ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1355/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 44/2009 pronunțată la data

de 16 martie 2009 Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ

și fiscal, a admis contestațiile conexate formulate de contestatoarea

SC S.E. SA Fieni în contradictoriu cu intimata A.N.A.F. - D.G.F.P. Dâmbovița

și a dispus anularea deciziilor nr. 1 din 09 ianuarie 2008, nr. 11 din 07 aprilie

2008 și nr. 12 din 07 aprilie 2009 emise de intimată, obligând-o totodată pe

aceasta la repunerea contestatoarei în convenții cu respectarea a 46 rate pentru

convenția din 09 iunie 2003 și 51 rate pentru convenția din 24 decembrie 2003, conform

expertei I.I.

Pentru a pronunța această

sentință, prima instanță a reținut că, întrucât prin hotărâri judecătorești irevocabile

au fost anulate actele administrativ fiscale – nr. 36346 din 15 noiembrie 2004 și

nr. 36346 din 09 noiembrie 2004, prin care societatea contestatoare fusese scoasă

din cele două convenții – din 24 decembrie 2003 și din 09 iunie 2003, constatându-se

că aceasta și-a îndeplinit obligația de a reîntregi garanția stabilită prin cele

două convenții de eșalonare la plată a datoriilor, părțile au fost repuse în situația

anterioară emiterii actelor anulate, reluându-se obligațiile existente la momentul

la care intimata a luat măsura scoaterii din convenții, respectiv data de 15 noiembrie

2004, societatea contestatoare fiind îndreptățită să plătească același număr de

rate de la data soluționării irevocabile a litigiilor, când suspendarea executării

convențiilor a încetat.

Reține instanța

de fond că, intimata a procedat în mod nelegal atunci când a refăcut graficele de

eșalonare la plată a sumelor cuprinse în cele două convenții și neachitate,

de către SC S.E. SA Fieni, reducând numărul de rate la 46 la 7, pentru convenția

din 24 decembrie 2003 și de la 51 la 13, pentru convenția din 09 iunie 2003, încălcând

dispozițiile O.U.G. nr. 40/2002, act normativ aplicabil la data încheierii celor

două convenții, chiar dacă ulterior a fost abrogată prin O.U.G. nr. 26/2005.

A concluzionat instanța

de fond că prin anularea actelor administrativ fiscale de scoatere din convenții

a SC S.E. SA Fieni, părțile au fost repuse în situația anterioară, respectiv

cea existentă la 15 noiembrie 2004, societatea contestatoare păstrându-și drepturile

din aceste convenții și anume acelea de a achita datoriile restante în numărul de

rate existent la 15 noiembrie 2004.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs, în termen legal, intimata D.G.F.P. Dâmbovița, prin reprezentantul

său legal, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și susținând motivele

de modificare a sentinței prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., precum

și pe cele prevăzute de art. 304

1

C. proc. civ.

Susține recurenta, prin

motivele de recurs formulate, că în mod eronat instanța de fond nu a reținut că

s-a procedat la repunerea în situația anterioară pierderii înlesnirilor la plată

în deplină concordanță cu dispozițiile legale în materie, în sensul că s-a respectat

punctul de plecare al repunerii în situația anterioară, termenele de valabilitate

ale celor două convenții și clauzele convențiilor.

Referitor la deciziile

nr. 11/2008 și nr. 12/2008, precizează că instanța de fond nu motivează în fapt

și în drept soluția pronunțată, aceste decizii fiind emise ca rezultat al contestațiilor

formulate de intimată împotriva notelor de constatare din 09 ianuarie 2008, prin

care s-a constatat că societatea intimată a pierdut pentru a doua oară înlesnirile

la plată, ieșind din convenții, pentru că nu a achitat la timp obligațiile restante,

inclusiv dobânzi și penalități de întârziere, altele decât cele care fac obiectul

înlesnirilor la plată și nu a efectuat plata obligațiilor curente cu termene scadente

începând cu data de întâi a lunii următoare intrării în vigoare a convențiilor încheiate

în baza O.U.G. nr. 40/2002 și, de asemenea, nu a prezentat în termen dovada constituirii

garanției pe anul 2002.

Totodată, recurenta critică

sentința prin faptul că instanța de fond în mod greșit a reținut că litigiile au

suspendat cele două convenții, dat fiind că societatea-intimată nu a solicitat niciodată

suspendarea acestor convenții.

Cele două convenții, precizează

recurenta-pârâtă, nu au fost încheiate și semnate de Ministerul Finanțelor Publice,

ci de Ministerul Muncii și Solidarității Sociale și Casa Națională de Asigurări

de Sănătate, fapt pentru care nu aveau căderea a modifica termenele de valabilitate

ale convențiilor.

Intimata-reclamantă SC

S.E. SA Fieni a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat

și menținerea ca temeinică și legală a sentinței atacate.

Recursul este nefondat

și urmează a fi respins potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare:

Astfel cum în mod corect

a reținut și instanța de fond, potrivit convenției din 24 decembrie 2003, SC

S.E. SA Fieni a beneficiat de înlesnirile la plată a obligațiilor la bugetul asigurărilor

sociale de stat și asigurărilor pentru șomaj, potrivit O.U.G. nr. 40/2002 și Ordinului

Ministerul

Muncii și Solidarității Sociale nr. 216 din 08 mai 2002, plata creanțelor bugetare

fiind eșalonată pe o perioadă de 60 de luni, iar potrivit convenției din 09 iunie

2003 a beneficiat de înlesniri la plata obligațiilor către Fondul național unic

al asigurărilor sociale de sănătate, pentru obligațiile restante la acest fond,

fiind eșalonată la plată creanța bugetară pe o perioadă de 60 de luni, intimata-reclamantă

având obligația de a constitui garanții, potrivit clauzelor stabilite în convenții.

La data de 15 noiembrie

2004, societatea contestatoare a fost scoasă din convenții, reținându-se că nu a

reîntregit garanția la care s-a obligat, fiind emise în acest sens actele administrativ

fiscale cu din 09 noiembrie și respectiv 15 noiembrie 2004, prin care a fost înlăturată

de la beneficiul facilităților fiscale acordate în cele două convenții.

Cele două acte administrativ

fiscale au fost anulate definitiv și irevocabil prin sentința nr. 163 din 25 noiembrie

2005 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, irevocabilă, prin decizia nr. 273 din

18 ianuarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și respectiv sentința civilă

nr. 8 din 13 ianuarie 2006 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, irevocabilă, prin

decizia nr. 1301 din 01 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

fapt ce a determinat repunerea în convenții a contestatoarei-reclamante cu această

ocazie, recurenta-pârâtă procedând la refacerea graficelor de eșalonare la plată,

stabilind că datoria restantă ce a făcut obiectul convenției din 24 decembrie 2003

să fie achitată în 7 rate în loc de 46, iar creanța ce a făcut obiectul convenției

din 09 iunie 2006 să fie plătită în 13 rate în loc de 51.

Contrar celor susținute

de recurenta-pârâtă, instanța de fond în mod legal și întemeiat a obligat-o pe aceasta

la repunerea contestatoarei în convenții cu respectarea numărului de rate existent

la data scoaterii din convenții, 15 noiembrie 2004, reținând că prin anularea celor

două acte administrativ fiscale părțile au fost repuse în situația anterioară emiterii

acestor acte.

În mod corect a statuat

instanța de fond asupra faptului că repunerea în situația anterioară constă în reluarea

plăților și numărul de rate existent la momentul 15 noiembrie 2004, când societatea

reclamantă în mod nelegal a fost scoasă din cele două convenții, plățile urmând

a fi făcute conform graficelor de reeșalonare de la acea dată, refacerea graficelor

și reducerea numărului de rate de către recurenta-pârâtă presupunând de fapt o modificare

unilaterală a convențiilor și o încălcare a hotărârilor judecătorești irevocabile

menționate mai sus.

Expertiza contabilă efectuată

la instanța de fond a stabilit în mod concret numărul de rate și cuantumul lunar

pe care societatea le mai avea de achitat pentru cele două convenții, expertul calculând

și suma datorată de intimata-reclamantă.

Într-un prim motiv de

recurs, recurenta susține că sentința instanței de fond nu este motivată în fapt

și în drept.

Nu este întemeiată susținerea

recurentei, pentru că din considerentele sentinței rezultă că prima instanță a arătat

în mod detaliat motivele pentru care a admis contestația și a făcut referire la

dispozițiile O.U.G. nr. 40/2002 și ale Ordinului

Ministerul Muncii și Solidarității Sociale

nr. 216 din 08 mai 2002 în temeiul cărora au fost încheiate cele două convenții,

făcând trimitere și la hotărârile irevocabile pronunțate de Curtea de Apel Ploiești

ce au fost nesocotite de D.G.F.P. Dâmbovița.

Mai susține recurenta-pârâtă

și faptul că repunerea în convenții s-a făcut cu aplicarea dispozițiilor legale

în materie, respectând punctul de plecare al repunerii în situația anterioară, termenele

de valabilitate ale convențiilor și clauzele pe care acestea le cuprind, fiind constrânsă

a respecta mai ales termenele de valabilitate a convențiilor pentru că nu le-a semnat

direct, fiind semnate de alte instituții.

Or, dacă recurenta-pârâtă

nu avea căderea de a modifica termenele de valabilitate ale convențiilor, nu-și

găsește explicație faptul că a procedat la modificarea numărului de rate al convențiilor.

Celelalte aspecte susținute

de recurentă, în sensul că societatea intimată ar fi pierdut pentru a doua oară

înlesnirile la plată, ieșind din convenții, pentru că nu și-a achitat obligațiile

restante, altele decât cele ce fac obiectul înlesnirilor la plată, nu a efectuat

plata obligațiilor curente și nu a prezentat dovada constituirii garanției aferentă

anului 2002, în primul rând, nu au legătură cu modul incorect în care au procedat

la repunerea în situația anterioară scoaterii din convenții, iar în al doilea rând

nu sunt susținute cu înscrisuri doveditoare.

Cât privește susținerea

recurentei, cum că în mod greșit instanța de fond a motivat că litigiile purtate

au suspendat cele două convenții, de vreme ce contestatoarea-intimată nu a solicitat

suspendarea acestora, iarăși este neîntemeiată, cu atât mai mult cu cât raportul

de expertiză efectuat în cauză, la obiectivul 3, a stabilit că după data de 15 noiembrie

2004 societatea nu a stat în pasivitate, ci a plătit către D.G.F.P. Dâmbovița suma

de 5.450.190 RON, fie prin compensare cu TVA de rambursat, fie prin virament bancar,

sumele plătite reprezentând debite, penalități și penalități de stopaj.

Se constată deci că nu

sunt întemeiate motivele de recurs formulate de recurenta D.G.F.P. Dâmbovița, hotărârea

pronunțată de instanță fiind motivată în fapt și în drept și fiind dată cu aplicarea

corectă a legii.

Cum alte motive pentru

casarea sau modificarea hotărârii nu au fost semnalate de instanța de control judiciar

în sensul prevăzut de art. 304

1

C. proc. civ., recursul declarat de D.G.F.P.

Dâmbovița se privește ca nefondat și urmează a fi respins potrivit art. 312 C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâta A.N.A.F. - D.G.F.P. Dâmbovița împotriva sentinței civile nr. 44 din

16 martie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 martie 2010.