ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2540/2014

Circumstanțele cauzei Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC S.E. SA Fieni, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița, a solicitat anularea deciziilor nr. 65 din 25 ianuarie 2011 și nr. 67 din 09 februarie 2011 emise de către pârâtă, obligarea acesteia să o repună în convențiile din 24 decembrie 2003 și din 9 iunie 2003, conform sentinței irevocabile nr. 44/2009 a Curții de Apel Ploiești, precum și stabilirea cuantumului real al datoriilor totale ale reclamantei către bugetele de stat, cu obligarea pârâtei să înregistreze acest debit în fișa rol pe plătitor, în locul debitului înregistrat incorect ca efect al deciziilor contestate. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, în baza convențiilor din 24 decembrie 2003 și din 9 iunie 2003, avea dreptul să beneficieze de înlesnirile acordate de Statul Român la plata datoriilor istorice anterioare privatizării, astfel că obligațiile bugetare ale reclamantei au fost eșalonate pe durata a 60 de rate lunare, către bugetul asigurărilor sociale de stat și bugetul asigurărilor de șomaj. Începând cu data de 15 noiembrie 2004 pârâta a dispus scoaterea societății din cele două convenții, emițând trei decizii diferite în acest scop, moment la care reclamanta mai avea de plată 46, respectiv 51 de rate. Reclamanta a susținut că pârâta nu a înțeles să respecte convențiile, ci a obligat-o să achite restul datoriei într-un număr mai mic de rate decât cel prevăzut inițial, respectiv 7 și 13 rate, încălcând astfel prevederile hotărârilor judecătorești amintite, cât și pe cele ale O.U.G. nr. 40/2002. Curtea de Apel Ploiești a admis contestația formulată împotriva deciziilor inițiale și a obligat-o pe pârâtă să o repună pe reclamantă în convenții, reținând că aceasta din urmă mai are de achitat 51 de rate cu un cuantum lunar de 121.191 RON, respectiv 46 de rate cu un cuantum lunar de 28.770 RON. Reclamanta a susținut că pârâta nu a respectat dispozițiile instanței și a stabilit un cuantum mult mai mare al ratelor lunare, respectiv de 186.455 RON și 40.911 RON, precum și că reclamanta a contestat aceste măsuri dispuse prin notele de constatare din 25 noiembrie 2010, însă pârâta a respins contestațiile prin deciziile nr. 65 din 25 ianuarie 2011 și nr. 67 din 09 februarie 2011. Reclamanta a mai arătat că pârâta nu a ținut seama că, potrivit acordului dintre Ministerul Finanțelor Publice și Fondul Proprietății de Stat, trebuia să beneficieze de scutirea la plată a sumei de 1.518.111 RON reprezentând majorări și penalități aferente impozitului pe salarii și fondului de cercetare dezvoltare, așa cum rezultă chiar din nota de constatare încheiată de pârâtă la data de 18 octombrie 2000. De asemenea, reclamanta a susținut că pârâta nu se află la prima încălcare a legii, întrucât a fost nevoită să atace în justiție numeroase acte de control încheiate de aceasta, reaua sa credință rezultând și din împrejurarea că, imediat după ce a respins contestațiile reclamantei, a emis fără somație 9 procese-verbale de sechestru imobiliar și 23 de procese-verbale de sechestru pentru fiecare din bunurile imobile ale societății, blocându-i conturile, astfel că măsurile pârâtei pun societatea în imposibilitatea de a respecta contractele aflate în derulare, generând pierderi financiare uriașe, precum și pierderea a peste 400 locuri de muncă.

Hotărârea Curții de Apel Prin sentința civilă nr. 97 din 02 aprilie 2013, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC S.E. SA, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița, a anulat deciziile nr. 65 din 25 ianuarie 2011 și nr. 67 din 09 februarie 2011 emise de pârâtă. A obligat-o pe pârâtă să o repună pe reclamantă în convențiile din 24 decembrie 2003 și din 9 iunie 2003, potrivit sentinței irevocabile nr. 44/2009 a Curții de Apel Ploiești, cu stabilirea unui număr de 51 rate lunare cu cuantumul de 121.191 RON fiecare, respectiv 46 rate lunare în cuantum de 28.770 RON fiecare. De asemenea, a obligat-o pe pârâta să refacă fișa de plătitor a reclamantei, începând cu data privatizării acesteia și până la zi, prin anularea sumei de 6.883.008 RON și a accesoriilor acesteia, precum și prin repunerea sumei de 4.912.116 RON în fișa sintetică a plătitorului, în vederea stingerii unor datorii legale ale societății. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a considerat că pârâta nu a respectat considerentele sentinței nr. 44/2008 a Curții de Apel Ploiești, întrucât a majorat valoarea ratelor lunare aferente celor două convenții, deși instanța statuase în mod irevocabil că trebuie respectate numărul de rate și cuantumul acestora. Potrivit convențiilor încheiate, reclamanta datora dobânzi pentru sumele eșalonate, cu excepția accesoriilor acestora (art. III pct. 6, respectiv lit. „c” din convenții), însă prin sentința irevocabilă nr. 44/2009 s-a dispus menținerea inclusiv a cuantumului ratelor, fapt ce echivalează cu exonerarea implicită a reclamantei de plata accesoriilor aferente sumelor eșalonate. Or, o asemenea măsură poate constitui o aplicare a principiului reparării integrale a prejudiciului, în sensul că plata acestor accesorii a fost determinată de decăderea reclamantei din convenții, măsură apreciată ca fiind nelegală și anulată, prin sentința menționată. De asemenea, instanța de fond a apreciat că măsura repunerii reclamantei în convenții, în urma sentinței irevocabile nr. 44/2009, a fost pur formală, întrucât, raportat la primul termen de plată stabilit în urma refacerii graficului de eșalonare (19 noiembrie 2010) aceasta a fost aproape concomitentă cu constatarea decăderii din aceleași convenții, iar decăderea s-a dispus tocmai ca urmare a neplății la acel moment a întregii datorii eșalonate. Instanța de fond a reținut că prin contractul de privatizare s-a prevăzut expres (art. 6.1.1) anularea accesoriilor (majorări și penalități) datoriilor bugetare avute de reclamantă la acel moment, iar din rapoartele de expertiză întocmite în cauză de către expertul B.D. rezultă că suma de 6.883.088 RON se încadrează în această categorie. Referitor la critica privind suma de 4.912.116 RON, instanța de fond a constatat, potrivit rapoartelor de expertiză efectuate în cauză, că aceasta este formată tot din majorări calculate la debitele societății de la momentul privatizării, majorări ce trebuiau anulate, așa cum s-a arătat anterior, iar nu stinse cu alte datorii ale societății, așa cum rezultă din fișa sintetică a plătitorului, astfel că se impune repunerea acestei sume în fișa sintetică precizată, în vederea stingerii altor datorii ale societății, legal stabilite. Instanța de fond a apreciat că se impune refacerea fișei sintetice de plătitor a reclamantei, având în vedere că expertul desemnat în cauză a subliniat imposibilitatea consultării fișei precizate de la momentul privatizării.

Recursul declarat de către Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița Împotriva sentinței curții de apel a declarat recurs pârâta, invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Recurenta a susținut că instanța de fond nu s-a referit în soluția pronunțată la condițiile prevăzute în cele două convenții și în O.U.G. nr. 40/2002 pentru recuperarea arieratelor bugetare în vederea menținerii eșalonării, făcând trimitere la pct. 4 și 5 din prima convenție și la lit. a) – g) din cea de-a doua. Într-o critică distinctă, recurenta a mai afirmat că deși expertul contabil a opinat că datoriile totale ale societății evidențiate în bilanțul contabil de la data de 31 decembrie 2011 sunt în sumă de 16.720.944 RON, instanța de fond nu se raportează la această situație.

Apărările intimatei Prin întâmpinarea înregistrată la data de 28 aprilie 2014, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Intimata a arătat că motivele de recurs nu au legătură cu dispozițiile cuprinse în art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., invocate de recurentă, sunt sumare și confuze. Recurenta nu explică de ce trebuia curtea de apel să facă referire la condițiile prevăzute în cele două convenții și în O.U.G. nr. 40/2002 și care ar fi fost efectul lor în economia cauzei. În esență, intimata afirmă că recurenta a ignorat hotărârile irevocabile pronunțate de instanțele judecătorești, în privința refuzului fiscului de a o repune în dreptul de a beneficia de cele două convenții, pretinzând depunerea unei noi garanții, deși cea existentă acoperea nivelul integral al ratelor. Referitor la debitul de 16.720.944 RON calculat de expertul contabil, intimata susține că partea adversă nu formulează nicio critică pertinentă, în contextul în care același expert, prin răspunsurile date la obiectivele nr. 1 și 3 ale expertizei și nr. 7 din suplimentul de expertiză a explicat că datoriile totale au fost greșit stabilite fiindcă inspectorii fiscali nu au anulat în fișa de plătitor majorările aferente debitelor de până la privatizare.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor din întâmpinare, a notelor scrise depuse de recurentă la data de 29 mai 2014, cât și sub toate aspectele, în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Intimata – reclamantă SC S.E. SA Fieni a supus controlului de legalitate pe calea prevăzută de art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., deciziile nr. 65 din 25 ianuarie 2011 și nr. 67 din 9 februarie 2011 emise de Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii din cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice Dâmbovița prin care i s-au respins contestațiile îndreptate împotriva notelor de constatare privind pierderea facilităților prevăzute în convenția din 9 iunie 2003, respectiv convenția din 24 decembrie 2003. Organul fiscal și-a justificat măsura administrativă dispusă, conform motivării din actele atacate, prin invocarea art. 9 alin. (1) din Normele metodologice privind procedura și competențele de acordare a înlesnirilor la plata obligațiilor restante la bugetul de stat, administrate de Ministerul Finanțelor Publice aprobate prin OMFP nr. 580/2002, reținând că SC S.E. SA Fieni nu a făcut dovada că a achitat datoria curentă și obligațiile care fac obiectul înlesnirilor acordate, precum și că a constituit garanția”. Prima instanță, cu argumentația expusă rezumativ la pct. 2 din această decizie, a anulat ambele decizii atacate, stabilind totodată că modalitatea concretă de repunere în cele două convenții trebuie să fie conformă cu sentința nr. 44/2009 a Curții de Apel Ploiești, irevocabilă. Această soluție este corectă, fiind însușită și de instanța de control judiciar. Verificând motivele de recurs, Înalta Curte remarcă mai întâi, în acord cu apărările intimatei din întâmpinare, că, din cauza modului deficitar de conceperea criticilor – practic, se fac două afirmații fără a se contura vreun raționament juridic pe baza lor, ori fără a se expune o concluzie ce ar putea decurge din ele – acestea nu pot fi circumscrise motivelor de modificare invocate de recurentă: art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., ca de altfel niciunuia dintre motivele de recurs enumerate de art. 304 C. proc. civ. Ca urmare, controlul judiciar asupra hotărârii primei instanțe poate fi exercitat numai în contextul existenței dispoziției de principiu cuprinse în art. 304 1 C. proc. civ. Referitor la facilitățile acordate prin convențiile din anul 2003. În cursul anului 2003, intimata - reclamantă a încheiat cu Casa Națională de Asigurări de Sănătate, convenția din 9 iunie 2003 și cu Ministerul Muncii și Solidarității Sociale, convenția din 24 decembrie 2003, în temeiul O.U.G. nr. 40/2002, pentru recuperarea arieratelor bugetare, al Ordinului Președintelui CNAS nr. 132/2002, respectiv al Ordinului M.M.S.S. nr. 216/2002. În esență, prin actele bilaterale enunțate, i s-au eșalonat intimatei obligațiile bugetare datorate către bugetul asigurărilor sociale de stat și de șomaj, pe durata a 60 de rate lunare, conform graficelor de eșalonare care fac parte integrantă din convenții. La data de 15 noiembrie 2004, recurenta a emis primele acte administrative de pierdere a facilităților fiscale, anulate irevocabil de instanțele judecătorești. La fel, în cursul anului 2008 (9 ianuarie și 7 aprilie) au fost emise alte acte administrative de pierdere a acelorași facilități fiscale, anulate, din nou, irevocabil de instanțele judecătorești. În fine, prin deciziile nr. 65 din 25 noiembrie 2011 și nr. 67 din 9 februarie 2011, atacate în prezenta cauză, recurenta a dispus – pentru a treia oară – pierderea facilităților fiscale acordate prin cele două convenții, cu o motivare identică: neachitarea obligațiilor fiscale și neconstituirea unei garanții. Curtea de apel a remarcat în mod just că fiscul a ignorat aspectele tranșate cu putere de lucru judecat în contextul litigiilor anterioare purtate între părți. Astfel, prin sentința nr. 163 din 25 noiembrie 2005 a Curții de Apel Ploiești, irevocabilă prin decizia nr. 273 din 18 ianuarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a reținut că societatea și-a îndeplinit obligația de a reîntregi garanția stabilită prin cele două convenții de eșalonare la plată a obligațiilor bugetare. Totodată, prin sentința nr. 44 din 16 martie 2009 a Curții de Apel Ploiești, irevocabilă prin decizia nr. 1355 din 10 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a dispus ca, subsecvent anulării actelor administrativ fiscale de pierdere a facilităților fiscale, „intimata să facă repunerea contestatoarei în convenții cu respectarea a 46 rate pentru convenția din 9 iunie 2003 și 51 rate pentru convenția din 24 decembrie 2003 conform expertizei I.I.”, adică în cuantum de 121,191 RON, respectiv 28.770 RON. Or, recurenta a refăcut graficul de eșalonare, majorând valoarea ratelor lunare la 186.455 RON, respectiv 40.911 RON și, raportat la primul termen de plată stabilit: 19 noiembrie 2010 a constatat decăderea societății din dreptul de a beneficia de facilitățile fiscale acordate. Ca urmare, constatându-se că atât modificarea cuantumului debitului fiscal, cât și necesitatea constituirii unor garanții suplimentare sunt lipsite de temei legal, este justificată soluția de anulare a celor două decizii atacate. Referitor la expertiza contabilă efectuată în cauză. Cum s-a arătat, recurenta nu formulează un reproș concret în această privință, indicând doar că expertul contabil a stabilit că datoriile totale ale societății evidențiate în bilanțul contabil de la data de 31 decembrie 2011 sunt în sumă de 16.720.944 RON. Într-adevăr, examinând obiecțiunile formulate de organul fiscal, expertul contabil B.D. a precizat la pct. 7 din răspunsul său că datoriile societății sunt în cuantumul arătat. Acest aspect nu a fost însă contestat de contribuabil. În dispută au fost alte sume între care, cu privire la debitul de 27.177.969 RON, expertul a concluzionat că este nedatorat, fiind stabilit artificial în sarcina societății, ca urmare a faptului că majorările de întârziere de la data privatizării în cuantum de 6.883.088 RON nu au fost anulate din fișa sintetică a contribuabilului, deși prin contractul de privatizare din anul 1999 (art. 6.1.1) și acordurile aferente încheiate între FPS, Ministerul Finanțelor Publice și MMPS se statuase în această privință. În fine, trebuie punctat că recurenta nu a combătut în nici un mod concluzia expertului cu privire la erorile identificate de acesta în calculele experților fiscali. În plus, Înalta Curte observă că într-o situație similară, prin Decizia nr. 332 din 29 octombrie 2004 Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a admis contestația formulată de intimată pentru suma totală de 34.424.879.456 ROL, reprezentând dobânzi și penalități aferente debitului cu titlu de contribuție la asigurările sociale, respectiv majorări de întârziere, dobânzi și penalități de întârziere aferente debitului cu titlu de contribuție la fondul de șomaj, existent la data de 12 ianuarie 1999, reținând în motivare considerentele sentinței civile nr. 851/2003 a Judecătoriei Pucioasa, irevocabilă, structurate tocmai pe prevederile contractului de vânzare – cumpărare de acțiuni din anul 1999 (art. 6) în sensul „anulării majorărilor și penalităților aferente datoriilor societății către bugetul de Stat, bugetul asigurărilor sociale, fondurile speciale ale Ministerului Sănătății și alte fonduri speciale (…)”.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul precedent, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și al art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul de față, ca nefondat.