat cererea pe ipoteza când

mărfurile au fost fabricate fără consimțământul său, cu alte cuvinte,

mărfurilor contrafăcute.

În

acest sens, curtea de apel a reținut că în cauză nu au fost administrate probe

din care se rezulte că mărfurile confiscate ar fi contrafăcute, apreciindu-se

că procesul-verbal întocmit de Agenția Națională a Vămilor, necoroborat cu alte

probatorii, nu poate face această dovada.

Astfel,

instanța de apel a constatat că pentru a putea fi reținută contrafacerea

mărfurilor menționate în cuprinsul procesului-verbal, reclamanta trebuia să

administreze probe din care să rezulte ca mărfurile reținute sunt fabricate

fără consimțământul titularului dreptului; totodată, s-a apreciat că simpla

prezentare a unei planșe fotografice cuprinzând un produs textil inscripționat

"G." nu poate constitui o dovada a contrafacerii celor 8 produse

reținute.

În

aplicarea dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 84/1998, curtea de apel a reținut

că în cauză nu s-a dovedit nici faptul că pârâtul ar fi folosit sau ar fi

intenționat să folosească aceste produse în scop comercial, în cauză fiind

aplicabile dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005.

Astfel,

simplul fapt ca în bagajele pârâtului au mai fost găsite și alte produse

purtând mărci de renume internațional, necoroborat cu alte probe, nu este în

măsură să formeze convingerea instanței în sensul că aceste produse erau

deținute în scopul comercializării, cu atât mai mult cu cât pârâtul a

administrat dovezi din care rezultă că acesta are o familie numeroasă, astfel

încât s-a apreciat ca probabil ca aceste bunuri să fie destinate uzului

personal.

Prin

urmare, s-a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 2 alin. (3) din

Legea nr. 344/2005, astfel că, instanța de apel a apreciat că nu se impunea ca

pârâtul să dovedească faptul că ar deține o autorizație de folosire a semnului,

iar în temeiul art. 296 C. proc. civ. s-a admis apelul declarat de pârât,

dispunându-se schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul respingerii

acțiunii formulate, ca neîntemeiată.

În

termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanta a promovat recurs,

prevalându-se de ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., susținând că decizia recurată este pronunțată cu aplicarea greșită a

legii.

Astfel,

se învederează că, instanța de apel, contrar dispozițiilor art. 36 din Legea

nr. 84/1998, a considerat că reclamanta nu a administrat probe din care să

rezulte că mărfurile confiscate ar fi contrafăcute, considerând că

procesul-verbal întocmit de ANV nu poate face această dovada decât dacă este

coroborat cu alte dovezi; totodată, s-a reținut că reclamanta trebuia să

administreze probe în sensul că mărfurile au fost fabricate fără consimțământul

titularului.

Această

concluzie stabilită în aplicarea dispozițiilor art. 36 alin. (2) lit. a) din

Legea nr. 84/1998 este nelegală, deoarece, recurenta reclamantă prin cererea

introductivă, în calitatea sa de titular al drepturilor de proprietate

intelectuală asupra mărcii "G.", a învederat instanței faptul că

pârâtul a importat fără acordul său produsele ce poartă semne identice cu marca

G., aducând astfel atingere drepturilor cu privire la această marcă.

Lipsa

oricărei autorizări din partea titularului dreptului ori a unei altei

justificări legitime sunt, în sens juridic, fapte negative, motiv pentru care

sarcina probei incumbă pârâtului care are obligația să facă dovada faptului

pozitiv contrar, respectiv, a unei autorizări sau unei alte justificări

legitime.

Or,

în speță, pârâtul nu a invocat și nu a probat nicio justificare legitimă a

actelor de folosire a mărcii, iar în măsura în care ar fi existat un astfel de

acord, în mod evident, acesta l-ar fi prezentat instanței.

Pe

de altă parte, din moment ce reclamanta a arătat că mărfurile poartă semne

identice cu marca G. fără acordul său, în mod implicit, se invocă existența

unor produse contrafăcute. Prin urmare, în mod eronat a reținut instanța de

apel că nu există probe din care să rezulte că mărfurile sunt contrafăcute,

condiție pe care, de altfel, legea nici nu o prevede, fiind suficient să se stabilească

inexistența consimțământul titularului.

Recurenta

mai arată că a afirmat lipsa acordului său atât prin adresa emisă către

autoritățile vamale (în urma căreia s-a formulat opoziție de către pârât), dar

și prin prezenta acțiune formulată în temeiul art. 11 alin. (1) din Legea nr.

344/2005, iar dacă intimatul ar fi deținut un astfel de acord, trebuia să-l

înfățișeze instanței.

Instanța

de apel în mod nelegal a stabilit că bunurile deținute de pârât nu încalcă

drepturile recurentei reclamante asupra mărcii G.

Se

mai susține prin motivele de recurs că, sub aspect probator, instanța a aplicat

o prezumție la care nu era îndreptățită să recurgă, câtă vreme titularul

dreptului asupra mărcii este singurul care se bucură de prezumția legală că,

până la proba contrară, doar el poate exercita drepturile exclusive conferite

de marca înregistrată. Or, intimatul pârât s-a folosit de drepturile recurentei

asupra mărcii, exercitându-le fără acordul său pentru acte de folosință, fără

ca în favoarea lui să opereze vreo prezumție de licență.

Sub

aspectul dreptului substanțial, curtea de apel a încălcat dispozițiile art. 36

alin. (2) și (3), art. 37 și art. 38 din Legea nr. 84/1998, precum și

prevederile art. 9 din Regulamentul nr. 207/2009, dar și ale art. 5 din

Directiva 2008/95/CE. Potrivit acestor dispoziții legale, pârâtul încalcă

dreptul conferit de marcă chiar când reclamantul "nu a dovedit că

produsele sunt contrafăcute", deoarece produsele care au făcut obiectul

litigiului nu au fost introduse în spațiul Uniunii Europene cu acordul

titularului de drept; ca atare, din această perspectivă motivarea instanței de

apel bazată pe "lipsa probării caracterului contrafăcut" este

greșită, acțiunea trebuind a fi admisă, întrucât s-a făcut proba certă a

încălcării drepturilor recurentei conferite de marcă.

Recurenta

învederează că instanța în mod nelegal a stabilit că importul nu are caracter

comercial.

În

acest sens, se invocă prevederile art. 612 din H.G. nr. 707/2006 prin care se

aprobă Regulamentul de aplicarea a Codului Vamal, potrivit cărora:

"Persoanele fizice pot introduce sau scoate din țară mărfuri fără caracter

comercial în limitele și în condițiile prevăzute de lege."

Legislația

națională este armonizată cu cea comunitară, astfel că normele amintite mai sus

pot fi regăsite și în Articolul 6 al Directivei 2007/74/CE privind scutirea de

TVA și de accize pentru bunurile importate de către persoanele care călătoresc

din țări terțe, conform căruia "Natura sau cantitatea acestor bunuri nu

trebuie să indice faptul că sunt importate în scopuri comerciale."

Conform

art. 7 din aceeași Directivă, statele membre scutesc de TVA și accize

importurile de bunuri a căror valoare totală nu depășește 430 de curo, în cazul

pasagerilor care folosesc transportul aerian.

În

consecință, este interzisă introducerea în Comunitate a mărfurilor care aduc

atingere unui drept de proprietate intelectuală și care, prin cantitatea ori

natura lor, sugerează că sunt introduse în scop comercial. Așa cum a stabilit

și legiuitorul, prin art. 2 din Legea nr. 344/2005 nu se aplică dispozițiile

acestei legi bunurilor aflate în bagajele călătorilor, în măsura în care este

vorba despre "bunuri care se încadrează în limita permisă de lege pentru a

fi scutite de la plata drepturilor de import și pentru care nu există indicii

materiale că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial."

În

consecință, într-o astfel de situație nu este relevantă declarația

importatorului cu privire la natura și destinația bunurilor, întrucât acesta nu

este un element probator credibil, acesta fiind motivul pentru care a fost

instituită reglementarea vamală specifică, obligatorie pentru toate persoanele

fizice care realizează acte de import în spațiul Uniunii Europene. Prin

instituirea criteriului obiectiv de evaluare a naturii actului de import,

personal sau comercial, s-a înlăturat arbitrariul, iar autoritățile vamale pot

aplica aceeași normă juridică, în condițiile de echitate și egalitate a tuturor

subiecților de drept.

Altfel

spus, dacă bunurile nu se încadrează în limita permisă de lege pentru a fi

scutite de plata drepturilor de import și dacă există simple indicii că

mărfurile sunt importate în scop comercial, atunci devin incidente dispozițiile

Legii nr. 344/2005.

Bunurile

nu se încadrează în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata

drepturilor de import.

Recurenta

învederează că această calificare a produselor ca fiind pentru uzul personal

sau obiectul unei operațiuni economice se realizează de autoritățile vamale, la

momentul efectuării operațiunilor de vămuire pe baza valorilor și cantităților

acestora, nefiind relevantă destinația declarată de importator. Această

calificare trebuie făcută de vamă pentru a se stabili dacă pentru anumite

bunuri se aplică sau nu dispozițiile Legii nr. 344/2005 ori dacă se plătesc sau

nu taxele de import.

Or,

în cauză, în mod corect autoritățile vamale au reținut produsele în litigiu,

dată fiind cantitatea și valoarea acestora (elemente ce constituie indicii în

sensul că bunurile sunt importate în scop comercial), apreciind că se impune

plata drepturilor de import, dar și aplicarea Legii nr. 344/2005.

Măsura

reținerii acestor produse a fost contestată de către pârât, motivat și de

faptul că agentul vamal a apreciat greșit valoarea bunurilor, acesta emițând 4

adeverințe de reținere, fiecare în sumă de 430 de euro (contravaloarea

bunurilor reținute). În consecință, valoarea totală a importului - 1.720 de

euro depășește cu mult limita valorică permisă de lege - 430 de euro, astfel că

bunurile importate de pârât nu se încadrează în limita permisă de lege pentru a

fi scutite de la plata drepturilor de import; de asemenea, și cantitatea totală

a produselor (141), reținută ca atare în decizia autorităților vamale,

constituie un indiciu în sensul că bunurile sunt importate în scop comercial.

Recurenta

mai arată că natura comercială a unui import se califică în funcție de

caracterul operațiunii în sine și nu în funcție de numărul de produse ce poartă

o anumită marcă; or, în cauză cantitatea totală este de 141 de produse ce

poartă diverse mărci, cantitate ce depășește în mod evident nevoile personale

ale unui individ, ceea ce susține pe deplin caracterul comercial al

operațiunii; din acest punct de vedere, interesează cantitatea totală de

produse pe operațiune de import, deoarece, în realitate, este vorba despre o

singură operațiune de import, chiar dacă titularii drepturilor asupra mărcilor

au înțeles să acționeze în instanță în mod independent. De asemenea, nu exista

nicio dispoziție legală care să prevadă că stabilirea caracterului comercial al

unui import se apreciază în funcție de numărul de produse purtând aceeași

marcă, ci dimpotrivă se analizează după numărul total de produse care fac

obiectul operațiunii comerciale, independent de marca pe care o poartă.

Un

alt indiciu în sensul că bunurile sunt importate în scop comercial, este

reprezentat de valoarea mare a bunurilor, care depășește limita valorică

acceptată de legiuitor.

În

plus, apărarea pârâtului în sensul că bunurile sunt destinate familiei sale

numeroase este necredibilă, iar simpla depunere a unor acte de stare civilă nu

reprezintă o dovada în sensul că bunurile erau destinate acelor persoane. Or,

prin acceptarea acestei "scuze" cu privire la numărul membrilor unei

familii, se încurajează practic acest tip de comerț ilicit; în aceste condiții,

instanța de apel în mod nelegal a reținut că bunurile sunt, probabil, destinate

uzului personal întemeindu-se pe simpla afirmație a pârâtului.

Concluzionând,

recurenta susține că Legea nr. 344/2005 este aplicabilă în speță, deoarece

importul are caracter comercial, bunurile nu se încadrează în limita permisă de

lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import, existând indicii că

mărfurile fac parte dintr-un trafic comercial, ce decurge în primul rând din

valoarea și cantitatea lor.

Recurenta

solicită instanței de recurs să constate că în cauză sunt îndeplinite

condițiile acțiunii în contrafacere, așa cum reținuse prima instanță, anume:

reclamantul este titularul dreptului de proprietate asupra mărcii G.; pârâtul a

importat bunuri ce poartă semne identice cu marca sa; această faptă reprezintă

o încălcare a drepturilor asupra mărcii înregistrate, în lipsa unei justificări

legitime prezentate de pârât pentru folosirea ei.

Intimatul

pârât în termen legal (16 noiembrie 2013) a formulat întâmpinare la motivele de

recurs, solicitând menținerea deciziei recurate prin respingerea recursului ca

nefondat.

La

termenul de judecată din 22 noiembrie 2013, recurentul a depus la dosar copia

contestației formulate de intimat împotriva măsurii de reținere a bunurilor,

confirmate prin adeverințele de reținere nr. 104-107 din 6 martie 2012 dispusă

de Biroul Vamal Otopeni Călători, din cadrul Ministerului Economiei și

Finanțelor, Autoritatea Națională a Vămilor, prin care, în esență, au fost

invocate trei motive potrivit cărora acesta a contestat: modalitatea de

evaluare a bunurilor, lipsa precizării temeiului legal pentru măsura reținerii

și depășirea termenului legal de reținere a bunurilor.

Recursul

formulat este fondat, potrivit celor ce succed.

Acțiunea

de față a fost formulată de recurenta reclamanta G. SA în temeiul obligațiilor

prevăzute de art. 11 din Legea nr. 344/2005 în sarcina titularului dreptului de

proprietate intelectuală susceptibil a fi încălcat, reprezentând acțiunea

civilă în justiție prevăzută de această normă; cererea de chemare în judecată

este întemeiată pe prevederile art. 36 alin. (1) și alin. (2) lit. a) din Legea

nr. 84/1998, republ., pretinzându-se de reclamantă că produsele reținute de la

intimatul pârât de către Autoritatea Națională a Vămilor - Biroul Vamal Otopeni

Călători, anume 8 rochii purtând semne identice cu marca G., îi încalcă

drepturile exclusive asupra mărcii comunitare verbale nr. 003613817 din 29

martie 2005, protecția purtând inclusiv asupra produselor din clasa 25 (îmbrăcăminte);

ca atare, s-a solicitat constatarea caracterului contrafăcut al mărfurilor

reținute prin Adeverința de Reținere a Bunurilor nr. 104-107 din 06 martie 2012

și să se dispună interzicerea importului și a comercializării neautorizate de

către pârât, a produselor purtând semne identice sau similare mărcii comunitare

menționate.

În

soluționarea acestei cereri, instanța de apel a reținut pe de o parte că

reclamanta era ținută a proba caracterul contrafăcut al mărfurilor confiscate,

iar pe de altă parte a stabilit că în cauză este incidentă excepția prevăzută

de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005, constatare în lipsa căreia

produsele reținute de autoritățile vamale ar fi urmat circuitul juridic

prevăzut de aceasta.

Dacă

prima statuare corespunde unei prezumții a caracterului licit al operațiunii

desfășurate de pârât, cea de-a doua implică premisa că deși mărfurile sunt

susceptibile că aduc atingere unui drept de proprietate intelectuală [date

fiind dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 344/2005 ce fixează domeniul

de aplicare a legii] sau chiar aduc atingere drepturilor exclusive ale

titularului mărcii (ce ar fi decurs doar din admiterea acțiunii în

contrafacere), ele sunt totuși exceptate de la aplicarea dispozițiilor acestei

legi speciale, printr-o dispoziție expresă a actului normativ de referință.

Înalta

Curte constată că ambele dezlegări anterior expuse sunt contestate de recurentă

prin motivele de recurs, care, fiind contradictorii în parte, se apreciază că

sunt susceptibile de încadrare și în ipoteza de nelegalitate prevăzută de art.

304 pct. 7 C. proc. civ., iar nu doar în cea de la art. 304 pct. 9 invocată de

recurentă.

Potrivit

art. 36 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998, republ., titularul mărcii

poate cere instanței judecătorești competente să interzică terților să

folosească, în activitatea lor comercială, fără consimțământul său un semn

identic mărcii, pentru produse sau servicii identice celor pentru care marca a

fost înregistrată, în speță, din clasa 25 (produse de îmbrăcăminte).

În

cauza de față, recurenta reclamantă a susținut că mărfurile reținute de la

intimat sunt comercializate de acesta fără autorizarea sa, astfel că pârâtul

era cel care avea sarcina probei faptului pozitiv contrar, întrucât în caz

contrar, se pretinde reclamantei să facă dovada că nu și-a dat consimțământul

pentru utilizarea de către pârât a unui semn identic mărcii sale, ceea ce

reprezintă un fapt negativ, nesusceptibil de dovadă.

Or,

în cazul în care pârâtul ar fi avut un astfel de consimțământ din partea

reclamantei sub forma unei licențe ori o altă legitimare valabilă (de ex. să fi

fost autorizat ca distribuitor), acesta este cel care era ținut a invoca o

astfel de apărare și, în consecință, și să o dovedească.

Se

constată, totodată, că instanța de apel a reținut că reclamanta nu a făcut

dovada că mărfurile sunt contrafăcute.

În

termenii art. 3 alin. (1) pct. 11 lit. a) din Legea nr. 344/2005, mărfuri

contrafăcute reprezintă "orice marfă, inclusiv ambalajul său, care poartă,

fără autorizare, o marcă identică ori care nu se deosebește în aspectele sale

esențiale de o marcă de produs sau serviciu legal înregistrată pentru același

tip de marfă și care, din acest motiv, încalcă drepturile titularului acestei

mărci."

Definiția

din această lege specială are un conținut conceptual identic cu cel din art. 36

alin. (2) din Legea nr. 84/1998, adaptat însă la specificul relațiilor sociale

pe care le disciplinează - asigurarea respectării drepturilor de proprietate

intelectuală în cadrul operațiunilor de vămuire, pentru constatarea

caracterului contrafăcut al mărfurilor fiind suficient a se reține inexistența

consimțământului titularului ca produsele supuse operațiunii de vămuire să fie

desemnate printr-un semn identic cu marca sa.

Deși

nu este exprimat în termeni neechivoci în raționamentul expus prin decizia

recurată, este probabil ca sensul avut în vedere de instanța de apel să

privească invocarea epuizării dreptului la marcă, ceea ce constituie obiect de

reglementare al art. 38 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, astfel: "Dreptul

asupra mărcii se epuizează, iar titularul nu poate interzice altor persoane

folosirea acesteia pentru produse care au fost puse în comerț în Uniunea

Europeană și în Spațiul Economic European sub această marcă de titularul însuși

sau cu consimțământul său."

Înalta

Curte constată însă că nici cerințele prevăzute de acest text nu sunt

îndeplinite în cauză, întrucât intimatul nu a făcut dovada punerii în comerț a

produselor în Uniunea Europeană sau în Spațiul Economic European a produselor

sub marca G. de către recurenta însăși sau cu consimțământul acesteia (deci, că

este vorba despre produse originale), după cum nici nu a făcut dovada la

intrarea în România că a călătorit în ariile economico-geografice indicate;

dimpotrivă, din adresa de la dosar fond nr. 1759 din 3 aprilie 2012 emisă de

ANV, potrivit constatărilor agentului vamal - originea produselor este

neprecizată, fiind vorba despre o expediție din China (deci, de pe teritoriul

uni stat terț), ceea ce corespunde cu mențiunile de pe eticheta unuia dintre

produsele reținute, ilustrate prin planșe foto (dosar tribunal); mai mult decât

atât, intimatul pârât nici nu a invocat în cauză astfel de apărări (cu privire

la epuizarea dreptului la marcă), nici în fața primei instanțe, nici prin

motivele de apel, astfel încât instanța de apel a analizat din oficiu, cu

depășirea limitelor devoluțiunii stabilite pentru calea de atac prin

dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., atare posibilă apărare a

apelantului, fără ca acesta să fi fost un motiv de ordine publică.

Înalta

Curte reține că pârâtul care a înțeles să introducă în țară de pe teritoriul

unui stat terț produse de îmbrăcăminte (8 rochii) purtând un semn identic

mărcii comunitare verbale protejate în favoarea recurentei, potrivit

certificatului de marcă nr. 003613817 din 29 martie 2005 (a cărui valabilitate

s-a extins pe teritoriul României de la data aderării la Uniunea Europeană - 1

ianuarie 2007), a utilizat un drept exclusiv al acesteia, fără consimțământul

său, recurenta reclamantă fiind îndreptățită să solicite aplicarea

dispozițiilor art. 36 alin. (3) lit. b) și c) din Legea nr. 84/1998.

Ca

atare, se apreciază că instanța de apel în mod nelegal a stabilit că bunurile

importate de intimat nu încalcă drepturile recurentei asupra mărcii verbale

"G.", decizia fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 36

alin. (2) din Legea nr. 84/1998, republ., dar și ale art. 9 alin. (1) lit. a)

din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 privind marca comunitară; în cauză nu este

necesar a fi invocate și dispozițiile art. 5 din Directiva 2008/95/CE a

Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2008, întrucât aceasta

a fost deja transpusă în dreptul intern prin intermediul Legii nr. 66/2010 de

modificare și completare a Legii nr. 84/1998, publicată în M. Of. nr.

226/9.04.2010, intrată în vigoare la 30 de zile de la data publicării ei

[conform art. IV alin. (1)], act normativ în temeiul căruia legea mărcilor a

fost republicată, aceasta fiind forma legii avută în vedere în soluționarea

prezentului litigiu, în toate etapele sale procesuale.

În

consecință, odată stabilit caracterul contrafăcut al produselor reținute de

autoritățile vamale de la pârât, Înalta Curtea constată că acțiunea în

contrafacere se impune a fi admisă, întrucât în cauză nu este incidentă nici

excepția prevăzută de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005, astfel cum se va

arăta.

Textul

menționat prevede că: "Prezenta lege nu se aplică bunurilor aflate în

bagajele călătorilor sau în colete trimise ori primite de persoane fizice cu

caracter necomercial, bunuri care se încadrează în limita permisă de lege

pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import și pentru care nu există

indicii materiale că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial."

Din

interpretarea acestei norme, reiese că în conținutul ei se prevede nu numai

excepția de la aplicarea dispozițiilor Legii nr. 344/2005, dar și condițiile în

care această excepție este operantă, anume: bunurile ce se regăsesc în bagajele

călătorilor ori în colete să aibă caracter necomercial, iar acest caracter

necomercial al bunurilor poate fi reținut doar pe baza criteriului legal al

încadrării acestora în limitele permise de lege pentru a fi scutite de la plata

drepturilor de import, cumulativ cu condiția de a nu exista alte indicii materiale

că fac parte dintr-un trafic comercial.

Așa

fiind, rezultă că legea a prevăzut un criteriu obiectiv pentru calificarea

caracterului comercial al bunurilor care, odată constatat a fi întrunit nu mai

permite concluzia contrară; prin urmare, este lipsită de relevanță orice altă

susținere contrară a călătorului.

În

demonstrarea caracterului comercial al produselor, recurenta reclamantă invocă

dispozițiile art. 612 din H.G. nr. 707/2006 prin care se aprobă Regulamentul de

aplicarea a Codului Vamal, potrivit cărora: "Persoanele fizice pot

introduce sau scoate din țară mărfuri fără caracter comercial în limitele și în

condițiile prevăzute de lege", referindu-se totodată și la prevederile

art. 6 al Directivei 2007/74/CE privind scutirea de TVA și de accize pentru

bunurile importate de către persoanele care călătoresc din țări terțe, conform

cărora "Natura sau cantitatea acestor bunuri nu trebuie să indice faptul

că sunt importate în scopuri comerciale."

Înalta

Curte constată că prevederile Directivei menționate au fost, de asemenea,

transpuse în dreptul intern, astfel cum reiese din dispozițiile art. 97 din

Ordinul nr. 2220 din 22 decembrie 2006 pentru aprobarea Normelor privind

scutirea de la plata taxei pe valoare adăugată și a accizelor pentru importurile

definitive ale anumitor bunuri, prevăzute de art. 142 alin. (1) lit. d) și art.

199 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, Ordin emis de

Ministerul Finanțelor Publice; pe de altă parte, "condițiile legii"

la care art. 612 din H.G. nr. 707/2006 face trimitere este Codul fiscal.

Or,

în art. 3 alin. (1) și (2) din Titlul II al Anexei 1 a acestui Ordin, se

prevede:

"(1)

Bunurile conținute în bagajul personal al călătorilor din țările terțe, altele

decât cele prevăzute la art. 5 alin. (1) - (8), sunt scutite de taxa pe

valoarea adăugată și de accize la import, dacă bunurile respective nu au un

caracter comercial și valoarea totală a acestora nu depășește 300 euro de

persoană.

(2)

În cazul călătorilor care folosesc transportul aerian și al celor care folosesc

transportul maritim, pragul financiar prevăzut la alin. (1) este de 430

euro."

Față

de datele speței, bunurile introduse în România de către pârât au fost reținute

de la acesta de către Biroul Vamal Otopeni Călători, caz în care rezultă că

reperul valoric aplicabil pentru stabilirea caracterului comercial al acestora,

este cel de la art. 3 alin. (2) din menționatul Ordin, așadar, de 430 euro.

Cum

în cele 4 adeverințele de reținere a bunurilor găsite în bagajele intimatului

emise de autoritățile vamale se menționează că valoarea acestor produse purtând

semnul identic mărcii G. este de 430 euro, iar totalul bunurilor reținute de la

intimat din bagajul aferent aceleiași călătorii este de 141 produse, în valoare

de 1720 euro, rezultă că acestea nu erau scutite de la taxa pe valoare adăugată

și accize de import, astfel că acestea aveau caracter comercial.

Este

relevant a se menționa că în cuprinsul contestației formulate împotriva măsurii

reținerii bunurilor confirmate prin adeverința de reținere în 104-107 din 6

martie 2012, dispusă de Biroul Vamal Otopeni Călători, înscris depus în recurs

în condițiile art. 305 C. proc. civ., intimatul confirmă că bunurile ce i-au

fost reținute sunt achiziționate din China, precum și faptul că cele 4

adeverințe vamale au fost emise cu ocazia aceleiași călătorii, toate bunurile

fiind transportate cu această ocazie în bagajul său.

În

consecință, față de această constatare se reține că, astfel cum corect susține

recurenta, pragul valoric prevăzut de norma fiscală în speță este depășit,

acesta fiind cel de 1720 euro, întrucât trebuie a fi luată în considerare

totalitatea bunurilor aflate în bagajul intimatului și supuse măsurii

confiscării, acestea fiind în număr de 141 de produse, ceea ce constituie un

puternic indiciu în sensul caracterului lor comercial.

În

acest sens sunt și dispozițiile art. 3 alin. (3) din Titlul II, anexa 1 la

Ordinul nr. 2220 din 22 decembrie 2006 care prevăd: "În scopul aplicării

scutirilor prevăzute la alin. (1) și (2), valoarea unui articol individual nu

poate fi defalcată", iar pe de altă parte, art. 3 alin. (5) definește

noțiunea de bagaje personale - toate bagajele pe care călătorul le poate

prezenta la sosire autorităților vamale, precum și bagajele pe care acesta le

prezintă mai târziu acelorași autorități, sub rezerva dovezii că aceste bagaje

au fost înregistrate la compania responsabilă pentru transport ca bagaje

însoțite, în momentul plecării călătorului.

De

asemenea, nu este lipsit de importanță a se preciza că la art. 1 din Titlul I

al Anexei 1 a ordinului, se definește noțiunea de țară terță - orice țară care

nu este stat membru al Uniunii Europene; cum intimatul se întorcea din China,

rezultă că în speță nu este vorba despre o achiziție intracomunitară (astfel

cum este definită de art. 130

1

C. fisc.), motiv pentru care

dispozițiile Ordinului invocat sunt direct incidente cu privire la bunurile

conținute de bagajele sale personale și în ce privește importul efectuat de

acesta dintr-o țară terță, fără autorizarea titularului mărcii.

Având

în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor

art. 312 alin. (1) și (3) rap. la art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., va admite

recursul reclamantei, va modifica în tot decizia recurată, iar în baza art. 296

C. proc. civ., apelul formulat de pârât împotriva sentinței tribunalului, va fi

respins ca nefondat.

Se

va face aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. cu privire la

cheltuielile de judecată efectuate de recurentă, conform dovezii de la dosar

recurs, constând în taxa judiciară de timbru și timbru judiciar; nu vor fi

acordate cu același titlu, cheltuielile pretins efectuate de

recurenta-reclamantă cu onorariul de avocat (atât pentru apel - ca efect al

modificării deciziei, cât și pentru etapa recursului), întrucât, așa cum

rezultă din facturile și extrasele bancare de la dosar recurs, acestea au fost

emise și, respectiv, achitate de o altă persoană juridică (L.V.M., cu sediul -

Paris, Franța) decât reclamanta cauzei (G. SA, cu sediul - Paris, Franța).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de reclamanta G. SA împotriva Deciziei nr. 58A din 21 martie

2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale.

Modifică

în tot decizia recurată, în sensul că:

Respinge

ca nefondat apelul declarat de pârâtul N.M. împotriva Sentinței nr. 1793 din 4

octombrie 2012 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Obligă

pe intimatul pârât N.M. să plătească recurentei reclamante G. SA suma de 4,30

RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 2 decembrie 2013.

Procesat

de GGC - GV