ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1300/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul cererii deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC R.C.

SRL Prahova a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova, suspendarea executării Raportului de inspecție fiscală nr. 2776 din 31 martie 2008, a Deciziei de impunere nr. 2776 din 31 martie 2008 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată, precum și a Deciziei nr. 160 din 26 mai 2008. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în urma controlului efectuat la societate pentru perioada aprilie 2004 - ianuarie 2008, autoritatea pârâtă a emis actele administrative fiscale contestate în cauză, prin care a stabilit că societatea datorează în total suma de 5.042.361 RON, care se compune din 3.923.968 RON - accize; 306.754 RON - majorări de întârziere aferente; 745.554 RON - TVA de plată; 52.685 RON - majorări de întârziere aferente TVA.

Reclamanta, considerând că aceste obligații de plată stabilite în sarcina sa sunt nelegale, a formulat contestație administrativă împotriva acestora la organul emitent care, prin Decizia nr. 160 din 26 mai 2008, a dispus suspendarea soluționării acestei contestații până la soluționarea definitivă și irevocabilă a sesizării penale formulate de acesta. Totodată, a susținut că actele atacate nu sunt motivate în vreun fel cu privire la sumele stabilite în sarcina sa, cuprinzând doar o prezentare a situației de fapt, practic descrierea controlului efectuat și redarea conținutului normelor legale pretins aplicabile în speță. Astfel, în mod greșit organele fiscale au stabilit în sarcina sa accize de plată, în condițiile în care societatea nu este nici măcar plătitor de accize, achiziționând uleiuri minerale în regim de scutire de accize în baza a cinci autorizații de utilizatori final.

În speță, arată reclamanta că s-a confundat activitatea desfășurată de utilizatorul final, care din produse potențial accizabile obține produse neaccizate după destinația și domeniul lor de utilizare, fiind altul decât obținerea combustibilului pentru încălzit sau a carburantului pentru motor, cu activitatea antrepozitarului autorizat, care din prelucrarea unui produs neaccizat obține produse accizate. În plus, afirmațiile din actul de control nu se bazează pe documente cu forță juridică, ci numai pe supoziții și presupuneri.

Concluzionând, reclamanta a susținut că sunt îndeplinite cumulativ condițiile impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004, existența cazului bine justificat fiind reprezentată de prejudiciul deja suferit de societate împotriva căreia s-a dispus, la cererea autorității pârâte, deschiderea procedurii insolvenței, iar paguba iminentă rezultă implicit din îndeplinirea primei condiții, fiind determinată de perturbarea previzibilă gravă a funcționării societății (intrarea în faliment, disponibilizarea tuturor salariaților).

2. Hotărârea primei instanțe Prin Sentința nr. 227 din 19 august 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, a admis cererea de suspendare formulată de reclamantă, a dispus suspendarea Deciziei de impunere nr. 2776 din 31 ianuarie 2008 emisă de autoritatea pârâtă și a Raportului de inspecție fiscala nr. 2776 din 31 martie 2008, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei, constatând depunerea cauțiunii în cuantum de 25.212 RON, potrivit recipisei de consemnare nr. 956907/1 din 18 august 2011 și chitanței nr. 4475982/1 din 18 august 2011. Hotărârea recurată a fost completată prin Sentința nr. 239 din 13 septembrie 2011, în sensul obligării pârâtei Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova la plata sumei de 2000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

În considerentele sentinței atacate, prima instanță a reținut, în esență, că reclamanta a făcut dovada îndeplinirii condițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, și anume sesizarea prealabilă a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, existența unui caz bine justificat, necesitatea prevenirii unei pagube iminente și depunerea unei cauțiuni de până la 20% din cuantumul sumei contestate.

În aprecierea condițiilor privind cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube, a reținut că se justifică măsura suspendării prin existența unor împrejurări de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actelor administrative fiscale atacate, iar prin executarea acestora s-ar crea o perturbare previzibilă gravă a funcționării societății, raportat la faptul că prin pornirea executării silite s-ar crea prejudicii societății reclamante împotriva căreia s-a deschis procedura insolvenței, suma contestată având o valoare totală de 5.042.361 RON.

În fine, prima instanță a avut în vedere și Recomandarea CM R (89)8 din 13 septembrie 1989 cu privire la protecția jurisdicțională provizorie în materie administrativă, potrivit căreia, instanța, în calitate de autoritate jurisdicțională chemată să decidă măsura de protecție provizorie împotriva actului administrativ respectiv, trebuie să țină cont de ansamblul circumstanțelor și intereselor prezente și să acorde asemenea măsuri atunci când executarea actului este de natură a crea pagube grave, dificil de reparat, și când există un argument juridic aparent valabil față de regularitatea lui. 3. Recursul declarat în cauză Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova, invocând ca temei juridic dispozițiile art. 304 C. proc.

civ. Recurenta susține că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit dispozițiile legale incidente, deoarece în cauză nu sunt întrunite condițiile imperios cerute de lege pentru a se dispune suspendarea executării Deciziei nr. 2776 din 31 ianuarie 2008 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei. În motivarea căii de atac, care nu a fost structurată pe motive de recurs, recurenta a formulat critici de nelegalitate cu privire la hotărârea recurată, care pot fi subsumate cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Arată că s-a ignorat faptul că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, care la rândul său se bazează pe prezumțiile autenticității și veridicității, fiind el însuși un titlu executoriu, în considerarea acestor două principii, al legalității actului și al executării acestuia din oficiu, suspendarea constituie o situație de excepție, aceasta putând fi dispusă numai în cazurile și în condițiile expres prevăzute de lege. În privința condiției pagubei iminente nu se poate reține afirmația generică că punerea în executare a Deciziei de impunere nr. 2776 din 31 ianuarie 2008 ar conduce la influențarea în mod negativ a procedurii falimentului, nefiind posibilă reorganizarea judiciară precum și aceea că în speță, s-ar produce pagube semnificative, dificil de reparat.

4. Apărarea intimatei SC R.C. SRL. Prin întâmpinarea înregistrată la 13 ianuarie 2012, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate prin care instanța de fond a apreciat că în cauză sunt îndeplinite cumulativ, în totalitate condițiile impuse de art. 14 din Legea nr. 514/2004. Mai arată că prin Ordonanța emisă în data de 09 decembrie 2011 de Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploiești în dosarul nr. 3653/P/2008 ce are ca obiect sesizarea penală a DGFP Prahova, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală atât a administratorului, cât și a persoanei juridice SC R.C. SRL. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor cuprinse în întâmpinare, cât și sub toate aspectele, în temeiul art. 304 1 C. proc.

civ., respectiv a aplicării art. 14 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele expuse în continuare. Intimata-reclamantă SC R.C. SRL Prahova a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal competentă cu o cerere având ca obiect suspendarea executării Raportului de inspecție fiscală nr. 2776 din 31 martie 2008, privind obligații fiscale suplimentare de plată, precum și a Deciziei nr. 160 din 26 mai 2008. Cererea de suspendare a fost formulată pe dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 text care are următorul cuprins: „În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persona vătămată poate să ceară instanțelor competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond”.

Prima instanță prin sentința recurată a dispus suspendarea executării actului administrativ fiscal până la soluționarea irevocabilă a cauzei, contrar procedurilor legale invocate care în cazul reglementat de art. 14 prevede că suspendarea se dispune până la pronunțarea instanței de fond. Sub acest aspect recursul este fondat pentru motivul reținut din oficiu de Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 304 1 C. proc. civ. Apreciind că obligațiile stabilite în sarcina sa sunt nelegale intimata-reclamantă a formulat contestație administrativă la organul emitent, acesta din urmă dispunând prin Decizia nr. 160 din 26 mai 2008 suspendarea soluționării contestației administrative până la soluționarea definitivă și irevocabilă a sesizării penale efectuată de către Direcția Generală a Finanțelor Publice.

În recurs intimata-reclamantă învederează că prin Ordonanța emisă în data de 09 decembrie 2011 de Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploiești în dosarul nr. 3653/P/2008 ce are ca obiect sesizarea penală a DGFP Prahova, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală atât a administratorului, cât și a persoanei juridice SC R.C. SRL. Contrar opiniei recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanță a apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a se depune suspendarea actelor administrativ fiscale constatate, respectiv cazul bine justificat și prevenirea pagubei iminente. Durata mare a termenului de soluționare a contestației, precum și suma stabilită prin actele fiscale contestate cu titlu de obligații fiscale, reprezintă în opinia instanței un motiv bine justificat în înțelesul prevederilor legale menționate, pentru a se dispune suspendarea executării acestui act fiscal.

Îndeplinirea condiției ca cererea să fie temeinic justificată, derivă din faptul că procedura administrativă nu este finalizată, iar executarea înainte de definitivarea acestei proceduri și mai înainte ca justiția să se pronunțe asupra legalității și temeiniciei datoriei constatate prin actul fiscal, constituie deci un motiv întemeiat la adoptarea soluției de suspendare a executării actului contestat. Ținând seama de succesiunea actelor emise în procedura fiscală, de temeiurile de fapt și de drept ale acestora, precum și de intervalul de timp scurs între data emiterii raportului de inspecție fiscală, o contestație înregistrată la organul fiscal, de soluționarea între timp a laturii penale, Înalta Curte reține că circumstanțele cauzei nu sunt de natură să infirme interpretarea dată de judecătorul fondului prevederilor alin. (2) din art. 214 din O.G.nr.

92/2003, privind C. proc. fisc. Astfel, instanța de fond în mod corect a stabilit că argumentele prezentate de societatea reclamantă cu privire la nelegalitatea actului administrativ a cărui suspendare se solicită sunt aparent valabile și justifică măsura suspendării executării. Condiția pagubei iminente este îndeplinită în cauză, așa cum a reținut și prima instanță. Astfel, „paguba iminentă" este definită în art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

În cauză s-a conturat îndeplinirea acestei condiții și anume prejudiciul material viitor și previzibil, reclamanta făcând dovada, astfel cum a reținut prima instanță, pe baza probelor administrate că are contracte în derulare iar executarea ar însemna imposibilitatea efectuării altor plăți, inclusiv salariilor și a ratelor la contractele de leasing, ceea ce ar duce inevitabil la faliment și încetarea activității societății, iar începerea executării silite față de reclamantă față de cuantumul ridicat al debitului, ar duce la încetarea automată a activității unei societăți față de care la cererea Direcției Generale a Finanțelor Publice Prahova s-a dispus deschiderea procedurii insolvenței, în baza actelor contestate.

2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtă însă pentru motivul prevăzut art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu referire la art. 14 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu consecința modificării în parte a sentinței recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Admite recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova împotriva Sentinței nr. 227 din 19 august 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, contencios administrativ și fiscal. Modifică în parte sentința atacată în sensul că suspendarea executării este dispusă până la soluționarea acțiunii în anulare în primă instanță. Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 martie 2012.