ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 802/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 28 martie 2012 și modificată la data de 6 aprilie 2012, reclamanta SC M.S.S.I. E.D. SRL reprezentată prin SC L.C.I.P.U.R.L. SRL, în calitate de administrator judiciar și prin D.I.N., administrator special, a chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice – C.A.O.P.A.A. și a solicitat suspendarea executării măsurii de revocare a autorizațiilor de antrepozit fiscal din 19 decembrie 2003, dispusă prin Decizia nr. 018 din 28 februarie 2012 a C.A.O.P.A.A. din cadrul Ministerului Finanțelor Publice, până la soluționarea pe fond a litigiului.

Reclamanta a arătat că societatea se află în reorganizare judiciară și conform Sentinței nr. 228 din 07 februarie 2011 pronunțată de Tribunalul Prahova în Dosarul nr. 3740/105/2008, prin care s-a confirmat planul de reorganizare, societatea are obligația de a prezenta trimestrial rapoartele de activitate asupra situației financiare, concomitent cu achitarea trimestrială a sumei de 98.561 lei, respectiv 122.591 lei, adică 394.243 lei respectiv 490.363 lei pentru anul 2012 și 394.243 lei, respectiv 490.363 lei pentru anul 2013, iar nerealizarea de venituri, ca urmare a imposibilității desfășurării activității, atrage implicit neexecutarea obligațiilor asumate prin planul de reorganizare confirmat prin hotărârea judecătorească pronunțată de Tribunalul Prahova, consecința iremediabilă fiind desființarea societății ca urmare a unui faliment determinat de o măsură abuzivă și nelegală de revocare a autorizaților de funcționare.

Prin Sentința nr. 145 din 24 aprilie 2012 a Curții de Apel Ploiești, a fost admisă cererea, modificată, formulată de reclamanta SC M.S.S.I. E.D. SRL, reprezentată prin SC L.C.I.P.U.R.L SRL, în calitate de administrator judiciar, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice – C.A.O.P.A.A., în sensul că a fost suspendată executarea Deciziei nr. 018 din 28 februarie 2012 emisă de Ministerul Finanțelor Publice – C.A.O.P.A.A., până la pronunțarea instanței de fond. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că, prin Decizia nr. 018 din 28 februarie 2012, C.A.O.P.A.A.

din cadrul Ministerului Finanțelor Publice a dispus revocarea autorizațiilor de antrepozit fiscal din data de 19 decembrie 2003, în temeiul dispozițiilor art. 206 28 alin. (2) lit. f) și art. art. 206 23 alin. (1) lit. g) C. fisc., având în vedere faptul că reclamanta a înregistrat obligații fiscale restante la bugetul general consolidat mai vechi de 60 zile față de termenul legal de plată, în sumă de 1.736.108 lei, constatând că societatea se află în reorganizare judiciară și nu respectă planul de reorganizare judiciară, figurând cu 4 rate restante în sumă totală de 394.240 lei, iar după confirmarea planului a mai înregistrat obligații fiscale în sumă de 1.432.458 lei.

Instanța de primă jurisdicție a reținut că în conformitate cu dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceara instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond. Instanța a reținut că pentru suspendarea executării actului administrativ în temeiul dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004 este necesară întrunirea a trei condiții cumulative, respectiv formularea plângerii prealabile, existența unui caz bine justificat și iminența producerii unei pagube care să poată fi prevenită prin suspendarea executării.

Instanța a constatat că împotriva Deciziei nr. 18 din 28 februarie 2012, reclamanta a formulat plângere prealabilă, înregistrată la 22 martie 2012 la Ministerul Finanțelor Publice. Curtea a apreciat că susținerile reclamantei sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, în sensul art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Instanța de primă jurisdicție a reținut că Decizia de revocare a autorizațiilor de antrepozit fiscal, din data de 19 decembrie 2003 a fost emisă de pârât având în vedere faptul că reclamanta înregistrează obligații fiscale restante la bugetul general consolidat mai vechi de 60 zile față de termenul legal de plată, în sumă de 1.736.108 lei, se află în reorganizare judiciară, nu respectă planul de reorganizare judiciară, figurând cu 4 rate restante în sumă totală de 394.240 lei, iar după confirmarea planului a mai înregistrat obligații fiscale în sumă de 1.432.458 lei Instanța de fond a constatat că reclamanta se află în procedura de reorganizare judiciară prevăzută de dispozițiile Legii nr. 85/2006, potrivit Sentinței nr. 228 din 07 februarie 2011 pronunțată de Tribunalul Prahova în Dosarul nr. 3740/105/2008, iar creditoarea Direcția Generală a Finanțelor Publice, care deține 99,28% din creanțele bugetare, și-a exprimat acordul privind confirmarea planului de reorganizare și are obligația de a înregistra la tribunal rapoarte de activitate trimestriale asupra situației financiare și a cheltuielilor efectuate aprobate de comitetul creditorilor.

A reținut instanța că potrivit încheierilor pronunțate ulterior de judecătorul sindic în Dosarul nr. 3740/105/2008, plățile trimestriale au fost făcute conform planului de reorganizare, în prezent cauza având termen de judecată stabilit la data de 25 mai 2012, pentru derularea planului de reorganizare Față de cele constatate de judecătorul sindic, privind efectuarea plăților conform planului de reorganizare, curtea a apreciat că se poate reține existența unei îndoieli serioase în privința legalității actului administrativ de revocare, pentru înregistrarea de obligații fiscale restante la bugetul general consolidat mai vechi de 60 zile, pentru nerespectarea planului de reorganizare judiciară, a autorizației de antrepozit fiscal.

Cu privire la iminența pagubei, față de împrejurarea că reclamanta se află în procedura de reorganizare judiciară, iar finalitatea acestui plan, având ca scop achitarea datoriilor și reorganizarea activității, depinde în totalitate de desfășurarea activității autorizate ca antrepozit fiscal, că prin nedesfășurarea activității reclamanta este în imposibilitate de a executa contractele încheiate și de a realiza veniturile pentru achitarea datoriilor și îndeplinirea obligațiilor asumate și astfel de a continua planul de reorganizare confirmat de judecătorul sindic, instanța de fond a reținut că este previzibilă producerea în viitor a unui prejudiciu material. Împotriva acestei sentințe Ministerul Finanțelor Publice – C.A.O.P.A.A.

a declarat recurs criticând-o pentru nelegalitate si netemeinicie. În motivarea recursului se arată că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșita a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanța putând să examineze cauza sub toate aspectele (art. 304 1 C. proc. civ.) O primă concluzie care se desprinde este că instanța de fond a dat dovada de o sensibilitate deosebită în raport de faptul că reclamanta se află în procedura insolventei și, ca atare, a raportat toată motivarea soluției la acest aspect.

În mod evident greșit instanța de fond a asociat faptul că reclamanta se află în procedura insolventei, cu dispozițiile art. 2 alin. (1) litera t) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu completările și modificările ulterioare, care definesc cazul bine justificat, ca fiind „împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ". A se da credit celor reținute de instanța de fond ar echivala cu faptul că o autoritate să fie în imposibilitate de a-și exercita atribuțiile prevăzute de lege atunci când antrepozitarul se află în procedura insolvenței, sau, altfel spus, ar echivala cu situația în care Comisia să permită unui antrepozitar fiscal aflat în insolvență să încalce dispozițiile legale în legătură cu condițiile ce trebuie îndeplinite de către antrepozitarii fiscali autorizați.

Nicio dispoziție legală nu obligă Comisia ca, față de împrejurarea că antrepozitarul fiscal se află în procedura de insolvență, să nu aplice sancțiunea revocării autorizației de antrepozit fiscal în situația nerespectării legii. Prin urmare, este exclusă orice interpretare în sensul că aplicarea sancțiunii revocării autorizației de antrepozit fiscal este condiționată de împrejurarea ca antrepozitarul fiscal să nu se afle în procedura de insolvență. Sub acest aspect, împrejurarea că decizia de revocare a autorizației de antrepozit fiscal periclitează aducerea la îndeplinire de către reclamantă a planului de reorganizare a activității este lipsită de relevanță, de vreme ce adoptarea planului de reorganizare nu poate constitui motiv pentru nerespectarea, de către reclamantă, a legislației în materie fiscală.

Deși instanța de fond a preluat în două rânduri motivele reținute de Comisie în adoptarea deciziei, respectiv faptul că „reclamanta înregistrează obligații fiscale restante la bugetul general consolidat mai vechi de 60 zile față de termenul legal de plată, în suma de 1.736.108 lei, se află în reorganizare judiciară, nu respectă planul de reorganizare judiciară, figurând cu 4 rate restante în sumă totală de 394.240 lei, după confirmarea planului a mai înregistrat obligații fiscale în sumă de 1.432.458 lei.", nu rezultă că această situație a fost analizată.

La pronunțarea soluției instanța de fond nu a ținut seama de următoarele: - la data adoptării Deciziei de revocare a autorizațiilor de antrepozit fiscal, reclamanta înregistra obligații fiscale restante la bugetul general consolidat mai vechi de 60 de zile față de termenul legal de plată, în sumă de 1.736.108 lei, respectiv o altă sumă decât cea de 1.182,728 lei, reținută în planul de reorganizare; - reclamanta nu a respectat planul de reorganizare confirmat, figurând cu patru rate restante în sumă totală de 394.240 lei; - după confirmarea planului de reorganizare, reclamanta a mai înregistrat obligații fiscale datorate bugetului consolidat în sumă de 1.432.458 lei.

Aceste date au fost comunicate direcției de specialitate din cadrul Ministerului Finanțelor Publice [care asigură secretariatul Comisiei, potrivit art. 2 alin. (1) din Anexa nr. 2 a Ordinului ministrului finanțelor publice nr. 291 din 26 februarie 2010 privind instituirea și aprobarea componenței Comisiei pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate și a regulamentului de organizare și funcționare a acesteia], cu adresa din 14 februarie 2012 a D.G.F.P. Județului Prahova, înregistrată la Registratura generală a Ministerului Finanțelor Publice sub nr. 31105 din 22 februarie 2012 și la D.G.M.D.R.S. sub nr. 722294 din 22 februarie 2012. Așadar, nu se poate pune în discuție o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ prin raportare la situația că reclamanta este în insolvență.

Împrejurarea că D.G.F.P. Prahova ar deține 99,28 din creanțele bugetare, exprimându-si acordul privind confirmarea planului de reorganizare nu poate conduce la o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, atâta timp cât obligațiile fiscale restante la bugetul general consolidat mai vechi de 60 de zile față de termenul legal de plată, în sumă de 1.736.108 lei, erau altele decât suma care face obiectul planului de reorganizare. Practic, instanța de fond nu a făcut altceva decât să critice Comisia pentru că nu a permis unui antrepozitar fiscal aflat în insolvență să încalce dispozițiile legale în legătură cu condițiile ce trebuie îndeplinite de către antrepozitarii fiscali autorizați.

Așa cum s-a arătat, contrar faptului că dispozițiile legale prevăd în mod imperativ sancțiunea ce trebuie adoptată în cazul neîndeplinirii dispozițiilor art. 206 28 alin. (2) lit. f) și pe cele ale art. 206 23 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., instanța de fond a condiționat, de la sine putere, aplicarea sancțiunii revocării autorizației de antrepozit fiscal de împrejurarea că antrepozitarul fiscal să nu se afle în procedura de insolvență. Practic, în accepțiunea instanței de fond, susținerile reclamantei cu privire la un aspect sau altul conduc automat la îndeplinirea condiției cazului bine justificat, fără ca instanța să mai facă un minim efort pentru a analiza aceste susțineri, respectiv a le pune în balanță cu textul de lege și a trage o concluzie.

Astfel, deși actul administrativ conține atât motivele de fapt, cât și motivele de drept care au stat la baza emiterii acestuia, instanța de fond a refuzat să observe aceste lucruri și a dat credit susținerilor reclamantei, în baza cărora si-a fundamentat soluția. Împrejurarea că decizia de revocare a autorizației de antrepozit fiscal periclitează aducerea la îndeplinire de către reclamantă a planului de reorganizare a activității și care este axat în principal pe activitatea productivă desfășurată de reclamantă în antrepozitul fiscal, este lipsită de relevanță, de vreme ce adoptarea planului de reorganizare nu poate constitui motiv pentru nerespectarea, de către reclamanta, a legislației în materie fiscală.

Instanța de fond nu a ținut seama nici de faptul că pericolul creării unui prejudiciu iminent nu vizează activitatea curentă a reclamantei, ci, mai degrabă, bugetul de stat, care este în imposibilitate de a încasa veniturile ce i se cuveneau din activitatea autorizată a acestei societăți, statul fiind lipsit și de posibilitatea de a corecta atitudinea antrepozitarului în cazul admiterii cererii de suspendare a actului administrativ emis în scopul arătat mai sus. De altfel, reclamanta nu a prezentat un Certificat de atestare fiscală care să infirme cele reținute de Comisie, în legătură cu existența obligațiilor fiscale restante la bugetul general consolidat mai vechi de 60 de zile față de termenul legal de plată, altele decât cele reținute în planul de reorganizare.

Pe de altă parte, trebuie reținut că oprirea activității de producție sau periclitarea aducerii la îndeplinire a planului de reorganizare a activității confirmat de Tribunalul Prahova nu se află în legătură directa de cauzalitate cu actul administrativ contestat, ele putând interveni și în situația invalidării acestuia de către instanța judecătorească. Cele arătate dovedesc faptul că obținerea suspendării poate fi necesară, dar nu este suficientă pentru a garanta reușita planului de reorganizare sau menținerea în condiții bune a activității de producție, ceea ce demonstrează că, cele de mai sus sunt simple aspecte circumstanțiale, neesențiale, deci, inapte să fundamenteze o soluție de admitere a cererii cu care a fost investită instanța.

Nu în ultimul rând, instanța de fond trebuia să observe că aspectele prezentate de reclamantă cu privire la posibila situație în care s-ar putea afla și care reprezintă pure ipoteze speculative, se datorează exclusiv atitudinii culpabile a acesteia, care nu a înțeles să respecte prevederile legale în vigoare aplicabile antrepozitarilor autorizați. Față de aceste motive, Ministerul Finanțelor Publice a solicitat admiterea recursului și modificarea în întregime a sentinței pronunțate de instanța de fond, în sensul respingerii cererii de suspendare formulată de reclamantă, ca neîntemeiată. La termenul din 15 februarie 2013, intimata-reclamantă SC M.S.S.I. E.D. SRL a invocat excepția tardivității recursului declarat de Ministerul Finanțelor Publice – C.A.O.P.A.A., cu motivarea că hotărârea primei instanțe i-a fost comunicată recurentei la data de 9 mai 2013, iar recursul a fost înaintat la 15 mai 2013, peste termenul legal de 5 zile de la data comunicării sentinței.

Înalta Curte constată că excepția este nefondată și o va respinge ca atare. Modul de calcul al termenelor procesuale este reglementat de art. 101 C. proc. civ., text legal care stipulează în privința termenelor fixate pe zile, cum este și cazul în speță în privința termenului prevăzut în art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, că acestea se socotesc pe zile libere. În acest condiții, cum recurentei i s-a făcut comunicarea pe data de 9 mai 2013, aceasta putea depune recursul inclusiv în ziua de 15 mai, deoarece, în calculul termenului nu intră nici ziua când a avut loc comunicarea, nici ziua când se sfârșește termenul. În speță, conform mențiunilor de pe plicul cu care a fost făcută expedierea, recursul a fost depus la 15 mai, așadar înăuntrul termenului prevăzut de lege, astfel că actul de procedură este socotit a fi făcut în termen.

Examinând sentința prin prisma criticilor formulate, precum și în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat și urmează a fi respins pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare. Înalta Curte apreciază că prima instanță, în mod corect, a reținut îndeplinirea condiției prevăzute în art. 2 lit. t) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, fiind furnizate argumente juridice aparent valabile în contestarea legalității Deciziei nr. 018 din 28 februarie 2012 a C.A.O.P.A.A. Prima instanță a examinat legalitatea actului administrativ fiscal, contestat, în limitele impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004, ceea ce a impus o verificare sumară a conformității actului infralegislativ cu dispozițiile legale incidente din C. fisc.

Astfel, judecătorul fondului a constatat că art. 206 23 alin. (1) lit. g) din C. fisc. fixează condițiile ce se cer îndeplinite pentru a putea fi eliberată autorizația de antrepozit fiscal, printre care și pe aceea ca persoana care urmează să își desfășoare activitatea ca antrepozitar fiscal să nu înregistreze obligații fiscale restante la bugetul general consolidat, în timp ce art. 206 28 alin. (2) lit. f) precizează că autoritatea competentă poate revoca autorizația dacă antrepozitarul înregistrează restanțe la plata unor astfel de obligații fiscale. Având ca reper aceste dispoziții legale, prima instanță, pe baza probelor administrate în cauză, a observat că la baza deciziei de revocare a autorizației de antrepozit fiscal stă argumentul că SC M.S.S.I.

E.D. SRL nu respectă planul de reorganizare confirmat, figurând cu 4 rate restante în sumă totală de 394.240 lei, ce este contrazis însă de constatările judecătorului sindic, astfel că a apreciat că se poate reține existența unei îndoieli serioase în privința legalității deciziei a cărei suspendare se solicită. Recurentul susține că în mod greșit în mod greșit instanța de fond a asociat faptul că reclamanta se află în procedura insolvenței, cu dispozițiile art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, ceea ce echivalează cu plasarea autorității publice în situația de a fi în imposibilitate de a-și exercita atribuțiile prevăzute de lege atunci când antrepozitarul se află în procedura insolvenței, fapt ce ar conduce la concluzia că antrepozitarului să i se permită să încalce dispozițiile legale în legătură cu condițiile ce trebuie îndeplinite pentru autorizare.

Critica, observă instanța de control judiciar, nu poate fi primită. Aserțiunea primei instanțe cu privire la starea de insolvabilitate a reclamantei nu stă la baza deciziei judecătorului fondului că, în speță, exigența legală a cazului bine justificat este satisfăcută. În realitate, prima instanță a observat, pertinent, că decizia de revocare a autorizației a fost fundamentată pe constatarea că reclamanta nu respectă planul de reorganizare confirmat, figurând cu 4 rate restante, ceea ce, prin raportare la prevederile art. 206 23 alin. (1) lit. g) și ale art. 206 28 alin. (2) lit. f), ambele din C. fisc., ar conduce, evident, la pierderea dreptului de a-și desfășura activitatea de antrepozitar fiscal, prin retragerea autorizației, concluzie aflată însă în contradicție cu constatările judecătorului sindic, care a reținut că reclamanta a procedat la efectuarea plăților obligațiilor sale fiscale conform planului de reorganizare.

Față de cele constatate de judecătorul sindic, prima instanță a apreciat corect asupra existenței unei îndoieli serioase în privința legalității deciziei de revocare a autorizației de antrepozit fiscal. Cât privește critica din recurs cu privire la neverificarea de către judecătorul fondului a existenței restanțelor la bugetul general consolidat, prin prisma prevederilor art. 206 23 alin. (1) lit. g) și ale art. 206 28 alin. (2) lit. f) din C. fisc., instanța de control judiciar constată, de asemenea, că este nefondată. Rezultă cu evidență că analiza propusă de recurentă excede limitelor impuse judecătorului învestit cu cererea de suspendare a actelor administrative, care trebuie să se mărginească doar la o „pipăire a fondului”, un examen de tipul celui propus de recurentă, fiind atributul exclusiv al judecătorului care are în competență soluționarea cererii de anulare a actelor infralegislative.

În fine, prima instanță, raportându-se la art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004, prevedere care conține definiția legală a pagubei iminente a reținut că și această exigență legală este satisfăcută în condițiile în care retragerea autorizației acordată reclamantei, în mod evident ar avea drept consecință încetarea activității acesteia. Or, și în această privință, constată Înalta Curte, soluția judecătorului fondului este corectă. Așa fiind, rezultă că în mod legal Curtea de Apel Ploiești, a admis cererea de suspendare a Deciziei nr. 018 din 28 februarie 2012, constatând îndeplinirea condițiilor cumulative prevăzute în art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel încât Înalta Curte, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice – C.A.O.P.A.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția tardivității recursului. Respinge recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice – C.A.O.P.A.A. împotriva Sentinței nr. 145 din 24 aprilie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 15 februarie 2013.