ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 642/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanta SC I. SRL - în reorganizare

judiciară, a chemat în judecată pârâtele A.N.A.F. și Direcția Generală a

Finanțelor Publice Satu Mare, solicitând suspendarea actelor administrativ

fiscale constând în Decizia de impunere din 23 septembrie 2011 privind

obligațiile suplimentare de plată, Dispoziția privind măsurile stabilite de

organele de inspecție fiscala din 23 septembrie 2011 și Raportul de inspecție

fiscala din 23 septembrie 2011 până la soluționarea contestației.

În

motivarea cererii de suspendare se arată că sunt îndeplinite condițiile legale

prevăzute de art. 14-15 din Legea nr. 554/2004 pentru ca instanța sa dispună

suspendarea executării actelor atacate, și anume:

a.

solicitarea de suspendare reprezintă un act bine justificat, fata de vădita

nelegalitate a actului administrativ contestat;

b.

executarea Deciziei de impunere este de natură sa producă prejudicii grave si

iremediabile societății scrise;

c. în

lumina jurisprudenței CEJ, suspendarea executării deciziei de impunere se impune

si din perspectiva evaluării comparative a intereselor părților;

d.

reclamanta a formulat o acțiune judiciară in vederea anularii deciziei de

impunere.

Cu

privire la condiția cazului bine justificat, reclamanta arată că în

considerarea principiilor statuate de Constituție și a garanțiilor procesuale

oferite de art. 6 din Convenție, decizia de impunere este rezultatul unei

investigații derulate cu încălcarea următoarelor garanții procesuale:

Prin întâmpinarea

formulată, A.N.A.F. și Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare au

solicitat respingerea cererii, arătând că nu sunt îndeplinite condițiile art. 14

din Legea nr. 554/2004.

Curtea de Apel

Oradea, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, prin

sentința civilă nr. 238 din 11 iulie 2012, a respins cererea de suspendare

formulată de reclamantă ca nefondată.

Pentru a

pronunța această sentință, instanța a reținut că reclamanta nu a invocat în

susținerea cazului bine justificat împrejurări legate de starea de fapt și de

drept din a căror examinare sumară să rezulte o îndoială serioasă în privința

legalității actului administrativ, deoarece, din analiza înscrisurilor de la

dosar și a susținerilor părților rezultă că aparența de legalitate operează în

favoarea pârâtelor, reieșind că reclamanta nu a utilizat corect regimul taxării

inverse în ceea ce privește taxa pe valoarea adăugată de la data intrării

societății în insolvență, respectiv pentru perioada 13 ianuarie 2009-26 aprilie

2009, și nici nu se poate proba existența reală a stocurilor înregistrate în

contabilitate, reclamanta nedepunând la dosar un raport de inventariere faptică

a acestora, ceea ce face să se prezume valorificarea acestora fără forme

legale, rezultând astfel legalitatea măsurii de stabilire de TVA suplimentar de

către organele fiscale, conform art. 128 alin. (4) lit. d) din Legea nr.

571/2003 privind Codul fiscal.

Nici condiția

referitoare la paguba iminentă nu este îndeplinită, deoarece statul este

întotdeauna solvabil, așa că în ipoteza anulării actelor administrative

atacate, sumele încasate în plus de fisc vor fi restituite sau compensate, iar

eventualele prejudicii produse salariaților, partenerilor contractuali sau

creditorilor reclamantei nu se pot încadra în definiția legală prevăzută de art.

2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004.

Împotriva acestei

sentințe considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs reclamanta SC I.

SRL.

Recurenta a susținut,

în esență, că în cauză sunt îndeplinite condițiile suspendării prevăzute de

dispozițiile art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, cu privire la

prima cerință s-a susținut că societatea a făcut dovada admisibilității cererii

de suspendare întrucât:

1) În ce privește

existența reală a stocurilor înregistrate în contabilitate, administratorul

judiciar a dispus efectuarea unei inventarieri iar lucrarea este în curs de

desfășurare.

2) Administratorul

judiciar a dispus efectuarea unei expertize extrajudiciare pentru verificarea

corectitudinii descărcării de gestiune pentru perioada 2007-2008, lucrare ce a

fost depusă la dosar și constituie temeiul de fapt pentru reținerea

nelegalității actului administrativ fiscal.

3) Cu privire la a

doua condiție a suspendării, s-a reținut că suspendarea autorizației de

antrepozit fiscal are drept consecință oprirea activității cu consecința

întreruperii desfășurării planului de reorganizare și intrarea în faliment.

Recursul este

nefondat.

Obiectul acțiunii îl

constituie suspendarea Deciziei de impunere din 23 septembrie 2011 privind

obligațiile suplimentare de plată, suspendarea Dispoziției privind măsurile

stabilite de organele de inspecție fiscală din 23 septembrie 2011 și a

Raportului de inspecție fiscală din 23 septembrie 2011.

Înalta Curte de

Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând

motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator

și dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge recursul ca nefondat

pentru considerentele ce urmează:

Prin Legea

contenciosului administrativ nr. 554/2004 s-au instituit proceduri speciale de

suspendare a executării actului administrativ, proceduri prevăzute de art. 14

și art. 15 din lege, atât în faza procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din

actul normativ indicat, cât și în faza sesizării instanței cu cererea de

anulare a respectivului act administrativ.

Actul administrativ

se bucură de prezumția de legalitate care, la rândul său, se bazează pe

prezumția de autenticitate și de veridicitate și, că acest act administrativ

constituie el însuși titlu executoriu.

A nu executa actele

administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa

legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat de

drept și o democrație constituțională.

Tocmai de aceea

suspendarea actelor administrative, ca operație juridică de întrerupere

vremelnică a efectelor acestora, apare ca o situație de excepție, care poate fi

de drept, când legea o prevede sau judecătorească, dar în limitele și

condițiile prevăzute de lege.

Înalta Curte a

reținut că în cauza dedusă judecății ne aflăm în situația prevăzută de art. 14 alin.

(1) din Legea contenciosului administrativ, în conformitate cu care

în cazuri bine

justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în

condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul sau a autorității

ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să

dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la

pronunțarea instanței de fond.

Dispozițiile mai sus

citate prevăd obligația îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de art.

14 alin. (1), întrucât cele două condiții se determină reciproc, neputându-se

vorbi despre un caz bine justificat, fără a exista pericolul producerii

pagubei.

În speță, așa cum

corect a reținut și instanța de fond reclamanta nu a invocat în susținerea

cazului bine justificat împrejurări legate de starea de fapt și de drept, din a

căror examinare sumară să rezulte o îndoială serioasă în privința legalității

actului administrativ, deoarece dintr-o analiză sumară a cazului rezultă că

aparența de legalitate operează în favoarea pârâtelor, reieșind că reclamanta

nu a utilizat corect regimul taxării inverse în ce privește taxa pe valoarea

adăugată.

Instanța de fond a

reținut că nici cea de a doua condiție referitoare la paguba iminentă nu este

îndeplinită, deoarece aspectele invocate de reclamantă nu se coroborează cu

posibilitatea producerii unui prejudiciu material, statul fiind întotdeauna

solvabil.

Cum în cauză cele

două condiții impuse în mod cumulativ de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004

nu au fost îndeplinite, în mod corect instanța de fond a respins cererea de

suspendare ca neîntemeiată.

Examinând și din

oficiu hotărârea recurată sub toate aspectele de legalitate și temeinicie și

neconstatându-se existența motivelor de casare, recursul declarat în cauză va

fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta SC I. SRL împotriva sentinței nr. 238 din 11 iulie 2012 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 februarie 2013.