ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8279/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8279/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând asupra

recursului de față reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 09 august

2006, pe rolul Tribunalului Constanța, reclamanta SC S. SA, persoană juridică

din Uruguay, a solicitat, în contradictoriu cu C.M.A. C.G.M. România S.A.

Constanța, obligarea pârâtei:

importului, a comercializării și deținerii în vederea comercializării a

produselor ce poartă numele protejat prin marca nr. X P., aparținând

reclamantei;

cheltuiala sa a produselor pe care le deține și care poartă semnele protejate

prin mărcile aparținând reclamantei;

informații privind originea mărfurilor, precum și rețelele de distribuție a

produselor care poartă semnele protejate prin mărcile aparținând reclamantei;

numelor și adreselor producătorilor, distribuitorilor, furnizorilor și ale

celorlalți deținători anteriori de mărfuri, precum și ale angrosiștilor

destinatari și ale vânzătorilor de mărfuri cu amănuntul ai produselor care

poartă semnele protejate prin mărcile aparținând reclamantei;

informațiilor privind cantitățile produse, livrate, importate, primite sau

comandate, precum și la prețul obținut pentru mărfurile și serviciile

respective în legătură cu produsele care poartă semnele protejate prin mărcile

aparținând reclamantei; de a aduce la cunoștința tuturor distribuitorilor din

România sentința pronunțată și de a publica în presă, pe cheltuiala sa,

hotărârea judecătorească în cinci cotidiene alese de către reclamantă;

1.000 euro, cu titlu de despăgubiri materiale;

cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că este titulara certificatului de înregistrare a

mărcii nr. X „P.”, prin care i s-a conferit un drept exclusiv de folosire a

acesteia pe teritoriul României, conform art. 35 din Legea nr. 84/1998, iar

societatea pârâtă a încălcat și încalcă aceste drepturi exclusive, în sensul că

importă, depozitează în vederea comercializării și pune în circulație

comercială în mod fraudulos produse purtând marca reclamantei.

Prin Sentința nr.

2801 bis/COM din 17 mai 2007, Tribunalul Constanța, secția comercială, a

respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâtă, a admis

în parte acțiunea reclamantei și a obligat pe pârâtă să înceteze importul,

comercializarea și deținerea în vederea comercializării a produselor ce poartă

semnele protejate prin marca nr. X P.; să distrugă pe cheltuiala sa toate

produsele pe care le deține și care poartă semnele protejate prin marca nr. X

P.; să aducă la cunoștința distribuitorilor din România hotărârea

judecătorească prin publicarea ei în presă, pe cheltuiala sa, în cinci

cotidiene alese de către reclamantă. Societatea pârâtă a fost, totodată,

obligată să plătească reclamantei despăgubiri în cuantum de 1.000 euro în

echivalent RON din data plății și 1.762,5 RON, reprezentând cheltuieli de

judecată, fiind însă respinse ca neîntemeiate celelalte capete de cerere.

Prin Decizia nr.

237/COM din 13 noiembrie 2007 a Curții de Apel Constanța, s-a admis apelul

pârâtei, a fost schimbată în parte sentința, în sensul că au fost respinse

capetele de cerere privind obligarea pârâtei să înceteze importul,

comercializarea și deținerea în vederea comercializării, a produselor ce poartă

semnele protejate prin marca P., să distrugă produsele pe care le deține și

care poartă semnele protejate prin marcă și să aducă la cunoștință hotărârea,

precum și să plătească reclamantei 1.000 euro, despăgubiri și cheltuieli de

judecată. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate,

intimata fiind obligată la cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. 1947

din 18 iunie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a

admis recursul declarat de reclamantă, a casat decizia civilă menționată și a

trimis cauza pentru rejudecare la Tribunalul Constanța, secția civilă,

reținând, în raport de art. 2 alin. (1) lit. e), art. 2 alin. (1) lit. a) C.

proc. civ. și art. 36 din Legea nr. 304/2004 coroborat cu art. 19 alin. (2) din

același act normativ, că litigiile privind proprietatea intelectuală au natură

civilă, judecata lor realizându-se de către completele de judecată din cadrul

secțiilor civile ale tribunalelor sau curților de apel, în cazul în care

instanțele respective nu au constituite secții specializate.

În rejudecare,

reclamanta a precizat primul capăt al acțiunii, în sensul ca pârâta să fie

obligată „să înceteze transportul, manipularea, tranzitarea, importul,

comercializarea și deținerea în vederea comercializării a produselor ce poartă

numele protejate prin marca nr. X P.”, precizare pe care tribunalul a

apreciat-o ca fiind tardivă în raport de prevederile art. 132 C. proc. civ.

Prin Sentința civilă

nr. 270 din 18 februarie 2010, Tribunalul Constanța, secția civilă, a respins

acțiunea reclamantei, ca nefondată.

Instanța de fond a

reținut că la data de 03 iunie 2005 s-a încheiat între C.M.A. C.G.M. SA - în

calitate de „armator” - și C.M.A. C.G.M. România SA - în calitate de „agent” -

un contract de reprezentare a liniilor de transport maritime prin care C.M.A.

C.G.M. România S.A. s-a obligat să fie agentul de shipping al C.M.A. C.G.M.

S.A. pentru zona de reprezentare. Din „conosamentul” încheiat la 09 martie 2006

rezultă că expeditorul „Z.X.G.C.” SRL China a încredințat transportatorului

C.M.A. C.G.M./Societate Autonomă Marsilia - Franța un container cu 4200 cutii

conținând „adeziv super glue” pentru a fi transportat în Constanța, România

prin vasul „Intensity”. La rubrica „destinatarul mărfii” este menționat „la

ordin”.

Din răspunsul pârâtei

la interogatoriul administrat în cauză a rezultat că transportatorul C.M.A.

C.G.M. Societate Anonimă din Franța a efectuat transportul maritim al

containerului T. sub sigiliul aplicat de către încărcător din portul de

încărcare Chiwan (China) în Portul Constanța, iar mărfurile din container nu au

fost introduse pe teritoriul României, nefiind efectuate formalități vamale de

tranzit intern sau import. Pârâta are calitatea de agent al transportatorului

maritim francez pentru toate navele care operează în Portul Constanța.

Calitatea de agent al

expediționarului implică pentru pârâtă obligația principală de organizare a

transportului mărfurilor, în numele și pe seama beneficiarului. Astfel, din

perspectiva actelor comerciale la care este îndreptățită cu privire la

mărfurile confiscate (exclusiv operațiuni de transport), potrivit legii și

convenției încheiate cu armatorul, pârâta nu poate fi obligată să înceteze

importul, comercializarea și deținerea în vederea comercializării a produselor

ce poartă numele protejate prin marca nr. X P. aparținând reclamantei, deoarece

în sfera activităților desfășurate de ea nu se regăsesc și operațiuni de import

sau de comerț și, prin urmare, nici nu ar putea să dețină produse contrafăcute

în vederea comercializării (ci doar în vederea transportului în beneficiul

altei persoane).

Sub aspectul

capătului 2 de cerere având ca obiect obligarea pârâtei să distrugă pe

cheltuiala sa toate produsele pe care le deține și care poartă semnele

protejate prin mărcile aparținând reclamantei, instanța de fond l-a apreciat ca

fiind neîntemeiat, câtă vreme conform Notificării din 14 iulie 2006 emise de

D.R.V. Constanța către cabinet avocat M.O., mărfurile suspectate că aduc

atingere dreptului de proprietate intelectuală privind marca P. au fost

confiscate de la pârâtă la data de 12 iulie 2006 și ulterior lăsate în custodia

C.M.A. C.G.M. România SA. Reclamanta nu a probat că pârâta ar deține și alte

produse contrafăcute prin încălcarea dreptului său, ca urmare a unor fapte

anterioare.

Nefondate au fost

considerate și pretențiile care au făcut obiectul pct. 3, 4 și 5 ale acțiunii,

față de calitatea societății pârâte, de agent în cadrul activităților de

transport maritim. Legislația vamală nu prevede obligația transportatorului de

a verifica documentele de însoțire a mărfii și de a deschide containerele, iar

actele pe care acesta este obligat să le dețină (contract de transport,

conosamente, manifestul încărcăturii etc.) nu conțin obligatoriu date privind

originea mărfurilor și rețelele de distribuție.

Capătul 6 de cerere,

care își găsește temeiul juridic în dispozițiile art. 16 alin. (1) din O.U.G.

nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate

industrială, potrivit cărora „instanța judecătorească competentă poate să

ordone la cererea reclamantului și pe cheltuiala persoanei care a încălcat dreptul

protejat, măsuri corespunzătoare în scopul difuzării informației privind

hotărârea judecătorească, inclusiv afișarea acesteia, precum și publicarea

integrală sau parțială a hotărârii”, a fost la rândul său respins în

considerarea soluției date celorlalte capete de cerere.

S-a avut în vedere,

în egală măsură, că societatea reclamantă nu poate să fie obligată să plătească

titularului dreptului încălcat daune-interese decât corespunzător prejudiciului

pe care acesta l-a suferit în mod real, ca urmare a încălcării săvârșite. Or,

în speță, din expunerea de motive a cererii de chemare în judecată nu rezultă

în ce constă prejudiciul material în sumă de 1.000 euro, pe care reclamanta îl

pretinde a fi acoperit de pârâtă.

Prin Decizia nr.

309/C din 27 decembrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori

și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, s-a admis apelul

reclamantei, s-a dispus anularea sentinței atacate, iar pe fond s-a admis în

parte acțiunea, astfel cum a fost precizată și completată, în sensul că a fost

obligată pârâta să înceteze transportul și manipularea mărfurilor protejate

prin marca nr. X P. aparținând reclamantei, aflate în containerul T., reținute

cu ARB seria G. din 12 iulie 2006, precum și să distrugă pe cheltuiala sa aceste

mărfuri. Au fost respinse celelalte pretenții ale reclamantei și a fost

obligată pârâta la 5.302 RON, reprezentând jumătate din cheltuielile de

judecată.

În considerentele

acestei decizii s-a reținut că, prin precizările depuse la termenul din 28

ianuarie 2010, după reînregistrarea cauzei la Tribunalul Constanța, reclamanta

a explicitat (fără a modifica) conținutul obligațiilor solicitate a fi impuse

pârâtei, definind într-un context mai larg al activităților comerciale

efectuate uzual în legătură cu importul mărfii, care anume dintre acestea s-ar

aplica pârâtei.

Ca atare, în mod

greșit instanța de fond a încadrat cererea în sfera art. 132 alin. (1) C. proc.

civ., privind întregirea sau modificarea acțiunii, respingând ca tardivă

această precizare.

Cu privire la

criticile de fond, instanța de apel a avut în vedere că dispozițiile art. 35

alin. (1) și (2) din Legea nr. 84/1998 configurează cadrul normativ general în

domeniul măsurilor legale puse la dispoziția titularului mărcii în a asigura

utilizarea corectă a acesteia, terților putându-le fi interzisă orice atingere

adusă acestui drept exclusiv în activitatea lor, indiferent de natura

operațiunilor derulate asupra mărfurilor supuse mărcii protejate.

Indicarea prin lege,

într-o modalitate globală și neexhaustivă, a tuturor activităților ce pot fi

realizate în activitatea uzuală comercială, începând cu importarea,

manipularea, utilizarea semnului pe documente sau pentru publicitate,

tranzitarea și terminând cu vânzarea cu amănuntul, a urmărit acoperirea de către

legiuitor a tuturor situațiilor - premisă în care s-ar putea profita de

caracterul distinctiv ori de renumele mărcii sau în care folosirea semnului ar

putea cauza titularului mărcii un prejudiciu.

Aceasta nu înseamnă

că în speță, apelanta-reclamantă poate indica în același mod (nediferențiat,

global) obligația negativă impusă pârâtei în legătură cu activitățile derulate

față de mărfurile reținute în vamă și care aduc atingere mărcii protejate,

pentru că o asemenea viziune nu ține seama de specificul actelor și faptelor de

comerț permise prin obiectul de activitate al comerciantului.

În speță,

intimata-pârâtă este societatea de agenturare în apele teritoriale românești a

navelor armatorului francez C.M.A. C.G.M. - Societe Anonyme, ceea ce presupune

subsumarea atribuțiilor sale și a naturii operațiunilor efectuate la

prevederile art. 53 - 56 din O.G. nr. 22/1999.

A susține că

agentului navei îi incumbă obligații legate de comercializarea și deținerea în

vederea comercializării, de tranzitare și import a unor produse asupra cărora

agentul maritim acționează doar în numele armatorului/navlositorului, denotă o

viziune nesusținută de lege, care tinde, în absența unor argumente pertinente

și raționale, să transfere în sarcina acestuia o situație de fapt impusă în

realitate titularului mărfii, indicat conform conosamentului (nominal sau „la

ordin”, în speță, „la ordin”).

Agentul răspunde „as

agent only” în limita puterilor conferite de armator, având doar obligația să

prezinte documentația de transport autorităților vamale și portuare, iar în

cazul conosamentului „la ordin”, să predea marfa în mâinile celui care prezintă

originalul actului la destinație.

Prin urmare,

motivarea în sensul că intimatului-pârât, în calitate de „transportator” sau de

„expediționar” (când în realitate el este doar reprezentantul proprietarului

sau operatorului navei în limita teritorială conferită), îi revin in corpore

obligații care incumbă în realitate altor operatori ai mărfii, vine în

contradicție cu documentația depusă și cu interpretarea general acceptată în

privința derulării contractului de transport maritim.

În susținerea acestui

argument vin de altfel și înscrisurile depuse la dosar, ce atestă că

documentația pentru această marfă a fost predată autorităților vamale în

executarea obligațiilor decurgând din calitatea pârâtei, precum și că urmare

corespondenței purtate de titularul mărcii, a avut loc recunoașterea de către

societatea din China, care a dispus încărcarea mărfii („expeditorul”), a

răspunderii asumate în legătură cu proveniența produselor.

Prin urmare, fără a

nega existența unei încălcări a dreptului de proprietate și de folosință a

mărcii, aduse prin efectuarea operațiunii de import pentru mărfurile

contrafăcute, instanța a reținut totuși că nu va putea fi extinsă interdicția

în realizarea procedurilor ce implică finalizarea acestor operațiuni peste

limitele atribuțiilor legale și convenționale conferite societății pârâte,

respectiv, de asigurare a transportului și a manipulării acestor produse, dar

și de a distruge pe cheltuiala sa mărfurile reținute în vamă.

Instanța de apel a

apreciat că nu poate fi pretins societății pârâte să cunoască și să dezvăluie

date referitoare la rețeaua de distribuție organizată de beneficiarul mărfii

(și care nu s-a mai prezentat, după cum reiese din actele dosarului, cu

conosamentul în vederea ridicării mărfii din Portul Constanța).

A fost menținută,

totodată, soluția instanței de fond în ce privește respingerea pretențiilor de

plată a unor daune interese, chiar pe calculul invocat în apel, în măsura în

care nu s-a dovedit că există o culpă a societății pârâte în această afacere

comercială, prejudiciul pretins neputând fi, pe argumentele arătate, imputabil

părții chemate în judecată. S-a reținut și faptul că nu este probată producerea

unui prejudiciu efectiv în măsura în care întreg lotul de marfă a fost reținut

în vamă, constituind obiectul măsurii asiguratorii dispuse în condițiile Legii

nr. 344/2005, până la soluționarea irevocabilă a prezentului litigiu.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ.,

pârâta SC C.M.A. C.G.M. România SA, invocând motivele de recurs prevăzute de

art. 304. pct. 5, 6, 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs invocate, recurenta-pârâtă susține următoarele:

- În mod greșit

instanța de apel a admis completarea conținutului primului capăt de cerere cu

obligațiile negative privind transportul, manipularea și tranzitarea

mărfurilor, încălcând astfel dispozițiile art. 132 C. proc. civ. și ajungând

astfel să se pronunțe asupra unei cereri cu care nu a fost învestită în mod

legal;

- Interpretarea

noțiunii de „import”, cu includerea activităților de transport, manipulare și

tranzitare a mărfurilor ca fiind „activități conexe sau adiacente importului”

este eronată;

- Instanța a reținut

corect împrejurarea că pârâta nu are calitatea de transportator și nici de

expediționar, ci aceea de agent de navă, dar cu toate acestea, reține în

sarcina pârâtei activități excluse din obiectul său de activitate, respectiv

transportul și manipularea mărfurilor. Or, nu este posibil a statua că

societatea nu este transportator, dar, totuși, să-i fie interzis transportul,

și nici a statua că nu este nici expediționar, dar, totuși, să-i fie interzisă

manipularea;

- Obligarea pârâtei

la distrugerea mărfurilor este dată cu aplicarea greșită art. 20 din Legea nr.

344/2005. În raport de prevederile art. 9, art. 10, art. 11 - 14 și art. 20 din

această lege, mărfurile se distrug de către autoritatea vamală, iar

cheltuielile de distrugere sunt în sarcina titularului dreptului de proprietate

intelectuală.

Prin întâmpinare,

intimata SC S. SA solicită respingerea recursului, ca nefondat, deoarece în mod

corect s-a reținut că precizarea de acțiune depusă în rejudecarea cauzei după

casare nu intră sub incidența termenului prevăzut de art. 132 C. proc. civ., că

în mod corect instanța a obligat-o pe pârâtă la încetarea activităților de

transport și manipulare a mărfii, iar capătul de cerere privind obligarea

pârâtei de a distruge marfa pe cheltuiala sa a fost admisă cu respectarea

prevederilor art. 11 din O.U.G. nr. 100/2005.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține

următoarele:

Soluția instanței de

apel în ceea ce privește precizările depuse de reclamantă la termenul de

judecată din 28.01.2010 este corectă, deoarece, într-adevăr, nu este vorba

despre o modificare sau întregire a cererii de chemare în judecată, ci de o

clarificare a conținutului primului capăt de cerere în raport de atribuțiile

considerate de reclamantă ca făcând parte din activitatea comercială a pârâtei.

Astfel, cum în mod

corect s-a reținut prin decizia recurată, pârâta este o societate de

agenturare, iar întinderea atribuțiilor și competențelor sale sunt stabilite

prin dispoziții legale.

Potrivit art. 56 din

O.G. nr. 22/1999 privind administrarea porturilor și a căilor navigabile,

utilizarea infrastructurilor de transport naval aparținând domeniului public,

precum și desfășurarea activităților de transport naval în porturi și pe căile

navigabile interioare, republicată în M. Of., nr. 511/22.07.2010 (art. 54

anterior republicării):

„(1) Agentul

reprezintă nava, precum și pe comandantul, proprietarul sau operatorul acesteia

în fața autorităților publice, a administrațiilor, a tuturor operatorilor

economici care prestează servicii pentru navă, echipaj, proprietar sau operator

și acționează în limitele mandatului de împuternicire dat de aceștia.

(2) Agentul are

obligația să asiste nava și pe comandantul acesteia în toate acțiunile sale, de

la sosirea și până la plecarea din port.”

Potrivit art. 57 din

același act normativ (fostul art. 55 anterior republicării): „Agentul are

obligația să aducă la cunoștință comandantului navei agenturate prevederile

legale aplicabile din domeniul transportului naval, activitatea autorităților

publice și administrațiilor, precum și ordinele și dispozițiile autorităților

locale care acționează în porturi și pe căile navigabile interioare”.

O altă atribuție

stabilită în sarcina agentului este cea prevăzută de art. 58 (art. 56 anterior

republicării), potrivit căruia: „Pentru navele pe care le agenturează agentul

garantează plata tarifelor, a taxelor și a celorlalte cheltuieli portuare către

autoritățile publice, administrațiile și operatorii economici care prestează servicii

de siguranță, stabilite în conformitate cu reglementările în vigoare sau

prevăzute în contractele încheiate”.

Din conținutul

dispozițiilor legale menționate nu rezultă că agentul ar avea atribuții de

transport sau manipulare a mărfurilor. Nu s-a susținut că pârâta ar fi

exercitat astfel de activități peste limitele dispozițiilor legale sau ale

convenției de reprezentare. În consecință, nu se poate reține că pârâta, prin

activități de transport și manipulare a mărfii, ar aduce atingere dreptului la

marcă invocat de reclamantă, în condițiile în care această societate comercială

nu are astfel de atribuții în legătură cu marfa reținută ca fiind contrafăcută.

Ca atare, obligarea

pârâtei de a înceta transportul și manipularea mărfurilor protejate prin marcă și

reținute în vamă este o măsură lipsită de finalitate și totodată nelegală,

neavând nicio consecință din punctul de vedere al protejării dreptului la

marcă, de vreme ce activitățile menționate nu au fost și nu sunt exercitate de

către pârâtă.

În ceea ce privește

obligarea pârâtei de a distruge mărfurile pe cheltuiala sa, reclamanta și-a

întemeiat cererea pe prevederile art. 11 din O.U.G. nr. 100/2005 privind

asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială. Potrivit acestui

text legal:

„(1) Pe lângă

daunele-interese ce pot fi obținute de către titularul al cărui drept de

proprietate industrială protejat i-a fost încălcat, instanța judecătorească

competentă poate să ordone, la cererea reclamantului, în privința mărfurilor

despre care se constată că aduc atingere dreptului de proprietate industrială

protejat și, după caz, în privința materialelor și instrumentelor care au

servit, în principal, la crearea sau fabricarea mărfurilor, următoarele măsuri:

a) retragerea din

rețelele circuitelor comerciale;

b) scoaterea

definitivă din circuitele comerciale; sau

c) distrugerea.

(2) Instanța

judecătorească competentă va ordona cu privire la măsurile prevăzute la alin.

(1) ca acestea să fie puse în aplicare pe cheltuiala persoanei care a încălcat

un drept de proprietate industrială protejat, afară de situația în care există

motive speciale care să împiedice acest fapt.”

Rezultă cu claritate

din conținutul dispozițiilor legale citate, că suportarea cheltuielilor de

distrugere a mărfurilor despre care se constată că aduc atingere dreptului de

proprietate industrială protejat incumbă, în principiu, persoanei care a

încălcat un drept de proprietate industrială protejat. Or, în privința

reclamantei nu s-a constatat că, prin activitatea desfășurată, ar fi încălcat dreptul

la marcă, protejat, al reclamantei.

Constatând, așadar,

că în mod greșit și cu nesocotirea dispozițiilor legale, pârâta a fost obligată

la încetarea transportului și manipulării mărfii, respectiv, la distrugerea

mărfii pe cheltuiala sa, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va

admite recursul declarat de pârâta SC C.M.A. C.G.M. România SA împotriva

Deciziei nr. 309/C din 27 decembrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția

civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, va modifica

decizia, în sensul că va respinge în totalitate acțiunea reclamantei SC S. SA,

menținând celelalte dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta SC C.M.A. C.G.M. România SA împotriva Deciziei nr. 309/C din

27 decembrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie,

litigii de muncă și asigurări sociale.

Modifică decizia, în

sensul că respinge în totalitate acțiunea reclamantei SC S. SA

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 noiembrie 2011.

PREȘEDINTEJUDECĂTORJUDECĂTOR

Doina PopescuCristina

LuzescuAurelia Rusu

MAGISTRAT ASISTENT

Monica Boboc

Red./tehnored. AR/4

ex.

Judecători C. A.

Constanța - Mihaela Ganea, Vanghelița Tase

Judecător T.

Constanța- Adriana Lepădatu