ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6629/2013
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6629/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
Prin
cererea înregistrată formulată, reclamanta SC D. SRL, în contradictoriu cu M.F.P.
- C.A.O.P.A.A., a solicitat suspendarea executării Deciziei nr. 134 din 26
noiembrie 2012, prin care pârâta a revocat autorizația de antrepozit fiscal din
26 februarie 2004 emisă pe numele reclamantei, până la soluționarea pe fond a
cauzei.
Prin sentința nr. 22 din 24 ianuarie
2013, Curtea de Apel Ploiești a admis cererea de suspendare executare a actului
administrativ formulată de reclamanta SC D. SRL, în contradictoriu cu pârâtul M.F.P.
- C.A.O.P.A.A. și a dispus executarea Deciziei nr. 134 din 26 noiembrie 2012,
emisă de pârât, până la pronunțarea instanței de fond.
Pentru a hotărî astfel, instanța de
fond a reținut în esență că, în cauză, reclamanta a invocat, în esență, faptul
că dispunea, la data controlului, de un sistem computerizat de evidență, precum
și că pârâta nu a respectat prevederile art. 88 pct. 5 din Normele
metodologice, aprobate prin H.G. nr. 44/2004.
Din înscrisurile depuse la dosar,
prima instanță a reținut că reclamanta a făcut dovada că, la data controlului
(octombrie-noiembrie 2012), avea încheiat un contract de abonament cu SC S.S. SRL,
având ca obiect prestarea de servicii de asistență și actualizare pentru
programul informatic S.A.G.A. - contabilitate - instalare, stocuri - instalare.
De altfel, din contractul încheiat cu SC E.S. SRL și facturile depuse la dosar,
rezultă că și anterior acestui moment reclamanta avea achiziționat un program
informatic de contabilitate, care îi permitea să țină evidența stocurilor.
S-a mai arătat în considerentele
sentinței atacate că din procesele verbale de control, care au stat la baza
emiterii deciziei a cărei suspendare s-a solicitat, nu se face vorbire despre
presupusa abatere imputată societății reclamante și nu se face referire la vreo
probă pe care această constatare se fundamentează, ci doar se înșiră
constatările organelor de control, referitoare la întreaga activitate a
societății reclamante și la documentele prezentate de reprezentantul acesteia.
De asemenea, judecătorul fondului a
constatat pârâta nu a făcut dovada acordării posibilității reclamantei de a
remedia deficiențele imputate în termenul precizat, respectiv că de la data
comunicării proceselor verbale și până la cea a emiterii Deciziei nr. 134/2012
a curs un termen de cel puțin 10 zile, în care reclamanta nu s-a conformat
celor dispuse de organele de control, împrejurări de natură să se circumscrie
noțiunii de „caz bine justificat", reglementată de dispozițiile art. 14
al.l din Legea nr. 554/2004, întrucât generează o serioasă îndoială asupra
legalității și temeiniciei Deciziei nr. 134/2012.
În ceea ce privește paguba iminentă,
Curtea a reținut că, din înscrisurile depuse la dosar, dar și din
circumstanțele cauzei - referitoare la obiectul Deciziei nr. 134/2012 - este
corectă susținerea reclamantei, în sensul că revocarea autorizației de
antrepozit fiscal presupune împiedicarea realizării obiectului de activitate al
societății.
Recursul exercitat în cauză
împotriva hotărârii pronunțate de
Curtea de Apel Ploiești, a declarat recurs M.F.P. prin D.J.F.P. Prahova
criticând sentința pentru nelegalitate și netemeinicie.
Recurentul a criticat soluția
instanței de fond ca nelegală și netemeinică, solicitând modificarea sentinței
în sensul respingerii cererii de suspendare ca neîntemeiată.
In motivarea căii de atac, recurentul
a susținut, în esență, că in mod eronat a apreciat prima instanță faptul că în
speță sunt îndeplinite condițiile avute în vedere de dispozițiile art. 14 din
Legea nr. 554/2004.
Astfel, s-a susținut că în
considerentele hotărârii atacate nu se regăsesc convingerile instanței care au
dus la concluzia că este îndeplinită condiția cazului bine justificat, în
opinia recurentei sentința fiind motivată superficial în ceea ce privește
îndeplinirea condiției referitoare la cazul bine justificat.
În ceea ce privește paguba iminentă,
recurentul a argumentat că nu s-a făcut dovada că prin măsura dispusă s-a creat
o perturbare previzibilă gravă a funcționării activității reclamantei-intimate
și nici un prejudiciu grav, de natură să justifice suspendarea actului
contestat, nefiind suficientă susținerea unei pretinse vătămări.
În concluzie, s-a solicitat admiterea
recursului, modificarea sentinței recurate și respingerea cererii de suspendare
ca neîntemeiată.
II. Considerentele Înaltei Curți
asupra recursurilor
Examinând sentința atacată prin prisma
criticilor formulate de recurentă, cât și sub toate aspectele, în baza art.
3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru
argumentele expuse în continuare.
Prima instanță a admis cererea de
suspendare formulată de reclamantă și a dispus suspendarea executării Deciziei nr.
134 din 26 noiembrie 2012 emisă de pârât.
Argumente de fapt și de drept
relevante
Așa cum rezultă din lucrările
dosarului, reclamanta a învestit instanța de contencios administrativ, cu o
cerere privind suspendarea executării Deciziei de nr. 134 din 26 noiembrie
2012, prin care pârâta a dispus revocarea autorizației de antrepozit fiscal.
Măsura de suspendare a executării
actului administrativ la cererea persoanei vătămate, reglementată în art. 14
din Legea nr. 554/2004, constituie un instrument procedural menit să asigure
protecția juridică provizorie a subiectelor de drept în sarcina cărora actul
administrativ dă naștere unor obligații, până la evaluarea acestuia de către
instanța de contencios administrativ învestită cu acțiunea în anulare. Sau, așa
cum a reținut Curtea Constituțională (Decizia nr. 349 din 24 aprilie 2012,
publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 394 din 13 iunie 2012), „dreptul
de a solicita suspendarea executării unui act administrativ (...) constituie o
garanție procesuală aflată la îndemâna părții interesate pentru evitarea
efectelor negative pe care punerea în executare a actului administrativ
unilateral a cărui anulare s-a solicitat le-ar putea avea asupra acesteia"
Această măsură de protecție, care
înlătură temporar efectul executoriu al actului administrativ, poate fi dispusă
numai dacă sunt îndeplinite cele două condiții prevăzute cumulativ de lege:
- cazul bine justificat, definit de
art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind împrejurările legate
de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială
serioasă în privința legalității actului administrativ;
- paguba iminentă, definită de art. 2
alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, ca fiind prejudiciul material viitor
și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei
autorități publice sau a unui serviciu public.
Îndeplinirea celor două condiții este
verificată în funcție de circumstanțele cauzei, printr-o analiză sumară a
aparenței dreptului, pe baza argumentelor de fapt și de drept prezentate de
partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea
prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ și să facă verosimilă
iminența producerii unei pagube greu sau impozabil de înlăturat în ipoteza în
care actul contestat ar fi, în final, anulat de instanță.
Din analiza actelor de la dosar, Înalta
Curte constată că Decizia nr. 134 din 26 noiembrie 2012 prin care pârâta a
dispus revocarea autorizației de antrepozit a fost desființată prin Decizia nr.
026 din 28 februarie 2013 emisă în soluționarea plângerii prealabile.
Prin urmare, Înalta Curte, având în
vedere că Decizia nr. 134 din 26 noiembrie 2012 a fost revocată, constată că
cererea de suspendare a rămas fără obiect.
Temeiul legal al soluției instanței
de recurs
În consecință, pentru considerentele
arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Înalta
Curte va admite recursul și va respinge cererea de suspendare ca rămasă fără
obiect.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de M.F.P.
prin D.J.F.P. Prahova (în prezent D.G.R.F.P. Prahova) împotriva sentinței nr.
22 din 24 ianuarie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de
contencios administrativ și fiscal.
Modifică sentința atacată în sensul că
respinge cererea de suspendare a executării Deciziei nr. 134 din 26 noiembrie
2012 emisă de C.A.O.P.A.A. din cadrul M.F.P., ca rămasă fără obiect.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi
10 octombrie 2013.