ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 802/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 802/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II a civilă, de contencios administrativ

și fiscal, la data de 28 martie 2012 și modificată la data de 6 aprilie 2012,

reclamanta SC M.S.S.I. E.D. SRL reprezentată prin SC L.C.I.P.U.R.L. SRL, în

calitate de administrator judiciar și prin D.I.N., administrator special, a chemat

în judecată Ministerul Finanțelor Publice – C.A.O.P.A.A. și a solicitat

suspendarea executării măsurii de revocare a autorizațiilor de antrepozit

fiscal din 19 decembrie 2003, dispusă prin Decizia nr. 018 din 28 februarie 2012

a C.A.O.P.A.A. din cadrul Ministerului Finanțelor Publice, până la soluționarea

pe fond a litigiului.

Reclamanta

a arătat că societatea se află în reorganizare judiciară și conform Sentinței

nr. 228 din 07 februarie 2011 pronunțată de Tribunalul Prahova în Dosarul nr. 3740/105/2008,

prin care s-a confirmat planul de reorganizare, societatea are obligația de a

prezenta trimestrial rapoartele de activitate asupra situației financiare,

concomitent cu achitarea trimestrială a sumei de 98.561 lei, respectiv 122.591

lei, adică 394.243 lei respectiv 490.363 lei pentru anul 2012 și 394.243 lei,

respectiv 490.363 lei pentru anul 2013, iar nerealizarea de venituri, ca urmare

a imposibilității desfășurării activității, atrage implicit neexecutarea obligațiilor

asumate prin planul de reorganizare confirmat prin hotărârea judecătorească

pronunțată de Tribunalul Prahova, consecința iremediabilă fiind desființarea societății

ca urmare a unui faliment determinat de o măsură abuzivă și nelegală de revocare

a autorizaților de funcționare.

Prin

Sentința nr. 145 din 24 aprilie 2012 a Curții de Apel Ploiești, a fost admisă

cererea, modificată, formulată de reclamanta SC M.S.S.I. E.D. SRL, reprezentată

prin SC L.C.I.P.U.R.L SRL, în calitate de administrator judiciar, în

contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice – C.A.O.P.A.A., în

sensul că a fost suspendată executarea Deciziei nr. 018 din 28 februarie 2012

emisă de Ministerul Finanțelor Publice – C.A.O.P.A.A., până la pronunțarea

instanței de fond.

Pentru

a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că, prin Decizia nr. 018 din 28

februarie 2012, C.A.O.P.A.A. din cadrul Ministerului Finanțelor Publice a

dispus revocarea autorizațiilor de antrepozit fiscal din data de 19 decembrie 2003,

în temeiul dispozițiilor art. 206

28

alin. (2) lit. f) și art. art. 206

23

alin. (1) lit. g) C. fisc., având în vedere faptul că reclamanta a

înregistrat obligații fiscale restante la bugetul general consolidat mai vechi

de 60 zile față de termenul legal de plată, în sumă de 1.736.108 lei,

constatând că societatea se află în reorganizare judiciară și nu respectă

planul de reorganizare judiciară, figurând cu 4 rate restante în sumă totală de

394.240 lei, iar după confirmarea planului a mai înregistrat obligații fiscale

în sumă de 1.432.458 lei.

Instanța

de primă jurisdicție a reținut că în conformitate cu dispozițiile art. 14 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea

unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată

poate să ceara instanței competente să dispună suspendarea executării actului

administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

Instanța

a reținut că pentru suspendarea executării actului administrativ în temeiul

dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004 este necesară întrunirea a trei

condiții cumulative, respectiv formularea plângerii prealabile, existența unui

caz bine justificat și iminența producerii unei pagube care să poată fi

prevenită prin suspendarea executării.

Instanța

a constatat că împotriva Deciziei nr. 18 din 28 februarie 2012, reclamanta a

formulat plângere prealabilă, înregistrată la 22 martie 2012 la Ministerul Finanțelor Publice.

Curtea

a apreciat că susținerile reclamantei sunt de natură să creeze o îndoială

serioasă în privința legalității actului administrativ, în sensul art. 2 lit. t)

din Legea nr. 554/2004.

Instanța

de primă jurisdicție a reținut că Decizia de revocare a autorizațiilor de

antrepozit fiscal, din data de 19 decembrie 2003 a fost emisă de pârât având în

vedere faptul că reclamanta înregistrează obligații fiscale restante la bugetul

general consolidat mai vechi de 60 zile față de termenul legal de plată, în

sumă de 1.736.108 lei, se află în reorganizare judiciară, nu respectă planul de

reorganizare judiciară, figurând cu 4 rate restante în sumă totală de 394.240

lei, iar după confirmarea planului a mai înregistrat obligații fiscale în sumă

de 1.432.458 lei

Instanța

de fond a constatat că reclamanta se află în procedura de reorganizare

judiciară prevăzută de dispozițiile Legii nr. 85/2006, potrivit Sentinței nr. 228

din 07 februarie 2011 pronunțată de Tribunalul Prahova în Dosarul nr. 3740/105/2008,

iar creditoarea Direcția Generală a Finanțelor Publice, care deține 99,28% din

creanțele bugetare, și-a exprimat acordul privind confirmarea planului de

reorganizare și are obligația de a înregistra la tribunal rapoarte de activitate

trimestriale asupra situației financiare și a cheltuielilor efectuate aprobate

de comitetul creditorilor.

A

reținut instanța că potrivit încheierilor pronunțate ulterior de judecătorul

sindic în Dosarul nr. 3740/105/2008, plățile trimestriale au fost făcute

conform planului de reorganizare, în prezent cauza având termen de judecată

stabilit la data de 25 mai 2012, pentru derularea planului de reorganizare

Față

de cele constatate de judecătorul sindic, privind efectuarea plăților conform

planului de reorganizare, curtea a apreciat că se poate reține existența unei

îndoieli serioase în privința legalității actului administrativ de revocare,

pentru înregistrarea de obligații fiscale restante la bugetul general

consolidat mai vechi de 60 zile, pentru nerespectarea planului de reorganizare

judiciară, a autorizației de antrepozit fiscal.

Cu

privire la iminența pagubei, față de împrejurarea că reclamanta se află în

procedura de reorganizare judiciară, iar finalitatea acestui plan, având ca

scop achitarea datoriilor și reorganizarea activității, depinde în totalitate

de desfășurarea activității autorizate ca antrepozit fiscal, că prin

nedesfășurarea activității reclamanta este în imposibilitate de a executa

contractele încheiate și de a realiza veniturile pentru achitarea datoriilor și

îndeplinirea obligațiilor asumate și astfel de a continua planul de

reorganizare confirmat de judecătorul sindic, instanța de fond a reținut că

este previzibilă producerea în viitor a unui prejudiciu material.

Împotriva

acestei sentințe Ministerul Finanțelor Publice – C.A.O.P.A.A. a declarat recurs

criticând-o pentru nelegalitate si netemeinicie.

În

motivarea recursului se arată că hotărârea pronunțată este lipsită de temei

legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșita a legii (art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

Recursul

declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu

apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanța

putând să examineze cauza sub toate aspectele (art. 304

1

C. proc.

civ.)

O

primă concluzie care se desprinde este că instanța de fond a dat dovada de o

sensibilitate deosebită în raport de faptul că reclamanta se află în procedura

insolventei și, ca atare, a raportat toată motivarea soluției la acest aspect.

În

mod evident greșit instanța de fond a asociat faptul că reclamanta se află în

procedura insolventei, cu dispozițiile art. 2 alin. (1) litera t) din Legea nr.

554/2004 a contenciosului administrativ, cu completările și modificările

ulterioare, care definesc cazul bine justificat, ca fiind „împrejurările legate

de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială

serioasă în privința legalității actului administrativ".

A

se da credit celor reținute de instanța de fond ar echivala cu faptul că o

autoritate să fie în imposibilitate de a-și exercita atribuțiile prevăzute de

lege atunci când antrepozitarul se află în procedura insolvenței, sau, altfel

spus, ar echivala cu situația în care Comisia să permită unui antrepozitar

fiscal aflat în insolvență să încalce dispozițiile legale în legătură cu

condițiile ce trebuie îndeplinite de către antrepozitarii fiscali autorizați.

Nicio

dispoziție legală nu obligă Comisia ca, față de împrejurarea că antrepozitarul

fiscal se află în procedura de insolvență, să nu aplice sancțiunea revocării

autorizației de antrepozit fiscal în situația nerespectării legii.

Prin

urmare, este exclusă orice interpretare în sensul că aplicarea sancțiunii

revocării autorizației de antrepozit fiscal este condiționată de împrejurarea ca

antrepozitarul fiscal să nu se afle în procedura de insolvență.

Sub

acest aspect, împrejurarea că decizia de revocare a autorizației de antrepozit

fiscal periclitează aducerea la îndeplinire de către reclamantă a planului de

reorganizare a activității este lipsită de relevanță, de vreme ce adoptarea

planului de reorganizare nu poate constitui motiv pentru nerespectarea, de

către reclamantă, a legislației în materie fiscală.

Deși

instanța de fond a preluat în două rânduri motivele reținute de Comisie în

adoptarea deciziei, respectiv faptul că „reclamanta înregistrează obligații

fiscale restante la bugetul general consolidat mai vechi de 60 zile față de

termenul legal de plată, în suma de 1.736.108 lei, se află în reorganizare

judiciară, nu respectă planul de reorganizare judiciară, figurând cu 4 rate

restante în sumă totală de 394.240 lei, după confirmarea planului a mai înregistrat

obligații fiscale în sumă de 1.432.458 lei.", nu rezultă că această

situație a fost analizată.

La

pronunțarea soluției instanța de fond nu a ținut seama de următoarele:

-

la data adoptării Deciziei de revocare a autorizațiilor de antrepozit fiscal,

reclamanta înregistra obligații fiscale restante la bugetul general consolidat

mai vechi de 60 de zile față de termenul legal de plată, în sumă de 1.736.108

lei, respectiv o altă sumă decât cea de 1.182,728 lei, reținută în planul de

reorganizare;

-

reclamanta nu a respectat planul de reorganizare confirmat, figurând cu patru

rate restante în sumă totală de 394.240 lei;

-

după confirmarea planului de reorganizare, reclamanta a mai înregistrat

obligații fiscale datorate bugetului consolidat în sumă de 1.432.458 lei.

Aceste

date au fost comunicate direcției de specialitate din cadrul Ministerului

Finanțelor Publice [care asigură secretariatul Comisiei, potrivit art. 2 alin. (1)

din Anexa nr. 2 a Ordinului ministrului finanțelor publice nr. 291 din 26

februarie 2010 privind instituirea și aprobarea componenței Comisiei pentru

autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate și a

regulamentului de organizare și funcționare a acesteia], cu adresa din 14

februarie 2012 a D.G.F.P. Județului Prahova, înregistrată la Registratura

generală a Ministerului Finanțelor Publice sub nr. 31105 din 22 februarie 2012 și

la D.G.M.D.R.S. sub nr. 722294 din 22 februarie 2012.

Așadar,

nu se poate pune în discuție o îndoială serioasă în privința legalității

actului administrativ prin raportare la situația că reclamanta este în insolvență.

Împrejurarea

că D.G.F.P. Prahova ar deține 99,28 din creanțele bugetare, exprimându-si

acordul privind confirmarea planului de reorganizare nu poate conduce la o îndoială

serioasă în privința legalității actului administrativ, atâta timp cât

obligațiile fiscale restante la bugetul general consolidat mai vechi de 60 de

zile față de termenul legal de plată, în sumă de 1.736.108 lei, erau altele

decât suma care face obiectul planului de reorganizare.

Practic,

instanța de fond nu a făcut altceva decât să critice Comisia pentru că nu a

permis unui antrepozitar fiscal aflat în insolvență să încalce dispozițiile

legale în legătură cu condițiile ce trebuie îndeplinite de către antrepozitarii

fiscali autorizați.

Așa

cum s-a arătat, contrar faptului că dispozițiile legale prevăd în mod imperativ

sancțiunea ce trebuie adoptată în cazul neîndeplinirii dispozițiilor art. 206

28

alin. (2) lit. f) și pe cele ale art. 206

23

alin. (1) lit. g) din

Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., instanța de fond a condiționat, de la sine

putere, aplicarea sancțiunii revocării autorizației de antrepozit fiscal de

împrejurarea că antrepozitarul fiscal să nu se afle în procedura de insolvență.

Practic,

în accepțiunea instanței de fond, susținerile reclamantei cu privire la un

aspect sau altul conduc automat la îndeplinirea condiției cazului bine

justificat, fără ca instanța să mai facă un minim efort pentru a analiza aceste

susțineri, respectiv a le pune în balanță cu textul de lege și a trage o

concluzie. Astfel, deși actul administrativ conține atât motivele de fapt, cât și

motivele de drept care au stat la baza emiterii acestuia, instanța de fond a

refuzat să observe aceste lucruri și a dat credit susținerilor reclamantei, în

baza cărora si-a fundamentat soluția.

Împrejurarea

că decizia de revocare a autorizației de antrepozit fiscal periclitează

aducerea la îndeplinire de către reclamantă a planului de reorganizare a

activității și care este axat în principal pe activitatea productivă desfășurată

de reclamantă în antrepozitul fiscal, este lipsită de relevanță, de vreme ce

adoptarea planului de reorganizare nu poate constitui motiv pentru

nerespectarea, de către reclamanta, a legislației în materie fiscală.

Instanța

de fond nu a ținut seama nici de faptul că pericolul creării unui prejudiciu

iminent nu vizează activitatea curentă a reclamantei, ci, mai degrabă, bugetul

de stat, care este în imposibilitate de a încasa veniturile ce i se cuveneau

din activitatea autorizată a acestei societăți, statul fiind lipsit și de

posibilitatea de a corecta atitudinea antrepozitarului în cazul admiterii

cererii de suspendare a actului administrativ emis în scopul arătat mai sus.

De

altfel, reclamanta nu a prezentat un Certificat de atestare fiscală care să

infirme cele reținute de Comisie, în legătură cu existența obligațiilor fiscale

restante la bugetul general consolidat mai vechi de 60 de zile față de termenul

legal de plată, altele decât cele reținute în planul de reorganizare.

Pe

de altă parte, trebuie reținut că oprirea activității de producție sau

periclitarea aducerii la îndeplinire a planului de reorganizare a activității

confirmat de Tribunalul Prahova nu se află în legătură directa de cauzalitate

cu actul administrativ contestat, ele putând interveni și în situația

invalidării acestuia de către instanța judecătorească.

Cele

arătate dovedesc faptul că obținerea suspendării poate fi necesară, dar nu este

suficientă pentru a garanta reușita planului de reorganizare sau menținerea în

condiții bune a activității de producție, ceea ce demonstrează că, cele de mai

sus sunt simple aspecte circumstanțiale, neesențiale, deci, inapte să

fundamenteze o soluție de admitere a cererii cu care a fost investită instanța.

Nu

în ultimul rând, instanța de fond trebuia să observe că aspectele prezentate de

reclamantă cu privire la posibila situație în care s-ar putea afla și care

reprezintă pure ipoteze speculative, se datorează exclusiv atitudinii culpabile

a acesteia, care nu a înțeles să respecte prevederile legale în vigoare

aplicabile antrepozitarilor autorizați.

Față

de aceste motive, Ministerul Finanțelor Publice a solicitat admiterea recursului

și modificarea în întregime a sentinței pronunțate de instanța de fond,

în sensul respingerii

cererii de suspendare formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

La

termenul din 15 februarie 2013, intimata-reclamantă SC M.S.S.I. E.D. SRL a

invocat excepția tardivității recursului declarat de Ministerul Finanțelor

Publice – C.A.O.P.A.A., cu motivarea că hotărârea primei instanțe i-a fost comunicată

recurentei la data de 9 mai 2013, iar recursul a fost înaintat la 15 mai 2013,

peste termenul legal de 5 zile de la data comunicării sentinței.

Înalta Curte constată

că excepția este nefondată și o va respinge ca atare. Modul de calcul al termenelor

procesuale este reglementat de art. 101 C. proc. civ., text legal care stipulează

în privința termenelor fixate pe zile, cum este și cazul în speță în privința termenului

prevăzut în art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, că acestea

se socotesc pe zile libere. În acest condiții, cum recurentei i s-a făcut

comunicarea pe data de 9 mai 2013, aceasta putea depune recursul inclusiv în

ziua de 15 mai, deoarece, în calculul termenului nu intră nici ziua când a avut

loc comunicarea, nici ziua când se sfârșește termenul. În speță, conform mențiunilor

de pe plicul cu care a fost făcută expedierea, recursul a fost depus la 15 mai,

așadar înăuntrul termenului prevăzut de lege, astfel că actul de procedură este

socotit a fi făcut în termen.

Examinând sentința prin

prisma criticilor formulate, precum și în temeiul art. 304

1

C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat și urmează a fi respins

pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare.

Înalta Curte

apreciază că prima instanță, în mod corect, a reținut îndeplinirea condiției

prevăzute în art. 2 lit. t) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004,

fiind furnizate argumente juridice aparent valabile în contestarea legalității Deciziei

nr. 018 din 28 februarie 2012 a C.A.O.P.A.A.

Prima instanță a examinat

legalitatea actului administrativ fiscal, contestat, în limitele impuse de art.

14 din Legea nr. 554/2004, ceea ce a impus o verificare sumară a conformității actului

infralegislativ cu dispozițiile legale incidente din C. fisc. Astfel,

judecătorul fondului a constatat că art. 206

23

alin. (1) lit. g) din

C. fisc. fixează condițiile ce se cer îndeplinite pentru a putea fi eliberată

autorizația de antrepozit fiscal, printre care și pe aceea ca persoana care urmează

să își desfășoare activitatea ca antrepozitar fiscal să nu înregistreze obligații

fiscale restante la bugetul general consolidat, în timp ce art. 206

28

alin. (2) lit. f) precizează că autoritatea competentă poate revoca autorizația

dacă antrepozitarul înregistrează restanțe la plata unor astfel de obligații

fiscale.

Având ca reper aceste

dispoziții legale, prima instanță, pe baza probelor administrate în cauză, a

observat că la baza deciziei de revocare a autorizației de antrepozit fiscal

stă argumentul că SC M.S.S.I. E.D. SRL nu respectă planul de reorganizare confirmat,

figurând cu 4 rate restante în sumă totală de 394.240 lei, ce este contrazis însă

de constatările judecătorului sindic, astfel că a apreciat că se poate reține

existența unei îndoieli serioase în privința legalității deciziei a cărei suspendare

se solicită.

Recurentul susține că

în mod greșit în mod greșit instanța de fond a asociat faptul că reclamanta se

află în procedura insolvenței, cu dispozițiile art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004,

ceea ce echivalează cu plasarea autorității publice în situația de a fi în imposibilitate

de a-și exercita atribuțiile prevăzute de lege atunci când antrepozitarul se

află în procedura insolvenței, fapt ce ar conduce la concluzia că antrepozitarului

să i se permită să încalce dispozițiile legale în legătură cu condițiile ce trebuie

îndeplinite pentru autorizare.

Critica, observă

instanța de control judiciar, nu poate fi primită. Aserțiunea primei instanțe

cu privire la starea de insolvabilitate a reclamantei nu stă la baza deciziei judecătorului

fondului că, în speță, exigența legală a cazului bine justificat este satisfăcută.

În realitate, prima instanță a observat, pertinent, că decizia de revocare a

autorizației a fost fundamentată pe constatarea că reclamanta nu respectă planul

de reorganizare confirmat, figurând cu 4 rate restante, ceea ce, prin raportare

la prevederile art. 206

23

alin. (1) lit. g) și ale art. 206

28

alin. (2) lit. f), ambele din C. fisc., ar conduce, evident, la pierderea dreptului

de a-și desfășura activitatea de antrepozitar fiscal, prin retragerea autorizației,

concluzie aflată însă în contradicție cu constatările judecătorului sindic,

care a reținut că reclamanta a procedat la efectuarea plăților obligațiilor sale

fiscale conform planului de reorganizare.

Față de cele

constatate de judecătorul sindic, prima instanță a apreciat corect asupra existenței

unei îndoieli serioase în privința legalității deciziei de revocare a autorizației

de antrepozit fiscal.

Cât privește critica din

recurs cu privire la neverificarea de către judecătorul fondului a existenței restanțelor

la bugetul general consolidat, prin prisma prevederilor art. 206

23

alin.

(1) lit. g) și ale art. 206

28

alin. (2) lit. f) din C. fisc.,

instanța de control judiciar constată, de asemenea, că este nefondată.

Rezultă cu evidență

că analiza propusă de recurentă excede limitelor impuse judecătorului învestit

cu cererea de suspendare a actelor administrative, care trebuie să se

mărginească doar la o „pipăire a fondului”, un examen de tipul celui propus de

recurentă, fiind atributul exclusiv al judecătorului care are în competență

soluționarea cererii de anulare a actelor infralegislative.

În fine, prima

instanță, raportându-se la art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004, prevedere

care conține definiția legală a pagubei iminente a reținut că și această

exigență legală este satisfăcută în condițiile în care retragerea autorizației

acordată reclamantei, în mod evident ar avea drept consecință încetarea activității

acesteia. Or, și în această privință, constată

Înalta Curte, soluția judecătorului fondului

este corectă.

Așa fiind, rezultă că

în mod legal Curtea de Apel Ploiești, a admis cererea de suspendare a Deciziei nr.

018 din 28 februarie 2012, constatând îndeplinirea condițiilor cumulative prevăzute

în art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel încât Înalta Curte,

potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat

de Ministerul Finanțelor Publice – C.A.O.P.A.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

tardivității recursului.

Respinge recursul declarat

de Ministerul Finanțelor Publice – C.A.O.P.A.A. împotriva Sentinței nr. 145 din

24 aprilie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 15 februarie 2013.