ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2540/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2540/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

1.

Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal,

reclamanta SC S.E. SA Fieni, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a

Finanțelor Publice Dâmbovița, a solicitat anularea deciziilor nr. 65 din 25

ianuarie 2011 și nr. 67 din 09 februarie 2011 emise de către pârâtă, obligarea

acesteia să o repună în convențiile din 24 decembrie 2003 și din 9 iunie 2003,

conform sentinței irevocabile nr. 44/2009 a Curții de Apel Ploiești, precum și

stabilirea cuantumului real al datoriilor totale ale reclamantei către bugetele

de stat, cu obligarea pârâtei să înregistreze acest debit în fișa rol pe

plătitor, în locul debitului înregistrat incorect ca efect al deciziilor

contestate.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că,

în baza convențiilor din 24 decembrie 2003 și din 9 iunie 2003, avea dreptul să

beneficieze de înlesnirile acordate de Statul Român la plata datoriilor

istorice anterioare privatizării, astfel că obligațiile bugetare ale

reclamantei au fost eșalonate pe durata a 60 de rate lunare, către bugetul

asigurărilor sociale de stat și bugetul asigurărilor de șomaj. Începând cu data

de 15 noiembrie 2004 pârâta a dispus scoaterea societății din cele două convenții,

emițând trei decizii diferite în acest scop, moment la care reclamanta mai avea

de plată 46, respectiv 51 de rate.

Reclamanta a susținut că pârâta nu a înțeles

să respecte convențiile, ci a obligat-o să achite restul datoriei într-un număr

mai mic de rate decât cel prevăzut inițial, respectiv 7 și 13 rate, încălcând

astfel prevederile hotărârilor judecătorești amintite, cât și pe cele ale

O.U.G. nr. 40/2002.

Curtea de Apel Ploiești a admis contestația

formulată împotriva deciziilor inițiale și a obligat-o pe pârâtă să o repună pe

reclamantă în convenții, reținând că aceasta din urmă mai are de achitat 51 de

rate cu un cuantum lunar de 121.191 RON, respectiv 46 de rate cu un cuantum

lunar de 28.770 RON.

Reclamanta a susținut că pârâta nu a respectat

dispozițiile instanței și a stabilit un cuantum mult mai mare al ratelor lunare,

respectiv de 186.455 RON și 40.911 RON, precum și că reclamanta a contestat aceste

măsuri dispuse prin notele de constatare din 25 noiembrie 2010, însă pârâta a respins

contestațiile prin deciziile nr. 65 din 25 ianuarie 2011 și nr. 67 din 09 februarie

2011.

Reclamanta a mai arătat că pârâta nu a ținut seama

că, potrivit acordului dintre Ministerul Finanțelor Publice și Fondul Proprietății

de Stat, trebuia să beneficieze de scutirea la plată a sumei de 1.518.111 RON reprezentând

majorări și penalități aferente impozitului pe salarii și fondului de cercetare

dezvoltare, așa cum rezultă chiar din nota de constatare încheiată de pârâtă la

data de 18 octombrie 2000.

De asemenea, reclamanta a susținut că pârâta nu

se află la prima încălcare a legii, întrucât a fost nevoită să atace în justiție

numeroase acte de control încheiate de aceasta, reaua sa credință rezultând și din

împrejurarea că, imediat după ce a respins contestațiile reclamantei, a emis fără

somație 9 procese-verbale de sechestru imobiliar și 23 de procese-verbale de sechestru

pentru fiecare din bunurile imobile ale societății, blocându-i conturile, astfel

că măsurile pârâtei pun societatea în imposibilitatea de a respecta contractele

aflate în derulare, generând pierderi financiare uriașe, precum și pierderea a peste

400 locuri de muncă.

Prin sentința civilă nr. 97 din 02 aprilie 2013,

Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal,

a admis acțiunea formulată de reclamanta SC S.E. SA, în contradictoriu cu pârâta

Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița, a anulat deciziile nr. 65 din

25 ianuarie 2011 și nr. 67 din 09 februarie 2011 emise de pârâtă.

A obligat-o pe pârâtă să o repună pe reclamantă

în convențiile din 24 decembrie 2003 și din 9 iunie 2003, potrivit sentinței irevocabile

nr. 44/2009 a Curții de Apel Ploiești, cu stabilirea unui număr de 51 rate lunare

cu cuantumul de 121.191 RON fiecare, respectiv 46 rate lunare în cuantum de 28.770

RON fiecare.

De asemenea, a obligat-o pe pârâta să refacă fișa

de plătitor a reclamantei, începând cu data privatizării acesteia și până la zi,

prin anularea sumei de 6.883.008 RON și a accesoriilor acesteia, precum și prin

repunerea sumei de 4.912.116 RON în fișa sintetică a plătitorului, în vederea stingerii

unor datorii legale ale societății.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță

a considerat că pârâta nu a respectat considerentele sentinței nr. 44/2008 a Curții

de Apel Ploiești, întrucât a majorat valoarea ratelor lunare aferente celor două

convenții, deși instanța statuase în mod irevocabil că trebuie respectate numărul

de rate și cuantumul acestora.

Potrivit convențiilor încheiate, reclamanta datora

dobânzi pentru sumele eșalonate, cu excepția accesoriilor acestora (art. III

pct. 6, respectiv lit. „c” din convenții), însă prin sentința irevocabilă nr. 44/2009

s-a dispus menținerea inclusiv a cuantumului ratelor, fapt ce echivalează cu exonerarea

implicită a reclamantei de plata accesoriilor aferente sumelor eșalonate.

Or, o asemenea măsură poate constitui o aplicare

a principiului reparării integrale a prejudiciului, în sensul că plata acestor accesorii

a fost determinată de decăderea reclamantei din convenții, măsură apreciată ca fiind

nelegală și anulată, prin sentința menționată.

De asemenea, instanța de fond a apreciat că măsura

repunerii reclamantei în convenții, în urma sentinței irevocabile nr. 44/2009, a

fost pur formală, întrucât, raportat la primul termen de plată stabilit în urma

refacerii graficului de eșalonare (19 noiembrie 2010) aceasta a fost aproape concomitentă

cu constatarea decăderii din aceleași convenții, iar decăderea s-a dispus tocmai

ca urmare a neplății la acel moment a întregii datorii eșalonate.

Instanța de fond a reținut că prin contractul

de privatizare s-a prevăzut expres (art. 6.1.1) anularea accesoriilor (majorări

și penalități) datoriilor bugetare avute de reclamantă la acel moment, iar din rapoartele

de expertiză întocmite în cauză de către expertul B.D. rezultă că suma de 6.883.088

RON se încadrează în această categorie.

Referitor la critica privind suma de 4.912.116

RON, instanța de fond a constatat, potrivit rapoartelor de expertiză efectuate în

cauză, că aceasta este formată tot din majorări calculate la debitele societății

de la momentul privatizării, majorări ce trebuiau anulate, așa cum s-a arătat anterior,

iar nu stinse cu alte datorii ale societății, așa cum rezultă din fișa sintetică

a plătitorului, astfel că se impune repunerea acestei sume în fișa sintetică precizată,

în vederea stingerii altor datorii ale societății, legal stabilite.

Instanța de fond a apreciat că se impune refacerea

fișei sintetice de plătitor a reclamantei, având în vedere că expertul desemnat

în cauză a subliniat imposibilitatea consultării fișei precizate de la momentul

privatizării.

a Finanțelor Publice Dâmbovița

Împotriva sentinței curții de apel a declarat

recurs pârâta, invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Recurenta a susținut că instanța de fond nu s-a

referit în soluția pronunțată la condițiile prevăzute în cele două convenții și

în O.U.G. nr. 40/2002 pentru recuperarea arieratelor bugetare în vederea menținerii

eșalonării, făcând trimitere la pct. 4 și 5 din prima convenție și la lit. a) –

g) din cea de-a doua.

Într-o critică distinctă, recurenta a mai afirmat

că deși expertul contabil a opinat că datoriile totale ale societății evidențiate

în bilanțul contabil de la data de 31 decembrie 2011 sunt în sumă de 16.720.944

RON, instanța de fond nu se raportează la această situație.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 28 aprilie

2014, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimata a arătat că motivele de recurs nu au

legătură cu dispozițiile cuprinse în art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., invocate

de recurentă, sunt sumare și confuze.

Recurenta nu explică de ce trebuia curtea de apel

să facă referire la condițiile prevăzute în cele două convenții și în O.U.G.

nr. 40/2002 și care ar fi fost efectul lor în economia cauzei.

În esență, intimata afirmă că recurenta a ignorat

hotărârile irevocabile pronunțate de instanțele judecătorești, în privința refuzului

fiscului de a o repune în dreptul de a beneficia de cele două convenții, pretinzând

depunerea unei noi garanții, deși cea existentă acoperea nivelul integral al ratelor.

Referitor la debitul de 16.720.944 RON calculat

de expertul contabil, intimata susține că partea adversă nu formulează nicio critică

pertinentă, în contextul în care același expert, prin răspunsurile date la obiectivele

nr. 1 și 3 ale expertizei și nr. 7 din suplimentul de expertiză a explicat că datoriile

totale au fost greșit stabilite fiindcă inspectorii fiscali nu au anulat în fișa

de plătitor majorările aferente debitelor de până la privatizare.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor

formulate de recurentă, a apărărilor din întâmpinare, a notelor scrise depuse de

recurentă la data de 29 mai 2014, cât și sub toate aspectele, în temeiul art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Intimata – reclamantă SC S.E. SA Fieni a supus

controlului de legalitate pe calea prevăzută de art. 218 alin. (2) C. proc. fisc.,

deciziile nr. 65 din 25 ianuarie 2011 și nr. 67 din 9 februarie 2011 emise de Administrația

Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii din cadrul Direcției Generale a

Finanțelor Publice Dâmbovița prin care i s-au respins contestațiile îndreptate împotriva

notelor de constatare privind pierderea facilităților prevăzute în convenția

din 9 iunie 2003, respectiv convenția din 24 decembrie 2003.

Organul fiscal și-a justificat măsura administrativă

dispusă, conform motivării din actele atacate, prin invocarea art. 9 alin. (1) din

Normele metodologice privind procedura și competențele de acordare a înlesnirilor

la plata obligațiilor restante la bugetul de stat, administrate de Ministerul Finanțelor

Publice aprobate prin OMFP nr. 580/2002, reținând că SC S.E. SA Fieni nu a făcut

dovada că a achitat datoria curentă și obligațiile care fac obiectul înlesnirilor

acordate, precum și că a constituit garanția”.

Prima instanță, cu argumentația expusă rezumativ

la pct. 2 din această decizie, a anulat ambele decizii atacate, stabilind totodată

că modalitatea concretă de repunere în cele două convenții trebuie să fie conformă

cu sentința nr. 44/2009 a Curții de Apel Ploiești, irevocabilă.

Această soluție este corectă, fiind însușită și

de instanța de control judiciar.

Verificând motivele de recurs, Înalta Curte remarcă

mai întâi, în acord cu apărările intimatei din întâmpinare, că, din cauza modului

deficitar de conceperea criticilor – practic, se fac două afirmații fără a se contura

vreun raționament juridic pe baza lor, ori fără a se expune o concluzie ce ar putea

decurge din ele – acestea nu pot fi circumscrise motivelor de modificare invocate

de recurentă: art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., ca de altfel niciunuia dintre

motivele de recurs enumerate de art. 304 C. proc. civ.

Ca urmare, controlul judiciar asupra hotărârii

primei instanțe poate fi exercitat numai în contextul existenței dispoziției de

principiu cuprinse în art. 304

1

C. proc. civ.

Referitor la facilitățile acordate prin convențiile

din anul 2003.

În cursul anului 2003, intimata - reclamantă a

încheiat cu Casa Națională de Asigurări de Sănătate, convenția din 9 iunie 2003

și cu Ministerul Muncii și Solidarității Sociale, convenția din 24 decembrie 2003,

în temeiul O.U.G. nr. 40/2002, pentru recuperarea arieratelor bugetare, al Ordinului

Președintelui CNAS nr. 132/2002, respectiv al Ordinului M.M.S.S. nr. 216/2002. În

esență, prin actele bilaterale enunțate, i s-au eșalonat intimatei obligațiile bugetare

datorate către bugetul asigurărilor sociale de stat și de șomaj, pe durata a 60

de rate lunare, conform graficelor de eșalonare care fac parte integrantă din convenții.

La data de 15 noiembrie 2004, recurenta a emis

primele acte administrative de pierdere a facilităților fiscale, anulate irevocabil

de instanțele judecătorești.

La fel, în cursul anului 2008 (9 ianuarie și 7

aprilie) au fost emise alte acte administrative de pierdere a acelorași facilități

fiscale, anulate, din nou, irevocabil de instanțele judecătorești.

În fine, prin deciziile nr. 65 din 25

noiembrie 2011 și nr. 67 din 9 februarie 2011, atacate în prezenta cauză, recurenta

a dispus – pentru a treia oară – pierderea facilităților fiscale acordate prin cele

două convenții, cu o motivare identică: neachitarea obligațiilor fiscale și neconstituirea

unei garanții.

Curtea de apel a remarcat în mod just că fiscul

a ignorat aspectele tranșate cu putere de lucru judecat în contextul litigiilor

anterioare purtate între părți.

Astfel, prin sentința nr. 163 din 25

noiembrie 2005 a Curții de Apel Ploiești, irevocabilă prin decizia nr. 273 din

18 ianuarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, s-a reținut că societatea și-a îndeplinit obligația de a reîntregi garanția

stabilită prin cele două convenții de eșalonare la plată a obligațiilor bugetare.

Totodată, prin sentința nr. 44 din 16 martie 2009

a Curții de Apel Ploiești, irevocabilă prin decizia nr. 1355 din 10 martie 2010

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal,

s-a dispus ca, subsecvent anulării actelor administrativ fiscale de pierdere a facilităților

fiscale, „intimata să facă repunerea contestatoarei în convenții cu respectarea

a 46 rate pentru convenția din 9 iunie 2003 și 51 rate pentru convenția din 24 decembrie

2003 conform expertizei I.I.”, adică în cuantum de 121,191 RON, respectiv 28.770

RON.

Or, recurenta a refăcut graficul de eșalonare,

majorând valoarea ratelor lunare la 186.455 RON, respectiv 40.911 RON și, raportat

la primul termen de plată stabilit: 19 noiembrie 2010 a constatat decăderea societății

din dreptul de a beneficia de facilitățile fiscale acordate.

Ca urmare, constatându-se că atât modificarea

cuantumului debitului fiscal, cât și necesitatea constituirii unor garanții suplimentare

sunt lipsite de temei legal, este justificată soluția de anulare a celor două decizii

atacate.

Referitor la expertiza contabilă efectuată în

cauză.

Cum s-a arătat, recurenta nu formulează un reproș

concret în această privință, indicând doar că expertul contabil a stabilit că datoriile

totale ale societății evidențiate în bilanțul contabil de la data de 31 decembrie

2011 sunt în sumă de 16.720.944 RON.

Într-adevăr, examinând obiecțiunile formulate

de organul fiscal, expertul contabil B.D. a precizat la pct. 7 din răspunsul său

că datoriile societății sunt în cuantumul arătat. Acest aspect nu a fost însă contestat

de contribuabil. În dispută au fost alte sume între care, cu privire la debitul

de 27.177.969 RON, expertul a concluzionat că este nedatorat, fiind stabilit artificial

în sarcina societății, ca urmare a faptului că majorările de întârziere de la data

privatizării în cuantum de 6.883.088 RON nu au fost anulate din fișa sintetică a

contribuabilului, deși prin contractul de privatizare din anul 1999 (art. 6.1.1)

și acordurile aferente încheiate între FPS, Ministerul Finanțelor Publice și MMPS

se statuase în această privință.

În fine, trebuie punctat că recurenta nu a combătut

în nici un mod concluzia expertului cu privire la erorile identificate de acesta

în calculele experților fiscali. În plus, Înalta Curte observă că într-o situație

similară, prin Decizia nr. 332 din 29 octombrie 2004 Agenția Națională de Administrare

Fiscală – Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a admis contestația

formulată de intimată pentru suma totală de 34.424.879.456 ROL, reprezentând dobânzi

și penalități aferente debitului cu titlu de contribuție la asigurările sociale,

respectiv majorări de întârziere, dobânzi și penalități de întârziere aferente debitului

cu titlu de contribuție la fondul de șomaj, existent la data de 12 ianuarie 1999,

reținând în motivare considerentele sentinței civile nr. 851/2003 a Judecătoriei

Pucioasa, irevocabilă, structurate tocmai pe prevederile contractului de vânzare

– cumpărare de acțiuni din anul 1999 (art. 6) în sensul „anulării majorărilor și

penalităților aferente datoriilor societății către bugetul de Stat, bugetul asigurărilor

sociale, fondurile speciale ale Ministerului Sănătății și alte fonduri speciale

(…)”.

Pentru toate considerentele expuse la punctul

precedent, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și al art. 312

alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul de față, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Direcția Generală

a Finanțelor Publice Ploiești împotriva sentinței nr. 97 din 2 aprilie 2013 a Curții

de Apel Ploiești, secția a II - a civilă, de contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 mai 2014.