ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5558/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 11308/3/2012 la data de 06 aprilie 2012, reclamanta G. SA, în contradictoriu cu pârâții N.M. și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate că mărfurile reținute de către autoritățile vamale în baza Adeverinței de Reținere a Bunurilor nr. 104-107 din 06 martie 2012, conform notificării Autorității Naționale a Vămilor nr. 5453/3Cl din 14 martie 2012, aduc atingere drepturilor exclusive de proprietate intelectuală deținute de reclamantă asupra mărcii comunitare verbale "G." nr. 003613817 din 29 martie 2005; să dispună interzicerea importului și a comercializării neautorizate de către pârât a produselor purtând semne identice sau similare mărcii comunitare mai sus menționate; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea în fapt a cererii, reclamanta a arătat că la data de 06 martie 2012, în temeiul prevederilor Legii nr. 344/2005 și în baza cererii sale de intervenție, autoritățile vamale din cadrul Biroului Vamal Otopeni Călători, au reținut ca fiind susceptibile să aducă atingere unui drept de proprietate intelectuală, un număr de 8 rochii damă ce poartă fără drept semne identice sau similare cu marca comunitară verbală "G." nr. 003613817 din 29 martie 2005. Produsele reținute în aeroportul Otopeni - Ilfov au fost introduse pe teritoriul României de către pârâtul N.M. Deoarece marca amintită reprezintă marcă înregistrată a companiei G. SA, a menționat reclamanta, cu protecție pe teritoriul României, pentru clasa de produse 25 care cuprinde articole de îmbrăcăminte, între care și rochii de damă, conform certificatelor de înregistrare, astfel încât, importul și comercializarea neautorizată de către pârâtul N.M.

a produselor ce poartă semne identice sau similare cu acestea, aduc atingere drepturilor exclusive de proprietate intelectuală ale companiei reclamante. În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 11 și 17 din Legea 344/2005, art. 11 din Regulamentul CE nr. 1383/2003. Pârâtul N.M. a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea întâmpinării, pârâtul a arătat că, în data de 06 martie 2012, a sosit pe Aeroportul Călători Otopeni, iar agentul vamal C.L., din cadrul Biroului Vamal Călători Otopeni, ce face parte din cadrul instituției Autoritatea Națională a Vămilor, i-a reținut din bagajele sale de călătorie anumite bunuri, între care 8 rochii de damă, de diferite modele și dimensiuni, pe care se regăsesc printre altele și însemne G.; în data de 21 martie 2012, pârâtul N.M., prin intermediul Cabinetului de Avocat "D.B.", a trimis instituției care a procedat la reținerea bunurilor, o adresă pe care a intitulat-o "Contestație" din al cărui conținut rezultă fără dubiu faptul că se opune în mod expres măsurii reținerii respectivelor bunuri și solicită restituirea lor; totodată, pârâtul s-a prevalat de excepția reglementată de dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005, precizând că nu are calitate de comerciant, produsele reținute fiind bunuri personale, destinate familiei sale.

Pârâtul O.S.I.M. a depus întâmpinare, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată îndreptată împotriva sa, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; excepția a fost admisă la termenul din 28 iunie 2012. Prin Sentința civilă nr. 1793 din 04 octombrie 2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins cererea formulată în contradictoriu cu O.S.I.M., pentru lipsa calității procesuale pasive, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta G. SA. În contradictoriu cu pârâtul N.M., a constatat că mărfurile reținute de către autoritățile vamale, conform notificării ANV 5453/3CI din 14 martie 2012 aduc atingere drepturilor de proprietate intelectuală deținute de reclamantă asupra mărcii comunitare verbale G. nr. 003613817 din 29 martie 2005 și, în consecință, a dispus interzicerea importului și a comercializării neautorizate de către pârât a produselor purtând semne identice sau similare mărcilor sus-menționate.

Pentru a pronunța aceasta hotărâre, tribunalul a reținut următoarele: Potrivit extraselor emise de OHIM și certificatului de înregistrare atașate la dosar, marca comunitară verbală "G." nr. 003613817 din 29 martie 2005 reprezintă marcă înregistrată a companiei reclamante, cu protecție pe teritoriul României. La data de 06 martie 2012, în temeiul prevederilor Legii nr. 344/2005, autoritățile vamale din cadrul Biroului Vamal Otopeni Călători, au reținut de la numitul N.M., un număr de 8 rochii damă ce poartă fără drept semne identice sau similare cu ale mărcii comunitare verbale "G." nr. 003613817 din 29 martie 2005, ca fiind susceptibile să aducă atingere unui drept de proprietate intelectuală.

Produsele (rochiile) reținute poartă, așa cum rezultă din adresa autorităților vamale și din planșele foto atașate la dosar, un semn identic cu cel asupra căruia societatea reclamantă are un drept exclusiv de proprietate intelectuală. Potrivit dispozițiilor art. 36 alin. (2) și (3) din Legea nr. 84/1998, titularul mărcii poate cere instanței judecătorești competente să interzică terților să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimțământul său, un semn identic mărcii, pentru produse sau servicii identice celor pentru care marca a fost înregistrată sau a unui semn pentru care, datorită faptului că este identic sau asemănător cu o marcă și din cauză că produsele sau serviciile cărora li se aplică marca sunt identice sau similare, există un risc de confuzie în percepția publicului, incluzând riscul de asociere între semn și marcă; în acest sens, este interzis terților importarea și comercializarea neautorizată a acestor produse.

S-a reținut că produsele reținute de la pârât poartă un semn identic mărcii reclamantei, el fiind aplicat pe produse de îmbrăcăminte, pentru care reclamanta beneficiază de protecție. Pârâtul nu a dovedit și, de altfel, nici nu a susținut că ar fi autorizat să folosească semnul reclamantei.

În ceea ce privește apărarea pârâtului N.M., în sensul că bunurile au fost aduse în bagajul personal, în limitele permise de transportul de călători, cu puțin înaintea sărbătorilor de Paști și că acestea reprezentau cadouri pentru numeroasa sa familie (formată din 6 copii, familiile acestora), precum și pentru rude și prieteni, iar nu produse achiziționate în scop comercial, susținându-se astfel că ar fi aplicabile dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005, prima instanță a înlăturat-o pentru următoarele considerente: Potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005 "Prezenta lege nu se aplică bunurilor aflate în bagajele călătorilor sau în colete trimise ori primite de persoane fizice cu caracter necomercial, bunuri care se încadrează în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import și pentru care nu există indicii materiale că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial." Prima instanță a apreciat că acest text nu este aplicabil, în cauză existând indicii clare că mărfurile erau destinate a face parte dintr-un trafic comercial, dat fiind numărul mare de mărfuri ce au fost găsite de organele vamale la controlul efectuat asupra bagajelor pârâtului; pe de altă parte, deși au fost găsite doar 8 rochii inscripționate cu marca "G.",

nu poate fi omis faptul că în același transport au fost identificate 141 de produse purtând diferite mărci de renume internațional. Numărul mare la acestor produse (în total, 141) a fundamentat, în aprecierea primei instanțe, prezumția simplă, judecătorească, în sensul scopului comercial al achiziționării acestor produse, fără a putea fi reținută apărarea pârâtului în sensul că acestea ar fi fost destinate numeroasei sale familii. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul N.M., criticând sentința pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin Decizia civilă nr. 58A din 21 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, apelul formulat de pârât a fost admis, sentința apelată a fost schimbată în parte, iar pe fond, cererea reclamantei împotriva pârâtului N.M.

a fost respinsă ca neîntemeiată, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a decide în acest sens, instanța de apel a reținut că reclamanta și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art. 11 și 17 din Legea nr. 344/2005 și art. 11 din Regulamentul CE nr. 1383/2003, în cuprinsul acestor acte normative, făcându-se trimitere la drepturile exclusive asupra mărcii, cât și la noțiunea de contrafacere a mărcii. Prin urmare, reclamanta a formulat o acțiune în contrafacere, astfel încât îi sunt aplicabile și dispozițiile din Legea nr. 84/1998, chiar dacă în cuprinsul cererii de chemare în judecată nu s-a menționat în mod expres acest temei de drept; așa fiind, instanța de apel a apreciat ca fiind nefondată critica formulată de apelantul pârât, prin care a susținut că prima instanță a depășit limitele învestirii sale.

Art. 2 din Legea nr. 344/2005 prevede situațiile în care nu sunt aplicabile dispozițiile acestui act normativ, astfel: "(1) Prezenta lege nu se aplică mărfurilor care sunt obiect al dreptului de proprietate intelectuală protejat și care au fost fabricate cu consimțământul titularului dreptului, dar se află fără consimțământul acestuia în una dintre situațiile la care face referire art. 1. (2) Prezenta lege nu se aplică mărfurilor la care se referă alin. (1), care sunt fabricate sau sunt protejate de un alt drept de proprietate intelectuală, în alte condiții decât cele convenite cu titularul dreptului.

(3) Prezenta lege nu se aplică bunurilor aflate în bagajele călătorilor sau în colete trimise ori primite de persoane fizice cu caracter necomercial, bunuri care se încadrează în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import și pentru care nu există indicii materiale că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial." Având în vedere că la alin. (1) al acestui text de lege, se menționează că legea nu se aplică mărfurilor care au fost fabricate cu consimțământul titularului dreptului, rezultă ca reclamanta și-a întemeiat cererea pe ipoteza când mărfurile au fost fabricate fără consimțământul său, cu alte cuvinte, mărfurilor contrafăcute. În acest sens, curtea de apel a reținut că în cauză nu au fost administrate probe din care se rezulte că mărfurile confiscate ar fi contrafăcute, apreciindu-se că procesul-verbal întocmit de Agenția Națională a Vămilor, necoroborat cu alte probatorii, nu poate face această dovada.

Astfel, instanța de apel a constatat că pentru a putea fi reținută contrafacerea mărfurilor menționate în cuprinsul procesului-verbal, reclamanta trebuia să administreze probe din care să rezulte ca mărfurile reținute sunt fabricate fără consimțământul titularului dreptului; totodată, s-a apreciat că simpla prezentare a unei planșe fotografice cuprinzând un produs textil inscripționat "G." nu poate constitui o dovada a contrafacerii celor 8 produse reținute. În aplicarea dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 84/1998, curtea de apel a reținut că în cauză nu s-a dovedit nici faptul că pârâtul ar fi folosit sau ar fi intenționat să folosească aceste produse în scop comercial, în cauză fiind aplicabile dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005.

Astfel, simplul fapt ca în bagajele pârâtului au mai fost găsite și alte produse purtând mărci de renume internațional, necoroborat cu alte probe, nu este în măsură să formeze convingerea instanței în sensul că aceste produse erau deținute în scopul comercializării, cu atât mai mult cu cât pârâtul a administrat dovezi din care rezultă că acesta are o familie numeroasă, astfel încât s-a apreciat ca probabil ca aceste bunuri să fie destinate uzului personal. Prin urmare, s-a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005, astfel că, instanța de apel a apreciat că nu se impunea ca pârâtul să dovedească faptul că ar deține o autorizație de folosire a semnului, iar în temeiul art. 296 C. proc.

civ. s-a admis apelul declarat de pârât, dispunându-se schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii formulate, ca neîntemeiată. În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanta a promovat recurs, prevalându-se de ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că decizia recurată este pronunțată cu aplicarea greșită a legii. Astfel, se învederează că, instanța de apel, contrar dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 84/1998, a considerat că reclamanta nu a administrat probe din care să rezulte că mărfurile confiscate ar fi contrafăcute, considerând că procesul-verbal întocmit de ANV nu poate face această dovada decât dacă este coroborat cu alte dovezi; totodată, s-a reținut că reclamanta trebuia să administreze probe în sensul că mărfurile au fost fabricate fără consimțământul titularului.

Această concluzie stabilită în aplicarea dispozițiilor art. 36 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998 este nelegală, deoarece, recurenta reclamantă prin cererea introductivă, în calitatea sa de titular al drepturilor de proprietate intelectuală asupra mărcii "G.", a învederat instanței faptul că pârâtul a importat fără acordul său produsele ce poartă semne identice cu marca G., aducând astfel atingere drepturilor cu privire la această marcă. Lipsa oricărei autorizări din partea titularului dreptului ori a unei altei justificări legitime sunt, în sens juridic, fapte negative, motiv pentru care sarcina probei incumbă pârâtului care are obligația să facă dovada faptului pozitiv contrar, respectiv, a unei autorizări sau unei alte justificări legitime.

Or, în speță, pârâtul nu a invocat și nu a probat nicio justificare legitimă a actelor de folosire a mărcii, iar în măsura în care ar fi existat un astfel de acord, în mod evident, acesta l-ar fi prezentat instanței. Pe de altă parte, din moment ce reclamanta a arătat că mărfurile poartă semne identice cu marca G. fără acordul său, în mod implicit, se invocă existența unor produse contrafăcute. Prin urmare, în mod eronat a reținut instanța de apel că nu există probe din care să rezulte că mărfurile sunt contrafăcute, condiție pe care, de altfel, legea nici nu o prevede, fiind suficient să se stabilească inexistența consimțământul titularului.

Recurenta mai arată că a afirmat lipsa acordului său atât prin adresa emisă către autoritățile vamale (în urma căreia s-a formulat opoziție de către pârât), dar și prin prezenta acțiune formulată în temeiul art. 11 alin. (1) din Legea nr. 344/2005, iar dacă intimatul ar fi deținut un astfel de acord, trebuia să-l înfățișeze instanței. Instanța de apel în mod nelegal a stabilit că bunurile deținute de pârât nu încalcă drepturile recurentei reclamante asupra mărcii G. Se mai susține prin motivele de recurs că, sub aspect probator, instanța a aplicat o prezumție la care nu era îndreptățită să recurgă, câtă vreme titularul dreptului asupra mărcii este singurul care se bucură de prezumția legală că, până la proba contrară, doar el poate exercita drepturile exclusive conferite de marca înregistrată.

Or, intimatul pârât s-a folosit de drepturile recurentei asupra mărcii, exercitându-le fără acordul său pentru acte de folosință, fără ca în favoarea lui să opereze vreo prezumție de licență. Sub aspectul dreptului substanțial, curtea de apel a încălcat dispozițiile art. 36 alin. (2) și (3), art. 37 și art. 38 din Legea nr. 84/1998, precum și prevederile art. 9 din Regulamentul nr. 207/2009, dar și ale art. 5 din Directiva 2008/95/CE. Potrivit acestor dispoziții legale, pârâtul încalcă dreptul conferit de marcă chiar când reclamantul "nu a dovedit că produsele sunt contrafăcute", deoarece produsele care au făcut obiectul litigiului nu au fost introduse în spațiul Uniunii Europene cu acordul titularului de drept; ca atare, din această perspectivă motivarea instanței de apel bazată pe "lipsa probării caracterului contrafăcut" este greșită, acțiunea trebuind a fi admisă, întrucât s-a făcut proba certă a încălcării drepturilor recurentei conferite de marcă.

Recurenta învederează că instanța în mod nelegal a stabilit că importul nu are caracter comercial. În acest sens, se invocă prevederile art. 612 din H.G. nr. 707/2006 prin care se aprobă Regulamentul de aplicarea a Codului Vamal, potrivit cărora: "Persoanele fizice pot introduce sau scoate din țară mărfuri fără caracter comercial în limitele și în condițiile prevăzute de lege." Legislația națională este armonizată cu cea comunitară, astfel că normele amintite mai sus pot fi regăsite și în Articolul 6 al Directivei 2007/74/CE privind scutirea de TVA și de accize pentru bunurile importate de către persoanele care călătoresc din țări terțe, conform căruia "Natura sau cantitatea acestor bunuri nu trebuie să indice faptul că sunt importate în scopuri comerciale." Conform art. 7 din aceeași Directivă, statele membre scutesc de TVA și accize importurile de bunuri a căror valoare totală nu depășește 430 de curo, în cazul pasagerilor care folosesc transportul aerian.

În consecință, este interzisă introducerea în Comunitate a mărfurilor care aduc atingere unui drept de proprietate intelectuală și care, prin cantitatea ori natura lor, sugerează că sunt introduse în scop comercial. Așa cum a stabilit și legiuitorul, prin art. 2 din Legea nr. 344/2005 nu se aplică dispozițiile acestei legi bunurilor aflate în bagajele călătorilor, în măsura în care este vorba despre "bunuri care se încadrează în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import și pentru care nu există indicii materiale că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial." În consecință, într-o astfel de situație nu este relevantă declarația importatorului cu privire la natura și destinația bunurilor, întrucât acesta nu este un element probator credibil, acesta fiind motivul pentru care a fost instituită reglementarea vamală specifică, obligatorie pentru toate persoanele fizice care realizează acte de import în spațiul Uniunii Europene.

Prin instituirea criteriului obiectiv de evaluare a naturii actului de import, personal sau comercial, s-a înlăturat arbitrariul, iar autoritățile vamale pot aplica aceeași normă juridică, în condițiile de echitate și egalitate a tuturor subiecților de drept. Altfel spus, dacă bunurile nu se încadrează în limita permisă de lege pentru a fi scutite de plata drepturilor de import și dacă există simple indicii că mărfurile sunt importate în scop comercial, atunci devin incidente dispozițiile Legii nr. 344/2005. Bunurile nu se încadrează în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import. Recurenta învederează că această calificare a produselor ca fiind pentru uzul personal sau obiectul unei operațiuni economice se realizează de autoritățile vamale, la momentul efectuării operațiunilor de vămuire pe baza valorilor și cantităților acestora, nefiind relevantă destinația declarată de importator.

Această calificare trebuie făcută de vamă pentru a se stabili dacă pentru anumite bunuri se aplică sau nu dispozițiile Legii nr. 344/2005 ori dacă se plătesc sau nu taxele de import. Or, în cauză, în mod corect autoritățile vamale au reținut produsele în litigiu, dată fiind cantitatea și valoarea acestora (elemente ce constituie indicii în sensul că bunurile sunt importate în scop comercial), apreciind că se impune plata drepturilor de import, dar și aplicarea Legii nr. 344/2005. Măsura reținerii acestor produse a fost contestată de către pârât, motivat și de faptul că agentul vamal a apreciat greșit valoarea bunurilor, acesta emițând 4 adeverințe de reținere, fiecare în sumă de 430 de euro (contravaloarea bunurilor reținute).

În consecință, valoarea totală a importului - 1.720 de euro depășește cu mult limita valorică permisă de lege - 430 de euro, astfel că bunurile importate de pârât nu se încadrează în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import; de asemenea, și cantitatea totală a produselor (141), reținută ca atare în decizia autorităților vamale, constituie un indiciu în sensul că bunurile sunt importate în scop comercial.

Recurenta mai arată că natura comercială a unui import se califică în funcție de caracterul operațiunii în sine și nu în funcție de numărul de produse ce poartă o anumită marcă; or, în cauză cantitatea totală este de 141 de produse ce poartă diverse mărci, cantitate ce depășește în mod evident nevoile personale ale unui individ, ceea ce susține pe deplin caracterul comercial al operațiunii; din acest punct de vedere, interesează cantitatea totală de produse pe operațiune de import, deoarece, în realitate, este vorba despre o singură operațiune de import, chiar dacă titularii drepturilor asupra mărcilor au înțeles să acționeze în instanță în mod independent.

De asemenea, nu exista nicio dispoziție legală care să prevadă că stabilirea caracterului comercial al unui import se apreciază în funcție de numărul de produse purtând aceeași marcă, ci dimpotrivă se analizează după numărul total de produse care fac obiectul operațiunii comerciale, independent de marca pe care o poartă. Un alt indiciu în sensul că bunurile sunt importate în scop comercial, este reprezentat de valoarea mare a bunurilor, care depășește limita valorică acceptată de legiuitor. În plus, apărarea pârâtului în sensul că bunurile sunt destinate familiei sale numeroase este necredibilă, iar simpla depunere a unor acte de stare civilă nu reprezintă o dovada în sensul că bunurile erau destinate acelor persoane.

Or, prin acceptarea acestei "scuze" cu privire la numărul membrilor unei familii, se încurajează practic acest tip de comerț ilicit; în aceste condiții, instanța de apel în mod nelegal a reținut că bunurile sunt, probabil, destinate uzului personal întemeindu-se pe simpla afirmație a pârâtului. Concluzionând, recurenta susține că Legea nr. 344/2005 este aplicabilă în speță, deoarece importul are caracter comercial, bunurile nu se încadrează în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import, existând indicii că mărfurile fac parte dintr-un trafic comercial, ce decurge în primul rând din valoarea și cantitatea lor.

Recurenta solicită instanței de recurs să constate că în cauză sunt îndeplinite condițiile acțiunii în contrafacere, așa cum reținuse prima instanță, anume: reclamantul este titularul dreptului de proprietate asupra mărcii G.; pârâtul a importat bunuri ce poartă semne identice cu marca sa; această faptă reprezintă o încălcare a drepturilor asupra mărcii înregistrate, în lipsa unei justificări legitime prezentate de pârât pentru folosirea ei. Intimatul pârât în termen legal (16 noiembrie 2013) a formulat întâmpinare la motivele de recurs, solicitând menținerea deciziei recurate prin respingerea recursului ca nefondat.

La termenul de judecată din 22 noiembrie 2013, recurentul a depus la dosar copia contestației formulate de intimat împotriva măsurii de reținere a bunurilor, confirmate prin adeverințele de reținere nr. 104-107 din 6 martie 2012 dispusă de Biroul Vamal Otopeni Călători, din cadrul Ministerului Economiei și Finanțelor, Autoritatea Națională a Vămilor, prin care, în esență, au fost invocate trei motive potrivit cărora acesta a contestat: modalitatea de evaluare a bunurilor, lipsa precizării temeiului legal pentru măsura reținerii și depășirea termenului legal de reținere a bunurilor. Recursul formulat este fondat, potrivit celor ce succed.

Acțiunea de față a fost formulată de recurenta reclamanta G. SA în temeiul obligațiilor prevăzute de art. 11 din Legea nr. 344/2005 în sarcina titularului dreptului de proprietate intelectuală susceptibil a fi încălcat, reprezentând acțiunea civilă în justiție prevăzută de această normă; cererea de chemare în judecată este întemeiată pe prevederile art. 36 alin. (1) și alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998, republ., pretinzându-se de reclamantă că produsele reținute de la intimatul pârât de către Autoritatea Națională a Vămilor - Biroul Vamal Otopeni Călători, anume 8 rochii purtând semne identice cu marca G., îi încalcă drepturile exclusive asupra mărcii comunitare verbale nr. 003613817 din 29 martie 2005, protecția purtând inclusiv asupra produselor din clasa 25 (îmbrăcăminte); ca atare, s-a solicitat constatarea caracterului contrafăcut al mărfurilor reținute prin Adeverința de Reținere a Bunurilor nr. 104-107 din 06 martie 2012 și să se dispună interzicerea importului și a comercializării neautorizate de către pârât, a produselor purtând semne identice sau similare mărcii comunitare menționate.

În soluționarea acestei cereri, instanța de apel a reținut pe de o parte că reclamanta era ținută a proba caracterul contrafăcut al mărfurilor confiscate, iar pe de altă parte a stabilit că în cauză este incidentă excepția prevăzută de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005, constatare în lipsa căreia produsele reținute de autoritățile vamale ar fi urmat circuitul juridic prevăzut de aceasta.

Dacă prima statuare corespunde unei prezumții a caracterului licit al operațiunii desfășurate de pârât, cea de-a doua implică premisa că deși mărfurile sunt susceptibile că aduc atingere unui drept de proprietate intelectuală [date fiind dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 344/2005 ce fixează domeniul de aplicare a legii] sau chiar aduc atingere drepturilor exclusive ale titularului mărcii (ce ar fi decurs doar din admiterea acțiunii în contrafacere), ele sunt totuși exceptate de la aplicarea dispozițiilor acestei legi speciale, printr-o dispoziție expresă a actului normativ de referință. Înalta Curte constată că ambele dezlegări anterior expuse sunt contestate de recurentă prin motivele de recurs, care, fiind contradictorii în parte, se apreciază că sunt susceptibile de încadrare și în ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., iar nu doar în cea de la art. 304 pct. 9 invocată de recurentă. Potrivit art. 36 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998, republ., titularul mărcii poate cere instanței judecătorești competente să interzică terților să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimțământul său un semn identic mărcii, pentru produse sau servicii identice celor pentru care marca a fost înregistrată, în speță, din clasa 25 (produse de îmbrăcăminte). În cauza de față, recurenta reclamantă a susținut că mărfurile reținute de la intimat sunt comercializate de acesta fără autorizarea sa, astfel că pârâtul era cel care avea sarcina probei faptului pozitiv contrar, întrucât în caz contrar, se pretinde reclamantei să facă dovada că nu și-a dat consimțământul pentru utilizarea de către pârât a unui semn identic mărcii sale, ceea ce reprezintă un fapt negativ, nesusceptibil de dovadă.

Or, în cazul în care pârâtul ar fi avut un astfel de consimțământ din partea reclamantei sub forma unei licențe ori o altă legitimare valabilă (de ex. să fi fost autorizat ca distribuitor), acesta este cel care era ținut a invoca o astfel de apărare și, în consecință, și să o dovedească. Se constată, totodată, că instanța de apel a reținut că reclamanta nu a făcut dovada că mărfurile sunt contrafăcute.

În termenii art. 3 alin. (1) pct. 11 lit. a) din Legea nr. 344/2005, mărfuri contrafăcute reprezintă "orice marfă, inclusiv ambalajul său, care poartă, fără autorizare, o marcă identică ori care nu se deosebește în aspectele sale esențiale de o marcă de produs sau serviciu legal înregistrată pentru același tip de marfă și care, din acest motiv, încalcă drepturile titularului acestei mărci." Definiția din această lege specială are un conținut conceptual identic cu cel din art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, adaptat însă la specificul relațiilor sociale pe care le disciplinează - asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operațiunilor de vămuire, pentru constatarea caracterului contrafăcut al mărfurilor fiind suficient a se reține inexistența consimțământului titularului ca produsele supuse operațiunii de vămuire să fie desemnate printr-un semn identic cu marca sa.

Deși nu este exprimat în termeni neechivoci în raționamentul expus prin decizia recurată, este probabil ca sensul avut în vedere de instanța de apel să privească invocarea epuizării dreptului la marcă, ceea ce constituie obiect de reglementare al art. 38 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, astfel: "Dreptul asupra mărcii se epuizează, iar titularul nu poate interzice altor persoane folosirea acesteia pentru produse care au fost puse în comerț în Uniunea Europeană și în Spațiul Economic European sub această marcă de titularul însuși sau cu consimțământul său." Înalta Curte constată însă că nici cerințele prevăzute de acest text nu sunt îndeplinite în cauză, întrucât intimatul nu a făcut dovada punerii în comerț a produselor în Uniunea Europeană sau în Spațiul Economic European a produselor sub marca G. de către recurenta însăși sau cu consimțământul acesteia (deci, că este vorba despre produse originale), după cum nici nu a făcut dovada la intrarea în România că a călătorit în ariile economico-geografice indicate; dimpotrivă, din adresa de la dosar fond nr. 1759 din 3 aprilie 2012 emisă de ANV, potrivit constatărilor agentului vamal - originea produselor este neprecizată, fiind vorba despre o expediție din China (deci, de pe teritoriul uni stat terț), ceea ce corespunde cu mențiunile de pe eticheta unuia dintre produsele reținute, ilustrate prin planșe foto (dosar tribunal);

mai mult decât atât, intimatul pârât nici nu a invocat în cauză astfel de apărări (cu privire la epuizarea dreptului la marcă), nici în fața primei instanțe, nici prin motivele de apel, astfel încât instanța de apel a analizat din oficiu, cu depășirea limitelor devoluțiunii stabilite pentru calea de atac prin dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., atare posibilă apărare a apelantului, fără ca acesta să fi fost un motiv de ordine publică.

Înalta Curte reține că pârâtul care a înțeles să introducă în țară de pe teritoriul unui stat terț produse de îmbrăcăminte (8 rochii) purtând un semn identic mărcii comunitare verbale protejate în favoarea recurentei, potrivit certificatului de marcă nr. 003613817 din 29 martie 2005 (a cărui valabilitate s-a extins pe teritoriul României de la data aderării la Uniunea Europeană - 1 ianuarie 2007), a utilizat un drept exclusiv al acesteia, fără consimțământul său, recurenta reclamantă fiind îndreptățită să solicite aplicarea dispozițiilor art. 36 alin. (3) lit. b) și c) din Legea nr. 84/1998.

Ca atare, se apreciază că instanța de apel în mod nelegal a stabilit că bunurile importate de intimat nu încalcă drepturile recurentei asupra mărcii verbale "G.", decizia fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, republ., dar și ale art. 9 alin. (1) lit. a) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 privind marca comunitară; în cauză nu este necesar a fi invocate și dispozițiile art. 5 din Directiva 2008/95/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2008, întrucât aceasta a fost deja transpusă în dreptul intern prin intermediul Legii nr. 66/2010 de modificare și completare a Legii nr. 84/1998, publicată în M. Of. nr. 226/9.04.2010, intrată în vigoare la 30 de zile de la data publicării ei [conform art. IV alin. (1)], act normativ în temeiul căruia legea mărcilor a fost republicată, aceasta fiind forma legii avută în vedere în soluționarea prezentului litigiu, în toate etapele sale procesuale.

În consecință, odată stabilit caracterul contrafăcut al produselor reținute de autoritățile vamale de la pârât, Înalta Curtea constată că acțiunea în contrafacere se impune a fi admisă, întrucât în cauză nu este incidentă nici excepția prevăzută de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005, astfel cum se va arăta.

Textul menționat prevede că: "Prezenta lege nu se aplică bunurilor aflate în bagajele călătorilor sau în colete trimise ori primite de persoane fizice cu caracter necomercial, bunuri care se încadrează în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import și pentru care nu există indicii materiale că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial." Din interpretarea acestei norme, reiese că în conținutul ei se prevede nu numai excepția de la aplicarea dispozițiilor Legii nr. 344/2005, dar și condițiile în care această excepție este operantă, anume: bunurile ce se regăsesc în bagajele călătorilor ori în colete să aibă caracter necomercial, iar acest caracter necomercial al bunurilor poate fi reținut doar pe baza criteriului legal al încadrării acestora în limitele permise de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import, cumulativ cu condiția de a nu exista alte indicii materiale că fac parte dintr-un trafic comercial.

Așa fiind, rezultă că legea a prevăzut un criteriu obiectiv pentru calificarea caracterului comercial al bunurilor care, odată constatat a fi întrunit nu mai permite concluzia contrară; prin urmare, este lipsită de relevanță orice altă susținere contrară a călătorului. În demonstrarea caracterului comercial al produselor, recurenta reclamantă invocă dispozițiile art. 612 din H.G.

nr. 707/2006 prin care se aprobă Regulamentul de aplicarea a Codului Vamal, potrivit cărora: "Persoanele fizice pot introduce sau scoate din țară mărfuri fără caracter comercial în limitele și în condițiile prevăzute de lege", referindu-se totodată și la prevederile art. 6 al Directivei 2007/74/CE privind scutirea de TVA și de accize pentru bunurile importate de către persoanele care călătoresc din țări terțe, conform cărora "Natura sau cantitatea acestor bunuri nu trebuie să indice faptul că sunt importate în scopuri comerciale." Înalta Curte constată că prevederile Directivei menționate au fost, de asemenea, transpuse în dreptul intern, astfel cum reiese din dispozițiile art. 97 din Ordinul nr. 2220 din 22 decembrie 2006 pentru aprobarea Normelor privind scutirea de la plata taxei pe valoare adăugată și a accizelor pentru importurile definitive ale anumitor bunuri, prevăzute de art. 142 alin. (1) lit. d) și art. 199 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, Ordin emis de Ministerul Finanțelor Publice; pe de altă parte, "condițiile legii" la care art. 612 din H.G.

nr. 707/2006 face trimitere este Codul fiscal. Or, în art. 3 alin. (1) și (2) din Titlul II al Anexei 1 a acestui Ordin, se prevede: "(1) Bunurile conținute în bagajul personal al călătorilor din țările terțe, altele decât cele prevăzute la art. 5 alin. (1) - (8), sunt scutite de taxa pe valoarea adăugată și de accize la import, dacă bunurile respective nu au un caracter comercial și valoarea totală a acestora nu depășește 300 euro de persoană. (2) În cazul călătorilor care folosesc transportul aerian și al celor care folosesc transportul maritim, pragul financiar prevăzut la alin. (1) este de 430 euro." Față de datele speței, bunurile introduse în România de către pârât au fost reținute de la acesta de către Biroul Vamal Otopeni Călători, caz în care rezultă că reperul valoric aplicabil pentru stabilirea caracterului comercial al acestora, este cel de la art. 3 alin. (2) din menționatul Ordin, așadar, de 430 euro.

Cum în cele 4 adeverințele de reținere a bunurilor găsite în bagajele intimatului emise de autoritățile vamale se menționează că valoarea acestor produse purtând semnul identic mărcii G. este de 430 euro, iar totalul bunurilor reținute de la intimat din bagajul aferent aceleiași călătorii este de 141 produse, în valoare de 1720 euro, rezultă că acestea nu erau scutite de la taxa pe valoare adăugată și accize de import, astfel că acestea aveau caracter comercial. Este relevant a se menționa că în cuprinsul contestației formulate împotriva măsurii reținerii bunurilor confirmate prin adeverința de reținere în 104-107 din 6 martie 2012, dispusă de Biroul Vamal Otopeni Călători, înscris depus în recurs în condițiile art. 305 C. proc.

civ., intimatul confirmă că bunurile ce i-au fost reținute sunt achiziționate din China, precum și faptul că cele 4 adeverințe vamale au fost emise cu ocazia aceleiași călătorii, toate bunurile fiind transportate cu această ocazie în bagajul său. În consecință, față de această constatare se reține că, astfel cum corect susține recurenta, pragul valoric prevăzut de norma fiscală în speță este depășit, acesta fiind cel de 1720 euro, întrucât trebuie a fi luată în considerare totalitatea bunurilor aflate în bagajul intimatului și supuse măsurii confiscării, acestea fiind în număr de 141 de produse, ceea ce constituie un puternic indiciu în sensul caracterului lor comercial.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 3 alin. (3) din Titlul II, anexa 1 la Ordinul nr. 2220 din 22 decembrie 2006 care prevăd: "În scopul aplicării scutirilor prevăzute la alin. (1) și (2), valoarea unui articol individual nu poate fi defalcată", iar pe de altă parte, art. 3 alin. (5) definește noțiunea de bagaje personale - toate bagajele pe care călătorul le poate prezenta la sosire autorităților vamale, precum și bagajele pe care acesta le prezintă mai târziu acelorași autorități, sub rezerva dovezii că aceste bagaje au fost înregistrate la compania responsabilă pentru transport ca bagaje însoțite, în momentul plecării călătorului.

De asemenea, nu este lipsit de importanță a se preciza că la art. 1 din Titlul I al Anexei 1 a ordinului, se definește noțiunea de țară terță - orice țară care nu este stat membru al Uniunii Europene; cum intimatul se întorcea din China, rezultă că în speță nu este vorba despre o achiziție intracomunitară (astfel cum este definită de art. 130 1 C. fisc.), motiv pentru care dispozițiile Ordinului invocat sunt direct incidente cu privire la bunurile conținute de bagajele sale personale și în ce privește importul efectuat de acesta dintr-o țară terță, fără autorizarea titularului mărcii. Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) rap.

la art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., va admite recursul reclamantei, va modifica în tot decizia recurată, iar în baza art. 296 C. proc. civ., apelul formulat de pârât împotriva sentinței tribunalului, va fi respins ca nefondat. Se va face aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. cu privire la cheltuielile de judecată efectuate de recurentă, conform dovezii de la dosar recurs, constând în taxa judiciară de timbru și timbru judiciar; nu vor fi acordate cu același titlu, cheltuielile pretins efectuate de recurenta-reclamantă cu onorariul de avocat (atât pentru apel - ca efect al modificării deciziei, cât și pentru etapa recursului), întrucât, așa cum rezultă din facturile și extrasele bancare de la dosar recurs, acestea au fost emise și, respectiv, achitate de o altă persoană juridică (L.V.M., cu sediul - Paris, Franța) decât reclamanta cauzei (G. SA, cu sediul - Paris, Franța).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta G. SA împotriva Deciziei nr. 58A din 21 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale. Modifică în tot decizia recurată, în sensul că: Respinge ca nefondat apelul declarat de pârâtul N.M. împotriva Sentinței nr. 1793 din 4 octombrie 2012 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă. Obligă pe intimatul pârât N.M. să plătească recurentei reclamante G. SA suma de 4,30 RON reprezentând cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 decembrie 2013. Procesat de GGC - GV