ÎCCJ, decizie (scj.ro #87112)

Reținerea de către autoritățile vamale a unor mărfuri purtând un semn identic cu o marcă înregistrată internațional. Încălcarea dreptului exclusiv al titularului mărcii.

Cuprins pe materii :

Dreptul proprietății intelectuale. Marcă.

Index alfabetic :

marcă

- contrafacere

- autoritate vamală

- mărfuri confiscate

Legea nr. 344/2005, art. 11, art. 17

Legea nr. 84/1998, art. 36

În termenii art. 3 alin. (1) pct. 11 lit. a) din Legea nr. 344/2005, mărfuri contrafăcute reprezintă „orice marfa, inclusiv ambalajul său, care poartă, fără autorizare, o marcă identică ori care nu se deosebește în aspectele sale esențiale de o marcă de produs sau serviciu legal înregistrată pentru același tip de marfa și care, din acest motiv, încalcă drepturile titularului acestei mărci." Definiția din această lege specială are un conținut conceptual identic cu cel din art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, adaptat însă la specificul relațiilor sociale pe care le disciplinează - asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operațiunilor de vămuire, pentru constatarea caracterului contrafăcut al mărfurilor fiind suficient a se reține inexistența consimțământului titularului ca produsele supuse operațiunii de vămuire să fie desemnate printr-un semn identic cu marca sa.

Astfel, prin introducerea în țară de pe teritoriul unui stat terț (situat în afara Spațiului Economic European) a unor mărfuri (rochii, sacouri, genți de damă) purtând un semn identic mărcii Chanel, marcă înregistrată internațional, are loc o utilizare a dreptului exclusiv al titularului mărcii,  fără consimțământul său și pe cale de consecință o încălcare a drepturilor de proprietate intelectuală, astfel încât acesta este îndreptățit să solicite aplicarea dispozițiilor art.36 alin.(3) lit. b) și c) din Legea nr.84/1998.

Secția I civilă, decizia nr. 891 din 18 martie 2014

Prin cererea înregistrată la data de 05.04.2012, pe rolul Tribunalului București, reclamanta C.S.A.S., în contradictoriu cu pârâții N.M. și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, a solicitat să se constate că mărfurile reținute de către autoritățile vamale, conform notificării Autorității Naționale a Vămilor din 14.03.2012, aduc atingere drepturilor exclusive de proprietate intelectuală deținute de reclamantă asupra mărcilor înregistrate internațional nr.201151/1997- CHANEL și nr.446944/1999; să se dispună interzicerea importului, precum și a comercializării neautorizate, de către pârât a produselor purtând mărci identice cu mărcile înregistrate internațional nr. 201151/1997 - CHANEL și nr. 446944/1999.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că la data de 06.03.2012, în temeiul prevederilor Legii nr. 344/2005 și în baza cererii de intervenție a C.S.A.S.S., autoritățile vamale din cadrul Biroului Vamal Otopeni Călători, au reținut, de la numitul N.M., ca fiind susceptibile să aducă atingere unui drept de proprietate intelectuală un număr de 24 de produse (16 rochii, 2 sacouri și 6 genți de damă), inscripționate fără drept cu semne identice cu mărcile înregistrate internațional nr. 201151/1997 - CHANEL și nr. 446944/1999 .

Deoarece mărcile nr. 201151/1997-CHANEL și nr. 446944/1999, reprezintă mărci înregistrate ale companiei C. (conform înregistrărilor extrase din baza de date WIPO), importul și comercializarea neautorizată a produselor ce poartă mărci identice sau similare cu mărcile menționate mai sus aduc atingere drepturilor exclusive de proprietate intelectuală deținute asupra acestor mărci.

Fată de cele menționate, în vederea continuării procedurii prevăzute de art. 11 din Legea 344/2005,

s-a solicitat admiterea cererii și pe cale de consecință, să se constate că mărfurile reținute de către autoritățile vamale aduc atingere drepturilor exclusive de proprietate intelectuală deținute de reclamantă asupra mărcilor înregistrate internațional nr. 201151/1997 - CHANEL și nr.446944/1999; să se dispună interzicerea importului precum și a comercializării neautorizate de către pârât a produselor purtând mărci identice cu mărcile înregistrate internațional nr. 201151/1997 - CHANEL și nr. 446944/1999.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 36 din Legea nr. 84/1998 (republicată), art. 11 și 17 din Legea nr. 344/2005.

Prin sentința civilă  nr.1712 din 27.09.2012 a fost respinsă acțiunea în contradictoriu cu pârâtul Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A fost admisă acțiunea în contradictoriu cu pârâtul N.M. și s-a constat că mărfurile reținute de către autoritățile vamale, conform notificării din 14.03.2012, aduc atingere dreptului de proprietate intelectuală deținute de reclamantă asupra mărcilor înregistrate internațional cu nr. 201151/1997 CHANEL și nr. 446944/1999. S-a dispus interzicerea importului și comercializării neautorizate de către pârât a produselor purtând semne identice sau similare mărcilor internaționale sus menționate.

Prin decizia nr.95A din data de 8 mai 2013 a Curții de Apel București, Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost admis apelul formulat de pârât, a fost schimbată în tot sentința, în sensul că a  respins acțiunea ca nefondată pentru considerentele ce urmează.

Contrar susținerilor apelantului, intimata reclamantă și-a întemeiat în drept cererea de chemare în judecată nu doar pe dispozițiile art.11 și 17 din Legea nr.344/2005 și pe cele ale art. 11 din Regulamentul CE nr.1383/2003, acte normative în cuprinsul cărora se face trimitere la drepturile exclusive asupra mărcii și la noțiunea de contrafacere a mărcii, ci și pe dispozițiile generale ale art.36 din Legea nr.84/1998, dispoziții ce reglementează condițiile în care poate acționa titularul unei mărci.

Dispozițiile Legii nr. 344/2005 permit deținătorului unor drepturi de proprietate intelectuală pretins încălcate, în situația existenței unor suspiciunii ale unor asemenea încălcării în cadrul desfășurării unor activități comerciale sau premergătoare acestora, în condițiile art.1 și 2 din actul normativ, ca acesta să obțină concursul autorității vamale prin reținerea lor și prelevarea de probe iar în situația contestării acestei măsuri de deținătorul mărfurilor se prevede posibilitatea menținerii măsurii reținerii mărfurilor până la momentul la care titularul dreptului formulează o acțiune în justiție, respectiv până la momentul la care hotărârea judecătorească pronunțată devine irevocabilă.

Prevederile art.1 din Legea nr.344/2005 stabilesc că dispozițiile legii se aplică mărfurilor susceptibile a aduce atingere unui drept de proprietate intelectuală care intră sau ies de pe teritoriul României de către autoritatea vamală, însă condițiile în care se poate constata în justiție, o încălcare a unui drept de proprietate intelectuală protejat sunt reglementate de dispozițiile art.36 din Legea nr.84/1998, care sunt pe deplin aplicabile, și, prin urmare Curtea a apreciat ca fiind nefondată critica formulată de pârât, prin care s-a susținut că instanța de fond a depășit limitele investirii sale.

Curtea a mai reținut ca argument suplimentar în acest sens și faptul că în cuprinsul dispozițiilor art.2 din Legea nr.344/2005 sunt menționate situațiile pentru care nu sunt aplicabile dispozițiile acestui act normativ astfel: prezenta lege nu se aplică mărfurilor care sunt obiect al dreptului de proprietate intelectuală protejat și care au fost fabricate cu consimțământul titularului dreptului, dar se află fără consimțământul acestuia în una dintre situațiile la care face referire art. 1; (2) Prezenta lege nu se aplică mărfurilor la care se referă alin. (1), care sunt fabricate sau sunt protejate de un alt drept de proprietate intelectuală, în alte condiții decât cele convenite cu titularul dreptului; (3) Prezenta lege nu se aplică bunurilor aflate în bagajele călătorilor sau în colete trimise ori primite de persoane fizice cu caracter necomercial, bunuri care se încadrează în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import și pentru care nu există indicii materiale că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial.

Având în vedere că la alin. (1) al acestui text de lege se menționează că legea nu se aplică mărfurilor care au fost fabricate cu consimțământul titularului dreptului de proprietate intelectuală, rezultă per a contrario că reclamanta și-a întemeiat cererea pe considerentul că mărcile invocate au fost contrafăcute.

S-a constatat că prima instanță a apreciat în mod netemeinic probele administrate față de art. 36 alin.(2) și (3) din Legea nr.84/1998.

Prevederile legale menționate condiționează protecția legală în justiție a drepturilor pretins încălcate ale reclamantului, protecție ulterioară momentului reținerii de către organele vamale a unor produse purtând mărci contrafăcute, de încălcarea de către pârât a unui drept de proprietate intelectuală al cărui titular este reclamatul, încălcare care să aibă loc în activitatea comercială/ în vederea desfășurării unei activități comerciale de către pârât, așa încât reclamantul, în calitate de titular al acțiunii civile, trebuie să facă dovada atât a încălcării dreptului său la marcă în privința mărfurilor asupra cărora sunt aplicate semne identice sau asemănătoare mărcilor reclamantului, pentru produse sau servicii identice sau similare și care creează un risc de confuzie în percepția publicului incluzând riscul de asociere între semn și marcă, cât și a faptului că pârâtul a importat sau comercializează produse putând un asemenea semn.

Curtea a reținut în acest sens că deși, într-adevăr, contrar susținerilor nefondate ale apelantului produsele în discuție reținute acestuia (rochii de damă, sacouri de damă și genți) sunt similare cu cele protejate de marca înregistrată internațional nr.201151/1997- CHANEL a intimatei reclamante, ce este protejată pentru clasele de produse 18 și 25 conform Clasificării de la Nisa, respectiv pentru produse de piele și imitații de piele și genți, și îmbrăcăminte (nefiind necesar ca mărcile să fie înregistrate pentru clasa 35 de produse deoarece dreptul asupra mărcii nu protejează semnul în sine, ci comerțul căreia marca îi este destinată).

S-a reținut ca fiind fondate criticile apelantului potrivit cărora prima instanță a considerat netemeinic că intimata reclamantă a fost în măsură să probeze faptul că semnele aplicate pe mărfurile confiscate de la apelant ar fi identice sau asemănătoare cu mărcile protejate ale intimatei, în condițiile în care procesul - verbal întocmit de Agenția Naționala a Vămilor, necoroborat cu alte  probatorii nu poate face aceasta dovadă.

Astfel, pentru a putea fi reținută contrafacerea mărcilor intimatei reclamante aplicate asupra mărfurilor menționate în cuprinsul procesului-verbal, reclamanta trebuia să probeze că semnele aplicate asupra mărfurilor reținute de la apelantul pârât sunt contrafăcute și că produsele ce le poartă sunt importate în scopul comercializării respectiv destinate comercializării de către acesta din urmă.

Procesul-verbal întocmit de Agenția Națională a Vămilor reprezintă actul constatator întocmit de această autoritate și face mențiunea reținerii unor mărfuri suspectate a aduce atingere unui drept de proprietate intelectuală, constituind doar dovada reținerii acestor produse suspectate și nu poate constitui prin el însuși o dovada a contrafacerii celor 24 de produse reținute și nici a împrejurării că acestea erau importate sau urmau a fi folosite de către apelant în activitatea sa comercială.

Curtea a reținut că, în cauză, nu s-a dovedit nici faptul ca apelantul pârât ar fi importat sau ar fi folosit/ar fi intenționat să folosească aceste produse în scop comercial, existența unor indicii materiale deduse de autoritatea  vamală în raport de cantitatea mare de produse (24 bucăți) deținute de apelant în sensul că acestea ar face parte dintr-un trafic comercial, indicii ce justificau intervenția autorității vamale în sensul prevederilor Legii nr.344/2005 nefiind suficientă pentru ca în cadrul acțiunii în contrafacere de drept comun să se poată trage concluzia în sensul dispozițiilor art. 36 alin.(2) și (3) din Legea nr.84/1998 că apelantul pârât  folosește semnul pretins identic sau similar mărcii sale înregistrate sau intenționează a îl folos, în activitatea sa comercială.

În cauză însă, simpla împrejurare că apelantul nu a dovedit cu înscrisuri proveniența acestor bunuri și cantitatea mare de produse (24 bucăți), chiar dacă la momentul luării măsurii de intervenție a autorității vamale era în măsură a o justifica, contrar susținerilor apelantului apar ca nefondate (putându-se concluziona în sensul existenței unor indicii materiale că acestea ar face parte dintr-un trafic comercial în condițiile în care legea vorbește de „indicii materiale” pentru reținerea în vamă și nu de probe iar acestea existau în cauză), totuși în condițiile în care nu era susținută de nicio altă probă, nu aveau în sensul prevederilor art.1203 C.civ. „o greutate și puterea de a naște probabilitatea” și nu puteau conduce instanța la concluzia, că, în raport de aceste două împrejurări, apelantul urmează să comercializeze, respectiv că importă mărfurile în discuție în acest scop. Astfel, faptul că apelantului i s-au reținut 24 de produse purtând mărcile intimatei, necoroborat cu alte probe, nu putea fi în măsură să formeze convingerea instanței în sensul că aceste produse erau deținute în scopul comercializării, cu atât mai mult cu cât apelantul a dovedit a avea mulți membri de familie cărora a susținut că dorea să le facă cadouri,  susținere ce nu a fost infirmată de intimată.

În ceea ce privește susținerile apelantului referitoare la faptul că instanța trebuia să rețină în cauză aplicabilitatea dispozițiilor art.2 alin.(3) din Legea nr.344/2005, acestea sunt nefondate deoarece aceste dispoziții, au relevanță doar în ceea ce privește posibilitatea autorității vamale de a  lua măsura de intervenție la cererea titularului dreptului, iar în prezenta cauză intimatul a formulat doar întâmpinare, însă nu a sesizat prima instanță cu o cerere de constatare a nelegalității reținerii mărfurilor în discuție de către autoritatea vamală.

Nefondate au fost găsite și susținerile apelantului referitoare la împrejurarea că deși nu a fost

investită decât cu soluționarea cererii privitoare la cele 16 rochii, 2 sacouri damă și 6 genți care fac obiectul prezentului dosar, prima instanță s-ar fi pronunțat asupra aceea ce nu s-a cerut, adică cu privire la întreaga cantitate de produse aflate în bagajul apelantului deoarece tribunalul a reținut în raport de cele 24 de produse, și nu de totalitatea celor reținute de autoritatea vamală din bagajul apelantului, faptul că acestea ar fi destinate activității comerciale.

În condițiile în care intimata nu a fost în măsură a face dovada folosirii unor semne contrafăcute de către apelantul pârât în activitatea sa comercială, s-a reținut ca fondate susținerile apelantului referitoare la împrejurarea că netemeinic instanța dispune interdicția generală de a nu face import și de a nu comercializa produse, de vreme ce nu s-a dovedit că acesta desfășoară activități comerciale.

Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta, întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.7 și 9 C.proc.civ.

Prin dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că, reținând în mod corect că temeiul acțiunii formulate este art. 36 din Legea nr. 84/1998, instanța de apel consideră că „reclamantul, în calitate de titular al acțiunii civile, trebuie să facă prin urmare dovada atât a încălcării dreptului său la marcă în privința mărfurilor asupra cărora sunt aplicate semne identice sau asemănătoare mărcilor reclamantului („.), cât și a faptului că pârâtul a importat sau comercializează produse putând un asemenea semn."

Cu toate acestea, în speță, instanța de apel a aplicat în mod greșit textul de lege la care face trimitere, arătând în considerentele deciziei recurate, că nu au fost administrate probe din care să rezulte că mărfurile reținute sunt contrafăcute, iar procesul verbal întocmit de ANV nu poate face această dovadă decât dacă este coroborat cu alte probe.

Față de dispozițiile art. 36 alin. (2) și (3) din Legea nr.84/1998, reținute de instanță, concluzia la care

aceasta a ajuns este evident nelegală, deoarece prin cererea introductivă s-a învederat faptul că pârâtul a importat „un număr de 24 de produse (16 rochii, 2 sacouri și 6 genți de damă), inscripționate fără drept cu semne identice cu mărcile - CHANEL înregistrate internațional nr. 201151/1997 și nr. 446944/1999”.

Intimatul - pârât, prin întâmpinarea depusă în fața instanței de fond, nu a contestat situația de fapt, arătând că „(...) agentul vamal (...) mi-a reținut din bagajele mele de călătorie anumite bunuri, între care 16 rochii, 2 sacouri damă și 6 genți de diferite modele și dimensiuni pe care se regăsesc printre altele și însemne Chanel". De asemenea, prin motivele de apel, intimatul-pârât reia aceste susțineri privind situația de fapt.

Cu alte cuvinte, pârâtul a recunoscut atât în fond, cât și în apel, că folosește pe produsele enumerate mai sus un semn identic cu mărcile CHANEL, iar acest act de voință manifestat în mod expres și unilateral, fără a fi provocat, scoate această situație de fapt în afara cadrului litigios, fiind un aspect de fapt necontestat de părți.

Susținerile din apel ale intimatului-pârât nu constituie o critică pertinentă și întemeiată și trebuiau înlăturate de instanța de apel, pentru că pârâtul nu arată de ce prima instanță a reținut în mod greșit situația de fapt redată de acesta, care este greșeala instanței și care ar fi fost sensul corect pe care ar fi trebuit să îl rețină Tribunalul.

Recurenta-reclamantă nu este ținută a dovedi un fapt necontestat de părți, intrat sub puterea lucrului judecat, aspect esențial al considerentelor de care a depins dezlegarea pricinii.

Instanța a încălcat în mod nelegal autoritatea de lucru judecat a faptului susmenționat, necontestat de intimatul-pârât și reținut ca atare de prima instanță.

Este criticată și înțelegerea greșită a noțiunii de contrafacere în sensul Legii nr.84/1998, din perspectiva căreia noțiunea de „semne contrafăcute” nu are sens. Astfel, din perspectiva legii se poate vorbi de încălcarea drepturilor conferite de marcă (numite și acte de contrafacere), care presupune îndeplinirea mai multor condiții, printre care și aceea că produsele/serviciile care fac obiectul actelor săvârșite de terț să poarte sau să fie în legătură cu semne identice sau similare cu mărcile înregistrate.

În decizia recurată, în mod nelegal se arată că „în cauză nu s-a dovedit că apelantul pârât ar fi importat sau ar fi folosit/ ar fi intenționat să folosească aceste produse în scop comercial”, deși instanța de apel acceptă că produsele reținute fac parte dintr-un trafic comercial, ce prezintă relevanță pentru intervenția autorităților vamale, dar nu și pentru aplicarea dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 84/1998.

Abordarea diferită în funcție de criteriul autorității care apreciază caracterul comercial sau nu al mărfurilor, nu este justificată de instanța de apel, astfel că motivarea este contradictorie și nelegală. Odată stabilit caracterul comercial al produselor în fața autorităților vamale, în scopul aplicării dispozițiilor Legii nr.344/2005, acesta va avea relevanță și din perspectiva aplicării legii mărcilor, măsurile luate de autoritățile vamale în temeiul Legii nr.344/2005 pentru asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operațiunilor de vămuire, fiind lipsite de eficiență într-o interpretare contrară, ce ar permite tocmai eludarea acestora.

Deși instanța de apel a reținut, în mod corect, dispoziția Legii nr. 84/1998, potrivit căreia titularul mărcii se poate opune actelor de „import”, totuși nu a aplicat această dispoziție și cauzei de față, care se referă la importul unor produse realizat de către o persoană fizică, din afara spațiului UE în teritoriul României, stat membru. Legea interzice actul importului în sine, chiar dacă acesta nu este urmat de acte de comercializare ulterioare.

Faptul că importatorul este o persoană fizică nu schimbă în niciun fel definiția și noțiunea actului de import, care este obiectiv determinată de lege indiferent de calitatea importatorului. Prin introducerea în spațiul comunitar a unei cantități de mărfuri, persoana fizică devine importator, iar actul este unul de import, indiferent dacă persoana fizică avea sau nu calitatea de comerciant anterior recunoscută în mod administrativ sau nu prin înregistrarea sa ca și comerciant.

Conform art. 612 din H.G. nr. 707/2006 prin care se aprobă Regulamentul Vamal (Regulamentul de aplicare a Codului Vamal): „Persoanele fizice pot introduce sau scoate din țară mărfuri fără caracter comercial, în limitele și în condițiile prevăzute de lege”.

Potrivit art.6 al Directivei 2007/74/CE privind scutirea de T.V.A. și de accize pentru bunurile importate de către persoanele care călătoresc din țări terțe conform căruia pentru a fi considerate importuri cu caracter necomercial, „Natura sau cantitatea acestor bunuri nu trebuie să indice faptul că sunt importate în scopuri comerciale”.

Conform art. 7 din aceeași Directivă, statele membre scutesc de T.V.A și accize importurile de bunuri a căror valoare totală nu depășește 430 de euro în cazul pasagerilor care folosesc transportul aerian.

Este interzisă introducerea în Comunitate a mărfurilor care aduc atingere "unui drept de proprietate intelectuală și care prin cantitatea ori natura lor sugerează că sunt introduse în scop comercial. Așa cum a stabilit și legiuitorul, prin art. 2 din Legea nr. 344/2005 nu se aplică dispozițiile acestei legi bunurilor aflate în bagajele călătorilor, în măsura în care este vorba despre „bunuri care se încadrează în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import și pentru care nu există indicii materiale că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial”.

Bunurile nu se încadrează în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import

În cauză, autoritățile vamale, în mod corect au reținut produsele deoarece, având în vedere cantitatea și valoarea, au existat indicii că bunurile sunt importate în scop comercial și se impune plata drepturilor de import, dar și aplicarea Legii nr.344/2005, față de valoarea totală a importului – 1.720 de euro (4 adeverințe de reținere fiecare în sumă de 430 de euro), care depășește cu mult limita valorică permisă de lege - 430 de euro.

În acest context, este criticată și aprecierea instanței de a determina obiectul actului comercial de import doar în raport cu acele produse purtând aceeași marcă. În realitate, a existat un singur act de import de mărfuri și a fost tratat ca atare din perspectiva economică și comercială, și nu mai multe acte de import concomitente, grupând produsele după marca purtată.

Instanța de apel în mod greșit a reținut strict cantitatea de produse purtând semnele CHANEL (24 produse) și nu ține cont de celelalte bunuri purtând alte semne (117 produse).

În speță, prin importul făcut, intimatul pârât a încercat să introducă în țară o cantitate totală de 141 de produse. Faptul că a fost importată o asemenea cantitate mare de produse rezultă în mod clar din decizia autorităților vamale. Această împrejurare reprezintă mai mult decât un simplu indiciu cu privire la caracterul comercial al operațiunii. Instanța de apel acceptă că există „indicii materiale deduse de autoritatea vamală în raport de cantitatea mare de produse (24 bucăți) deținute de apelant în sensul că acestea ar face parte dintr-un trafic comercial, indicii ce justificau intervenția autorității vamale în sensul prevederilor Legii nr. 344/2005”, dar consideră că existența acestor indicii materiale nu este suficientă și pentru aplicarea Legii nr.84/1998, considerând că prezumția caracterului comercial în sensul art. 36 nu este temeinică din punct de vedere logic și juridic.

Instanța a greșit, încălcând art. 36 din Legea nr. 84/1998, solicitând ca dovada să se facă în mod cumulativ, atât asupra intenției de comercializare ulterioară, cât și asupra existenței actului de import. Aceasta este o adăugare la lege care prevede cele două ipoteze de fapt în mod distinct și separat, fără a necesita întrunirea lor cumulativă. Adăugarea la lege trebuie înlăturată de instanța de recurs.

Pe de altă parte, instanța de apel înlătură argumentele prezentate primei instanțe cu privire la calificarea actului de import, reținând ca fiind dovedită împrejurarea că produsele importate erau destinate drept cadouri familiei numeroase a acestuia. Considerăm că simplele înscrisuri depuse de intimatul-pârât, necoroborate cu alte probe nu conferă «greutate și puterea de a naște probabilitatea» caracterului necomercial al mărfurilor intimatului-pârât și de înlăturare a „indiciilor" stabilite pe baza normelor legale

imperative.

Motivarea instanței de apel este contradictorie și nelegală, creând un dezechilibru prin modul de aplicare a prezumțiilor după standarde diferite, ce afectează însuși principiul egalității părților în procesul civil.

Indiciile în sensul că mărfurile fac parte dintr-un trafic comercial ținând cont de valoarea și cantitatea lor mare, aspect reținut de instanță în decizia recurată, dar cu relevanță pentru intervenția autorităților vamale în temeiul Legii nr. 344/2005, conduc și la reținerea calității de comerciant a intimatului-pârât în sensul Legii nr. 84/1998 pentru identitate de rațiune.

Înalta Curte, analizând decizia prin raportare la criticile formulate, a reținut caracterul fondat al recursului pentru argumentele ce succed.

Intimatul N.M., prin contestația formulată împotriva măsurii reținerii bunurilor, confirmate prin adeverințele de reținere a bunurilor din 6.03.2012, luată de Biroul vamal Otopeni-călători precizează că produsele reținute sunt achiziționate din China precum și faptul că cele 4 adeverințe vamale au fost emise cu aceeași ocazie.

De asemenea, de necontestat că în bagajul intimatului au fost găsite 141 de produse, a căror valoare totală este de 1.720 euro.

Prin art.97 din Ordinul nr.2220/2006 pentru aprobarea Normelor privind scutirea de la plata taxei pe valoarea adăugată și a accizelor pentru importurile definitive ale anumitor bunuri, prevăzute de art.142 alin.(1) lit. d) și art.199 alin.(3) din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, Ordin emis de Ministerul

Finanțelor Publice au fost implementate prevederile art.6 al Directivei 2007/74/CE, invocată de recurent.

Potrivit art.3 alin.(1) și (2) din Titlul II al anexei 1 a Ordinului sus-menționat se prevede că „Bunurile conținute în bagajul personal al călătorilor din țările terțe, altele decât cele prevăzute la art.5 alin.1-8, sunt scutite de taxa pe valoarea adăugată și de accize la import, dacă bunurile respective nu au un caracter comercial și valoarea totală a acestora nu depășește 300 euro de persoană.

În cazul călătorilor care folosesc transportul aerian și al celor care folosesc transportul maritim, pragul financiar prevăzut de alin.1 este de 430 euro”.

Față de datele speței, bunurile introduse în România de către pârât au fost reținute de la acesta de către Biroul vamal Otopeni călători, caz în care rezultă că reperul valoric aplicabil pentru stabilirea caracterului comercial al acestora, este cel de la art.3 alin.(2) din menționatul Ordin, așadar peste 300 euro.

Cum în cele 4 adeverințe de reținere a bunurilor găsite în bagajele intimatului emise de autoritățile vamale se menționează că valoarea acestor produse purtând semnul identic mărcii Chanel este de 430 euro, iar totalul bunurilor reținute de la intimat din bagajul aferent aceleiași călătorii este de 141 produse, în valoare de 1.720 euro, rezultă că acestea nu erau scutite de la taxa pe valoarea adăugată și accize de import, astfel că acestea aveau caracter comercial.

Potrivit art. 36 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998, republicată, titularul mărcii poate cere instanței judecătorești competente să interzică terților să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimțământul său un semn identic mărcii, pentru produse sau servicii identice celor pentru care marca a fost înregistrată, în speță, din clasa 25 (produse de îmbrăcăminte).

În cauza de față, recurenta reclamantă a susținut că mărfurile reținute de la intimat sunt comercializate de acesta fără autorizarea sa, astfel că pârâtul era cel care avea sarcina probei faptului pozitiv contrar, întrucât în caz contrar, se pretinde reclamantei să facă dovada că nu și-a dat consimțământul pentru utilizarea de către pârât a unui semn identic mărcii sale, ceea ce reprezintă un fapt negativ, nesusceptibil de dovadă.

Or, în cazul în care pârâtul ar fi avut un astfel de consimțământ din partea reclamantei sub forma unei licențe ori o altă legitimare valabilă (de ex. să fi fost autorizat ca distribuitor), acesta este cel care era ținut a invoca o astfel de apărare și, în consecință, și să o dovedească.

Se constată, totodată, că instanța de apel a reținut că reclamanta nu a făcut dovada că mărfurile sunt contrafăcute.

În termenii art. 3 alin. (1) pct. 11 lit. a) din Legea nr. 344/2005, mărfuri contrafăcute reprezintă „orice marfa, inclusiv ambalajul său, care poartă, fără autorizare, o marcă identică ori care nu se deosebește în aspectele sale esențiale de o marcă de produs sau serviciu legal înregistrată pentru același tip de marfa și care, din acest motiv, încalcă drepturile titularului acestei mărci."

Definiția din această lege specială are un conținut conceptual identic cu cel din art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, adaptat însă la specificul relațiilor sociale pe care le disciplinează - asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operațiunilor de vămuire, pentru constatarea caracterului contrafăcut al mărfurilor fiind suficient a se reține inexistența consimțământului titularului ca produsele supuse operațiunii de vămuire să fie desemnate printr-un semn identic cu marca sa.

Deși nu este exprimat în termeni neechivoci în raționamentul expus prin decizia recurată, este probabil ca sensul avut în vedere de instanța de apel să privească invocarea epuizării dreptului la marcă, ceea ce constituie obiect de reglementare al art. 38 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, astfel: „Dreptul asupra mărcii se epuizează, iar titularul nu poate interzice altor persoane folosirea acesteia pentru produse care au fost puse în comerț în Uniunea Europeană și în Spațiul Economic European sub această marcă de titularul însuși sau cu consimțământul său.”

Înalta Curte constată însă că nici cerințele prevăzute de acest text nu sunt îndeplinite în cauză, întrucât intimatul nu a făcut dovada punerii în comerț a produselor în Uniunea Europeană sau în Spațiul Economic European a produselor sub marca Chanel de către recurenta însăși sau cu consimțământul acesteia (deci, că este vorba despre produse originale), după cum nici nu a făcut dovada la intrarea în România că a călătorit în ariile economico-geografice indicate, de altfel chiar pârâtul recunoscând achiziționarea bunurilor din China, stat terț U.E. Mai mult decât atât, intimatul pârât nici nu a invocat în cauză astfel de apărări, cu privire la epuizarea dreptului la marcă, nici în fața primei instanțe, nici prin motivele de apel, astfel încât instanța de apel a analizat din oficiu, cu depășirea limitelor devoluțiunii stabilite pentru calea de atac prin dispozițiile art. 295 alin. (1) C.proc.civ., atare posibilă apărare a apelantului, fără ca acesta să fi fost un motiv de ordine publică.

Înalta Curte reține că pârâtul care a introdus în țară de pe teritoriul unui stat terț un număr de 24 de

produse (16 rochii, 2 sacouri și 6 genți de damă, purtând un semn identic mărcilor înregistrate internațional nr.201151/1997 și nr.446944/1999, a utilizat un drept exclusiv al reclamantei, fără consimțământul său, recurenta reclamantă fiind îndreptățită să solicite aplicarea dispozițiilor art.36 alin.(3) lit.b) și c) din Legea nr.84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice.

Ca atare, instanța de apel a aplicat greșit legea atunci când a reținut că bunurile importate de intimat nu încalcă drepturile de proprietate intelectuală aparținând reclamantei.

Înalta Curte pentru cele ce preced, în temeiul dispozițiilor art.312 alin.(1), (2) și (3) C.proc.civ. cu referire la art.304 pct.9 C.proc.civ. a admis recursul, a modificat decizia în sensul că apelul declarat de pârât a fost respins ca nefondat.