ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1491/2014

Prin cererea înregistrată la data de 6 aprilie 2012, pe rolul acestei instanțe sub nr. 11301/3/2012, reclamanta compania L.V.M., în contradictoriu cu pârâtul N.M. și O.S.I.M., a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate că mărfurile reținute de către autoritățile vamale în baza Adeverinței de Reținere a Bunurilor din 6 martie 2012, conform notificării Autorității Naționale a Vămilor din 14 martie 2012, aduc atingere drepturilor exclusive de proprietate intelectuală deținute de reclamantă asupra mărcii figurative internaționale din 4 noiembrie 2011 precum și a mărcii figurative internaționale din 11 noiembrie 1997, dar și a mărcii comunitare verbale din 6 martie 1998; să dispună interzicerea importului și a comercializării neautorizate de către pârât a produselor purtând semne identice sau similare mărcilor internaționale menționate mai sus și să oblige pârâtul la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

Prin întâmpinare, pârâtul O.S.I.M. a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive. Prin sentința civilă nr. 1713 din 27 septembrie 2012 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a O.S.I.M. și a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul O.S.I.M., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A admis acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul N.M.

și a constatat că mărfurile reținute de către autoritățile vamale conform notificării din 14 martie 2012 aduc atingere dreptului de proprietate intelectuală deținute de reclamantă asupra mărfurilor înregistrate internațional din 25 aprilie 2000 și figurativă din 25 aprilie 2000, mărcii figurative internaționale din 4 noiembrie 2011, precum și a mărcii figurative internaționale din 11 noiembrie 1997, dar și mărcii comunitare verbale din 16 martie 1998, fiind interzise importul și comercializarea neautorizată de către pârât a produselor purtând semne identice sau similare mărcilor sus menționate. În motivarea sentinței s-au reținut următoarele. Analizând cu prioritate excepția lipsei calității procesuale pasive a O.S.I.M., instanța a găsit-o întemeiată față de dispozițiile art. 96 și art. 97 din Legea nr. 84/1998.

Analizând probele administrate în cauză, instanța a reținut că reclamanta este titulara mărcilor internaționale din 25 aprilie 2000 și figurativă din 25 aprilie 2000, a mărcii figurative internaționale din 4 noiembrie 2011 precum și a mărcii figurative internaționale din 11 noiembrie 1997, dar și a mărcii comunitare verbale din 16 martie 1998, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar. Așa cum rezultă din adeverința de reținere a bunurilor la data de 6 martie 2012, autoritățile vamale din cadrul Biroului Vamal O.C. au reținut un număr de 5 genți damă și 15 rochii damă ce poartă semne identice sau similare cu marca figurativă internațională din 4 noiembrie 2011, cu marca figurativă internațională din 11 noiembrie 1997, dar și cu marca comunitară verbală din 16 martie 1998, produse care au fost introduse pe teritoriul României de către pârâtul N.M.

Deoarece mărcile enumerate reprezintă mărci înregistrate ale companiei L.V.M., cu protecție pe teritoriul României, pentru clasa de produse 18 care include genți, precum și pentru clasa 25 ce include articole de îmbrăcăminte (rochii de damă) conform certificatelor de înregistrare, importul și comercializarea neautorizată de către pârâtul N.M. a produselor ce poartă semne identice sau similare cu acestea aduc atingere drepturilor exclusive de proprietate intelectuală ale reclamantei. Instanța a constatat neîntemeiată apărarea pârâtului în sensul că bunurile reținute de autoritățile vamale reprezintă cadouri pentru familie și prieteni, întrucât pârâtul nu a dovedit cu înscrisuri proveniența acestor bunuri, nici la momentul reținerii, nici în fața instanței de judecată, iar cantitatea mare de produse (22 bucăți), conduce la o presupunere rezonabilă că acestea ar face parte dintr-un trafic comercial.

Așa fiind, instanța, în temeiul dispozițiilor art. 11 și art. 17 din Legea nr. 344/2005 și art. 11 din Regulamentul CE nr. 1383/2003, a admis acțiunea. Împotriva sentinței de fond pârâtul N.M. a declarat apel, solicitând admiterea apelului, schimbarea în totalitate a sentinței civile apelate, în sensul respingerii acțiunii Prin decizia civilă nr. 76A din data de 9 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, s-a respins apelul, ca nefondat. În motivarea deciziei s-au reținut următoarele. Potrivit extraselor emise de W.I.P.O.

și O.H.I.M., reclamanta este titulara mărcii comunitare verbale din 16 martie 1998, precum și a mărcii figurative internaționale din 4 noiembrie 2011 și a mărcii figurative internaționale din 11 noiembrie 1997. Nu se contestă că potrivit adeverinței de reținere a bunurilor din 6 martie 2012, în data de 6 martie 2012, autoritățile vamale din cadrul Biroului Vamal O.C.

au reținut ca fiind susceptibile să aducă atingere unui drept de proprietate intelectuală, un număr de 5 genți damă și 15 rochii damă ce poartă semne identice sau similare cu marca comunitară verbală din 16 martie 1998, precum și cu marca figurativă internațională din 11 noiembrie 1997 dar și cu marca figurativă internațională din 4 noiembrie 2011. Potrivit art. 36 din Legea nr. 84/1998, privind mărcile și indicațiile geografice, titularul mărcii poate cere instanței judecătorești competente să interzică terților să folosească în activitatea lor comercială, fără consimțământul său: un semn identic mărcii, pentru produse sau servicii identice celor pentru care marca a fost înregistrată; un semn pentru care, datorită faptului că este identic sau asemănător cu o marcă și din cauză că produsele sau serviciile cărora li se aplică marca sunt identice sau similare, există un risc de confuzie în percepția publicului, incluzând riscul de asociere între semn și marcă; un semn identic sau asemănător cu marca, pentru produse sau servicii diferite de cele pentru care marca este înregistrată, când acesta din urmă a dobândit un renume în România și dacă folosirea fără drept a semnului ar fi în detrimentul caracterului distinctiv al mărcii ori în detrimentul renumelui acesteia.

În aplicarea alin. (2), titularul mărcii poate cere să fie interzise terților, în special, următoarele acte: aplicarea semnului pe produse sau pe ambalaje; oferirea produselor sau comercializarea ori deținerea lor în acest scop sau după caz, oferirea sau prestarea serviciilor, sub acest semn; punerea în liberă circulație, exportul, importul, plasarea sub un regim vamal suspensiv sau economic, precum și acordarea oricărei alte destinații vamale, așa cum acestea sunt definite în reglementările vamale, produselor sub acest semn; utilizarea semnului pe documente sau pentru publicitate.

În aplicarea prevederilor art. 36 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 84/1998 apărările apelantului-pârât au fost constatate neîntemeiate, în contextul probelor administrate, fiind dovedit că acesta a importat, urmând să comercializeze, bunuri având semne identice cu cele asupra cărora reclamanta are un drept exclusiv de proprietate intelectuală, iar o autorizare a titularului dreptului la marcă nu a fost probată în cauză.

Totodată este nefondată critica apelantului-pârât relativ la eronata aplicare a dispozițiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005, potrivit cărora prevederile legii, care stabilește situațiile și condițiile în care autoritățile vamale pot să intervină, prin reținerea mărfurilor și/sau suspendarea operațiunii de vămuire, pentru asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operațiunilor de vămuire, nu se aplică bunurilor aflate în bagajele călătorilor sau în colete trimise ori primite de la persoane fizice cu caracter necomercial, bunuri care se încadrează în limita permisă de lege pentru a fii scutite de la plata drepturilor de import și pentru care nu există indicii materiale că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial.

Bunurile introduse în țară de pârât nu se încadrează însă în ipoteza prevăzută de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005, ce privește bunurile „aflate în bagajul călătorilor” în care este exclusă aplicarea dispozițiilor acestei legi, urmare a faptului că aspectul legat de numărul mare de produse (22 bucăți) are caracterul unui indiciu material „că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial”. Curtea a avut în vedere că intenția intimatului de comercializare a bunurilor rezultă și din relativa diversitate a acestora (5 genți damă și 15 rochii damă) care în mod obișnuit nu se regăsesc în bagajele călătorilor. Pe de altă parte nici susținerea apelantului-pârât în sensul că bunurile achiziționate erau destinate drept cadouri pentru familia sa numeroasă nu este fondată, întrucât pârâtul căruia îi revenea sarcina probei nu a dovedit o autorizare ori altă justificare legitimă a actelor de folosire a mărcii.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul N.M. În drept, au fost invocate prevederile art. 304 pct. 8, pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului s-au arătat următoarele. Instanța de apel a reținut o situație de fapt și de drept străină aceleia cu a cărei soluționare a fost învestită. Deși nu a constituit temeiul de drept al acțiunii introductive și nici nu a fost modificat sau completat temeiul legal, totuși instanța depășindu-și limitele cu care a fost învestită, face aplicarea dispozițiilor art. 36 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 84/1998, așa cum rezultă din decizia recurată. Instanța face în prezenta cauză și în persoana sa, persoana fizică, ce călătorește și are bagaje de pasager, aplicarea dispozițiilor art. 36 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 84/1998, cu ignorarea faptului că masurile solicitate de către reclamantă nu sunt aplicabile bunurilor aflate în bagajul călătorilor.

Se reține un fapt nereal în sarcina recurentului pârât și anume acela că ar fi recunoscut folosirea unor semne identice cu cele ale reclamantului, în condițiile în care a formulat contestație împotriva deciziei de reținere a bunurilor. Nu se poate pronunța în mod temeinic și legal o hotărâre prin care instanța să dispună unele masuri în baza unei concluzii de săvârșire a unei fapte de contrafacere, deși nu s-au administrat nici un fel de probe în acest sens, nu au fost depuse cel puțin planșe foto ale fiecăreia dintre cele 5 genți de damă și 15 rochii care fac obiectul acestui dosar și nici nu s-a făcut de către o persoana autorizată, expert în proprietate industrială cu competența în materia mărci, o comparație între semnele respective și semnele distinctive apropriate de către reclamanta conform certificatelor de înregistrare invocate, între semnele distinctive constând printre altele și din cuvântul L.V.

aflat pe bunurile reținute din bagajele sale și semnele protejate conform certificatelor de marcă invocate, în limita produselor și serviciilor pentru care s-a acordat în concret protecția și în limita caracteristicilor definitorii ale acestor mărci. Acea comparație trebuie efectuată cel puțin din punct de vedere grafic, cromatic, semantic, conceptual, vizual. De asemenea nu s-au administrat probe din care să rezulte ca în mintea consumatorului mediu există riscul de confuzie între produsele sale și mărcile înregistrate ale reclamantei, incluzând riscul de asociere, pentru ca să se poată concluziona că ne aflăm în cazul unei contrafaceri, așa cum dispune textul legal. În mod greșit s-a pronunțat instanța, folosindu-se de prezumții fără acoperire atunci când a constatat (fără a fi administrat probe specifice) că mărfurile reținute aduc atingere asupra drepturilor exclusive de proprietate intelectuală ale reclamantei.

Că este așa, rezultă din faptul că, așa cum rezultă din cuprinsul hotărârii recurate, nu se face nici măcar o referire în concret la elementele constitutive ale fiecăruia dintre semnele protejate ca marcă, invocate de către reclamantă și la care dintre acestea se referă instanța atunci când trage concluzii cu privire la identitate sau asemănare raportat la semnul aflat pe produsele în discuție, dar se pronunță cu privire la o încălcare. Instanța a apreciat în mod greșit probele administrate de către reclamantă. Reclamanta nu a dovedit că recurentul a efectuat importul produselor aflate în bagajul său de călător, adică cele 5 genți și 15 rochii, care fac obiectul prezentului dosar; că a introdus în România aceste produse, cu intenția și în scopul de a le comercializa, ori că a procedat în acest mod cu altă ocazie; că are calitatea de comerciant, că desfășoară activități comerciale, că face importuri și comercializează astfel de produse.

Fără temei legal, instanța, fără a administra probe specifice, folosindu-se de prezumții fără acoperire a înlăturat o evidență, a susținut că bunurile care au fost aduse de recurent în bagajele sale de călător „ar face parte din trafic de comercializare” deci nu s-ar încadra în limitele premise la transportul de călători. Această concluzie este de neadmis de vreme ce recurentului i s-au verificat bagajele la urcarea în avion, a primit acceptul de a efectua călătoria cu transportul de călători, a îndeplinit condițiile impuse de această categorie de transport, a plătit taxele aferente potrivit tarifelor companiei de transport aerian, deci aplicarea dispozițiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005 în cazul său este evidentă și nu poate fi răsturnată prin prezumții.

Fără temei legal, instanța apreciază ca nu ar fi aplicabile prevederile cu privire la mărfurile aflate în bagajul calatorului, deși, acesta este fără dubiu în cazul său, iar dovada este chiar adeverința emisa de către Biroul Vamal O.C. Marca nu a fost folosită atâta timp cât produsele, care s-au aflat în bagajul său de călător, i-au fost reținute pe aeroportul O. În mod netemeinic și nelegal instanța dispune în sarcina sa, persoana fizică, o interdicție în abstract, aceea de a nu face import și de a nu comercializa produse, de vreme ce recurentul nu are calitatea de comerciant și nu desfășoară activități comerciale, neexistând vreo dovadă că ar proceda astfel.

În mod netemeinic și nelegal instanța deși ar fi trebuit să se pronunțe numai asupra a ceea ce reclamanta însăși a solicitat în cuprinsul acțiunii introductive care face obiectul prezentului dosar și cu care a fost învestită, adică doar cu privire la cele 5 genți și 15 rochii cu semne L.V., ea se extinde și asupra altor produse, care nu au nici măcar o legătura cu reclamanta și cu drepturile ei de proprietate, ceea ce este în mod evident nelegal potrivit reglementarilor legale aplicabile. Este cunoscut faptul ca acela care face o susținere la instanța trebuie să o și dovedească, deci apelanta-reclamantă trebuia să facă ea dovada pretenției sale, și anume a calității sale de comerciant și a faptului că mărfurile sunt contrafăcute.

Instanța nu a avut dovada diversității produselor, ci doar numărul lor, 5 genți și 15 rochii, neavând vreo probă din care să rezulte modelul, dimensiunea, coloristica fiecăruia dintre produse. De asemenea, afirmația că un număr de 22 de produse diverse, cum sunt cele care fac obiectul acestui dosar, nu se găsesc în mod obișnuit în bagajele călătorilor este subiectivă, nefiind aplicabilă în cazul său. A dovedit prin depunerea actelor de stare civilă că bunurile aveau destinația de cadouri. Intimata reclamantă a formulat întâmpinare prin care a invocat inadmisibilitatea recursului deoarece criticile nu se încadrează în motivele de recurs expres și limitativ prevăzute de lege. De asemenea a solicitat respingerea recursului.

Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos. Este nefondată susținerea intimatei reclamante în sensul că recurentul nu a invocat motive care să se încadreze în prevederile art. 304 C. proc. civ., aspect calificat greșit de către intimat ca atrăgând sancțiunea inadmisibilității recursului, în realitate, într-un astfel de caz punându-se problema nulității recursului, în temeiul art. 306 alin. (1) raportat la art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. Recurentul a formulat motive de recurs care pot fi încadrate, conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., așa cum se va detalia în continuare. În ceea ce privește fondul recursului, Înalta Curte a reținut că potrivit art. 304 partea introductivă C. proc.

civ. modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate în situațiile prevăzute de pct. 1-pct. 9. Astfel, în recurs nu pot fi invocate motive de netemeinicie cu privire la hotărârea instanței de apel. Recurentul a invocat prevederile art. 304 pct. 8, pct. 9 C. proc. civ. în susținerea recursului. În ceea ce privește dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. potrivit acestui text de lege modificarea unei hotărâri se poate cere pentru motive de nelegalitate când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Acest motiv de recurs vizează situația în care, deși rezultă fără dubiu natura juridică a actului juridic dedus judecății ori înțelesul acestuia, instanța de apel a reținut un cu totul alt act juridic sau alt conținut.

Motivul de modificare și-ar găsi aplicarea dacă instanța ar judeca un contract de vânzare-cumpărare ca un contract de locațiune, ori dacă ar stabili, fără nici un suport probator, anumite obligații în sarcina unei părți, deși la încheierea contractului nu au fost avute în vedere aceste obligații, iar din probele administrate rezultă neîndoielnic această împrejurare. Recurentul nu a invocat în motivarea în fapt motive care să se circumscrie pct. 8 al art. 304 așa cum a fost prezentat anterior, ci a criticat în realitate modul de interpretare de către instanța de apel a probelor administrate în cauză. Aceasta reprezintă o critică de netemeinicie iar nu de nelegalitate și nu poate fi formulată în recurs conform părții introductive a art. 304 C. proc.

civ. În ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat nefondată susținerea potrivit căreia în mod nelegal instanța de apel s-ar fi raportat la prevederile art. 36 alin. (2), alin. (3) din Legea nr. 84/1998, deși nu a fost invocat în cererea de chemare în judecată și nici în apel. În acțiune reclamantul a indicat ca temei de drept, printre altele, prevederile art. 11 din Legea nr. 344/2005. Art. 11 alin. (1) din Legea nr. 344/2005 face trimitere la dovada formulării unei acțiuni civile în justiție de către titularul dreptului care pretinde că mărfurile reținute aduc atingere unui drept de proprietate intelectuală.

Această acțiune este reprezentată tocmai de acțiunea în contrafacere reglementată de art. 36 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 84/1998, primul petit încadrându-se în alin. (2), iar cel de-al doilea petit în alin. (3) lit. b) și lit. c). Pârâtul nu s-a apărat în fața primei instanțe de fond în sensul că petitul cererii așa cum a fost formulat nu s-ar încadra în prevederile legale invocate expres în acțiune. Dacă ar fi existat această problemă oricum, instanța ar fi putut califica acțiunea în temeiul art. 84 coroborat cu art. 129 alin. (4) C. proc. civ. Mai mult, reclamanta a menționat expres prevederile art. 36 din Legea nr. 84/1998 ca temei al acțiunii în contrafacere formulată, atât în concluziile scrise formulate în fața primei instanțe, dar și în întâmpinarea la apel.

Având în vedere că instanța de apel s-a pronunțat în limitele petitului acțiunii motivarea în fapt menționată anterior nu poate fi încadrată în prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., motiv pentru care instanța de recurs a analizat aceste critici din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Este nefondată susținerea recurentului potrivit căreia au fost încălcate prevederile art. 36 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 84/1998, întrucât instanța de apel nu ar fi făcut analiza identității/similarității existente între produsele reținute ca fiind contrafăcute și mărcile înregistrate ale reclamantei, invocate în acțiune, potrivit criteriilor consacrate în jurisprudența în materie, și că nu ar fi dispus efectuarea unei expertize pentru a se dovedi identitatea/similaritatea.

Cu privire la aspectul identității/similarității dintre semnele existente pe gențile și rochiile care fac obiectul acestui dosar și mărcile figurative și verbale ale reclamantei, se poate observa că pârâtul nu a contestat acest lucru nici prin întâmpinarea formulată în fața primei instanțe și nici în apel. Pârâtul a menționat expres în întâmpinarea formulată în fața primei instanțe dar și în apel și recurs că i s-au reținut din bagaje anumite bunuri printre care 5 genți și 15 rochii pe care se regăsesc, „printre altele, și însemnele L.V.”. Pârâtul a avut de obiectat în ceea ce privește nedepunerea unor probe materiale, pentru a se vedea dimensiunile, tipul, caracteristicile, pentru a se constata dacă sunt protejate sau nu conform certificatelor de înregistrare a mărcilor invocate de către reclamantă.

Așa cum rezultă din adresa din 14 martie 2012 conform adeverinței din 6 martie 2012, la data de 6 martie 2012, autoritățile vamale din cadrul Biroului Vamal O.C. au reținut de la pârât, printre alte bunuri, și un număr de 5 genți de damă și 15 rochii suspectate că ar fi produse contrafăcute ale mărcilor L.V. Această decizie reprezintă rezultatul constatărilor autorităților vamale sub aspectul faptului că produsele reținute poartă semne asemănătoare unor mărci înregistrate și că există aparența că ar fi contrafăcute, constatări făcute în aplicarea prevederilor Legii nr. 344/2005 privind unele măsuri pentru asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operațiunilor de vămuire.

Astfel, aceast înscris reprezintă o probă a susținerilor reclamantului, conform art. 1169 C. civ. Dacă pârâtul considera că bunurile care fac obiectul prezentei cauze nu ar purta semne asemănătoare unor mărci înregistrate și că nu ar fi contrafăcute trebuia să facă proba contrară, inclusiv prin depunerea unor planșe fotografice cu aceste bunuri. Faptul că bunurile erau reținute de autoritatea vamală nu îl împiedica să obțină aceste probe, atâta timp cât bunurile nu erau distruse. Disponibilitatea autorității vamale în acest sens (expertizarea bunurilor și efectuarea de fotografii digitale) rezultă din adresa din 14 martie 2012 paragraful final. Faptul că această notificare îi adresată reclamantului nu înseamnă că pârâtului i-ar fi fost refuzat acest demers dacă ar fi solicitat acest lucru.

Ca atare, analiza identității/similarității dintre mărcile înregistrate ale reclamantei și semnele aflate pe bunurile în cauză nu s-a făcut în mod justificat raportat la cele reținute de către autoritatea vamală, pe de o parte, și la faptul că pârâtul nu a făcut dovada contrară și nici nu a susținut concret de ce consideră că mărcile înregistrate ale reclamantei și semnele aflate pe bunurile în cauză nu ar fi similare, dimpotrivă a susținut că pe aceste bunuri se află „printre altele, și însemnele L.V.”.

Față de cele reținute de prima instanță sub acest aspect pârâtul, în apel, nu a arătat concret de ce nu ar fi identice, ce criteriu de comparație nu ar fi îndeplinit, și nu a solicitat administrarea de probe suplimentare pentru a combate cele susținute de către reclamant și cele reținute deja de prima instanță, trecând peste faptul că analiza semnelor și mărcilor aflate în conflict se face direct de către instanța de judecată potrivit criteriilor consacrate în jurisprudența în materie, iar nu prin administrarea unei expertize. Pârâtul nu a solicitat nici în recurs administrarea altor probe pentru a demonstra că vreuna dintre cele 5 genți și 15 rochii care fac obiectul acestui dosar nu ar purta semne identice mărcilor înregistrate a căror încălcare se pretinde prin acțiune.

De asemenea, pârâtul nu a invocat faptul că produsele în cauză ar fi fost originale (produse cu acordul titularului mărcii), iar nu contrafăcute, și că nu s-ar situa în domeniul de aplicare al art. 1 din Legea nr. 344/2005, pârâtul nedepunând, de altfel, la dosar nici contestația pe care pretinde că a făcut-o împotriva actului de reținere a mărfurilor întocmit de autoritatea vamală, pentru a se vedea argumentele folosite în susținerea acesteia. Potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ. părțile au îndatorirea ca, în condițiile legii, să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului. De asemenea, ele au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și exercite drepturile procedurale conform dispozițiilor art. 723 alin. (1) C. proc.

civ., precum și să-și probeze pretențiile și apărările. În consecință, nu se poate reține încălcarea prevederilor legale cu privire la modalitatea administrării probatoriului în cauză de către instanța de apel. Înalta Curte a constatat nefondat și motivul de recurs prin care se susține greșita interpretare a legii, și anume a prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005, referitor la reținerea instanței de apel a faptului că nu este aplicabilă în cazul pârâtului excepția prevăzută de acest text de lege, întrucât există indicii materiale că mărfurile aflate în bagajul său ar face parte dintr-un trafic comercial.

Potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005 „prezenta lege nu se aplică bunurilor aflate în bagajele călătorilor sau în colete trimise ori primite de persoane fizice cu caracter necomercial, bunuri care se încadrează în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import și pentru care nu există indicii materiale că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial.” Astfel, potrivit acestor prevederi legale, dacă există indicii materiale că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial nu mai este relevant faptul că bunurile, cu privire la care există suspiciuni că ar aduce atingere unui drept de proprietate intelectuală, s-ar afla în bagajele călătorilor sau s-ar încadra în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import.

Instanța de apel a ajuns la această concluzie reținând că pârâtul a adus în bagajul său, potrivit constatărilor agenților vamali (probă necontestată în ceea ce privește cantitatea mărfurilor) 22 de produse (5 genți de damă și 15 rochii) purtând semne identice celor deținute de către reclamant, nu foarte diversificate. Nu este lipsit de importanță faptul că cele 22 de produse pe care se aflau mărcile L.V.

nu au fost singurele produse purtând mărci cunoscute, aflate în bagajul reclamantului, reținute de către autoritatea vamală ca fiind contrafăcute, numărul total al acestora fiind de 141. În întâmpinarea formulată față de cererea de chemare în judecată și în apel pârâtul nu s-a apărat în sensul contestării faptului că cele cinci genți și cincisprezece rochii care fac obiectul dosarului ar purta semne identice sau similare mărcilor înregistrate ale reclamantei, dimpotrivă a recunoscut că pe aceste bunuri „se regăsesc, printre altele și însemnele L.V.”, nu a susținut că nu ar fi produse contrafăcute (fabricate fără acordul deținătorului mărcii) ci originale, nu a contestat cele reținute de către autoritatea vamală cu privire la semnele existente pe celelalte 119 produse găsite în bagajul său, semne identice sau similare altor mărci cunoscute, cu privire la care exista suspiciunea că ar încălca drepturile exclusive de proprietate intelectuală existente asupra acestora.

De asemenea, nu a contestat cele reținute de către autoritatea vamală cu privire la genul căruia îi erau destinate produsele aflate în bagajele sale, sau categoria de vârstă. Pârâtul s-a apărat doar în sensul că potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005 această lege nu s-ar aplica bunurilor aflate în bagajul călătorului și că nu s-ar fi dovedit că ar fi adus bunurile în România pentru a le comercializa, ci pentru a fi folosite de familia sa extinsă. Pentru a-și dovedi susținerile pârâtul nu a înțeles să administreze decât proba cu înscrisuri, constând în acte de stare civilă, pentru a dovedi faptul că are o familie extinsă numeroasă. Simpla depunere a unor acte de stare civilă nu face dovada scopului de a fi donate, pentru care ar fi fost cumpărate din China și aduse în România, cele 22 de produse purtând mărcile L.V.

Or, în recurs trebuie susținute critici de nelegalitate față de decizia atacată. Nu se poate susține nelegalitatea deciziei atacate invocând propria culpă dedusă din neformularea apărărilor în termenele prevăzute de lege. Faptul că obiectul prezentului dosar îl reprezintă doar 5 genți de damă și 15 rochii purtând semne identice mărcilor înregistrate L.V., cantitate prin sine foarte mare pentru a face credibilă afirmația în sensul că nu ar fi aplicabilă prezumția aducerii acestor bunuri din China în scopul revinderii lor în România, nu înseamnă că referirea la toate mărfurile din bagajele reclamantului pentru a aprecia dacă bunurile au fost introduse în țară în vederea comercializării ar fi nelegală.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 3 alin. (5) din Titlul II, anexa nr. 1 la Ordinul nr. 2220/2006 pentru aprobarea Normelor privind scutirea de la plata taxei pe valoare adăugată și a accizelor pentru importurile definitive ale anumitor bunuri care definește noțiunea de bagaje personale, toate bagajele pe care călătorul le poate prezenta la sosire autorităților vamale, precum și bagajele pe care acesta le prezintă mai târziu acelorași autorități, sub rezerva dovezii că aceste bagaje au fost înregistrate la compania responsabilă pentru transport ca bagaje însoțite, în momentul plecării călătorului.

În același sens sunt prevederile art. 6 al Directivei 2007/74/CE privind scutirea de TVA și de accize pentru bunurile importate de către persoanele care călătoresc din țări terțe, conform cărora „Natura sau cantitatea acestor bunuri nu trebuie să indice faptul că sunt importate în scopuri comerciale.” Este nefondată susținerea recurentului în sensul că nu s-a dovedit că ar fi importat mărfurile în cauză aflate în bagajul său de călător, atâta timp cât a importa înseamnă a introduce în România mărfuri străine prin cumpărare sau prin schimb. Ca atare, simpla aflare în bagajul său a acestor mărfuri străine achiziționate dintr-o țară terță (China, conform notificării Autorității Naționale a Vămilor din 2 aprilie 2012) este suficientă pentru a proba importul, atâta timp cât recurentul pârât nu a susținut că bunurile s-ar fi aflat în bagajul său întrucât a plecat cu ele din România sau dintr-o altă țară din Uniunea Europeană.

Atâta timp cât cantitatea foarte mare a bunurilor importate aflate în bagajul său, cu privire la care există suspiciunea că sunt mărfuri contrafăcute, a dus la concluzia că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial nu era necesar a se face probe suplimentare că recurentul ar fi comerciant sau ar fi comercializat chiar și ilicit cu altă ocazie acest gen de mărfuri. Faptul că bunurile au fost reținute înainte de a fi comercializate nu înlătură concluzia menționată anterior, având în vedere că excepția prevăzută de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005 privește bunurile pentru care nu există indicii materiale că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial, situație care se verifică în timpul operațiunilor de vămuire, care se face la intrarea în țară, iar nu după comercializarea bunurilor.

Ca atare, nu reprezintă o condiție a aplicării sau nu a art. 2 alin. (3) din lege, dovedirea folosirii în mod efectiv în activitatea comercială a semnelor cu privire la care există suspiciunea că încalcă drepturile exclusive ale titularilor unor mărci înregistrate. Simpla neîndeplinire a acestei cerințe legale, de a nu exista indicii materiale că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial, face inaplicabilă excepția de la aplicarea sancțiunii pentru introducerea în România dintr-o țară terță a unor mărfuri cu privire la care planează suspiciunea că ar fi contrafăcute. Nu are nicio relevanță cu privire la aplicarea Legii nr. 344 / 2005, privind unele măsuri pentru asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operațiunilor de vămuire, faptul că recurentul a trecut prin controlul de securitate al bagajelor la urcarea în avion, obiectul celor două controale nefiind identic.

Referitor la dispunerea în sarcina unei persoane fizice necomerciant a interdicției de a face import și de a nu comercializa produse purtând semne identice sau similare mărcilor în cauză, și această măsură este legală atâta timp cât, așa cum s-a reținut anterior importul înseamnă introducerea în țară de mărfuri străine, activitate care nu este condiționată de deținerea calității de comerciant în sens restrâns, iar interdicția de a comercializa bunurile are drept scop evitarea înstrăinării acestora, inclusiv cea ilicită, care are loc fără respectarea normelor legale de comercializare în sens strict. În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 8, pct. 9 și art. 316 raportat la art. 295 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat. În temeiul art. 274 C. proc. civ. Înalta Curte va obliga pe recurentul pârât la plata sumei de 3.552,24 RON, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, către intimatul reclamant L.V.M., conform facturii din 30 aprilie 2013, numai acestea, raportat la data emiterii facturii, fiind aferente recursului. Suma de 1.767,12 RON datorată conform facturii din data de 29 martie 2013 este anterioară pronunțării deciziei de către instanța de apel, astfel că reprezintă cheltuieli de judecată în apel, iar nu în recurs. Eventuala nepronunțare a instanței de apel cu privire la aceste cheltuieli putea fi valorificată doar pe calea cererii de completare a hotărârii conform art. 281 2 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul N.M. împotriva deciziei nr. 76A din data de 9 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale. Obligă pe recurentul pârât la plata sumei de 3.552,24 RON cheltuieli de judecată către intimatul reclamant L.V.M. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 mai 2014.