ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1006/2010
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1006/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin
sentința comercială nr.
452/Com din 1 aprilie 2009 a Tribunalului Bihor, secția comercială, a fost
respinsă acțiunea prin care reclamanta Ionașcu Daniela solicitase să se
constate, în contradictoriu cu pârâții V.G.M.
,
V.C.G.
,
A.D.
,
SC L.M. SRL
și
O.R.C. de pe lângă Tribunalul Bihor,
nulitatea absolută a contractului de cesiune încheiat la 12 iulie 2007 între
V.G. și ceilalți doi pârâți persoane fizice, a Hotărârii A.G.A. din 28 august
2006 luată de asociații pârâtei societate comercială precum și a contractului
de cesiune din 28 august 2007 încheiat între A.D.
și
V.G.C.
În esență, instanța a
reținut că pe parcursul procesului pârâții au satisfăcut creanțele pe care
reclamanta urmărea a-i fi achitate prin invocarea nulității actelor respective
așa încât nu mai are interes în susținerea cererii, respinsă în temeiul
dispozițiilor art. 109 C. proc. civ.
În consecință, luând
în considerare că respectivele creanțe s-au achitat abia la 24 martie 2009,
după promovarea acțiunii, instanța de fond a dispus obligarea pârâților la
plata parțială a cheltuielilor de judecată, făcând aplicarea dispozițiilor art.
274 C. proc. civ., respectiv a sumei de 2.971,10 lei, reprezentând taxele de
timbru achitate de reclamantă, mai puțin onorariul avocatului ales, nedovedit
în cauză, factura depusă la dosar privind executarea unui alt mandat dat
avocatului într-un alt dosar.
Apelul declarat de
pârâții V.G.M.
,
A.D.
,
V.G.C.
și
SC L.M. SRL împotriva
acestei sentințe a fost admis prin Decizia nr. 83 din 13 octombrie 2009
a Curții de Apel
Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, iar
sentința tribunalului a fost schimbată în parte în sensul respingerii cererii
reclamantei pentru acordarea cheltuielilor de judecată și admiterii cererii
pârâților pe același aspect reclamanta fiind obligată la 2.000 lei cheltuieli
de judecată către pârâți, la fond, plus 500 lei în apel.
Instanța de apel a
reținut că reclamanta - a cărei acțiune a fost respinsă ca lipsită de interes -
este în culpă procesuală așa încât nu era îndreptățită la cheltuieli de
judecată ci, din contră, în temeiul
dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., ea urma
să suporte cheltuielile efectuate de pârâți, instanța de fond reținând greșit
că pârâții au efectuat plata creanțelor reclamantei după promovarea cererii,
obiectul cererii fiind constatarea nulității unor acte și nu plata unor
creanțe.
În consecință,
sentința de fond s-a schimbat doar în partea privitoare la suportarea
cheltuielilor de judecată, stabilindu-se în apel ca reclamanta să suporte plata
acestora atât la fond cât și pe cele din apel.
Nemulțumită de
această decizie reclamanta a declarat recurs solicitând modificarea ei pentru
nelegalitate.
În dezvoltarea
criticilor, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.,
recurenta apreciază că instanța de apel a interpretat greșit interesul său în
promovarea cererii și obiectul cererii sale, prin acțiunea promovată împotriva
pârâților ea urmărind readucerea în patrimoniul pârâtei Vrabie Georgeta a
părților sociale cesionate ei și neachitate și pe care, la rândul ei, le
cesionase altor persoane.
Or, prin plata
contravalorii acestora, după promovarea cererii, interesul său în a ataca
actele de cesiune nu mai era actual și legitim, așa încât corect i-a fost
respinsă cererea dar, conform art. 274 C. proc. civ. culpa procesuală aparținea
pârâților, instanța de apel făcând o greșită aplicare în cauză a dispozițiilor art.
275 C. proc. civ. deoarece pârâții nu au recunoscut pretențiile ei ci, din
contră, au solicitat respingerea cererii.
Odată cu recursul
recurenta a solicitat și suspendarea executării deciziei recurate, cerere
pentru soluționarea căreia s-a stabilit cauțiunea de 400 lei, achitată de
recurentă (fila 31 dosar) dar care a fost anulată ca netimbrată prin Încheierea
din 28 ianuarie 2010.
Recursul reclamantei
este întemeiat urmând a fi admis pentru următoarele considerente:
Criticile recurentei
privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 275 C. proc. civ. și interpretare
a celor din art. 274 C. proc. civ., referitoare la culpa procesuală, de către
instanța de apel sunt întemeiate deoarece, din actele dosarului rezultă că
interesul reclamantei în susținerea cererii de chemare în judecată a fost
interpretat greșit de către instanța de control judiciar.
Astfel, din
argumentarea cererii introductive la instanța de fond, rezultă că reclamanta
și-a justificat promovarea cererii în constatarea nulității actelor de cesiune
a părților sociale încheiate între pârâți pe interesul său în recuperarea
creanțelor ce le avea contra pârâtei V.G.M., rezultată din contractul de
cesiune din 12 iulie 2006, pârâții încheind respectivele acte tocmai în vederea
creării unei aparente stări de insolvabilitate a acesteia.
Or, împrejurarea că
după promovarea cererii (la 26 mai 2008) pârâta V.G.M.
a depus la dosar
procesul-verbal întocmit de executorul judecătoresc la 24 martie 2009 (fila 87
fond) prin care a dovedit că și-a executat către reclamantă toate obligațiile
rezultate din
contractul
de cesiune din 2006, a determinat-o pe reclamantă să nu-și mai susțină acțiunea
întrucât interesul său fusese satisfăcut, astfel încât greșit instanța de apel
a apreciat că aceasta s-ar fi aflat în culpă procesuală și că ei îi revine
obligația de a suporta cheltuielile de judecată.
Este adevărat că
potrivit art. 274 C. proc. civ. cheltuielile de judecată sunt suportate de
partea care „cade în pretenții”, iar respingerea unei cereri poate fi
considerată ca o cădere în pretenții, însă la baza obligației de restituire a
cheltuielilor de judecată stă principiul culpei procesuale, culpă care este
apreciată în raport de atitudinea procesuală a fiecărei părți.
Or, în speță,
respingerea acțiunii reclamantei ca lipsită de interes a fost făcută în raport
de atitudinea pârâtei care, pe parcursul procesului, și-a executat toate
obligațiile față de reclamantă și care a făcut ca interesul său în susținerea
cererii să nu mai fie actual și legitim.
În consecință Curtea
apreciază ca întemeiate criticile recurentei, motiv pentru care recursul va fi
admis în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art.
304 pct. 9 C. proc. civ. iar decizia din apel modificată în sensul respingerii
apelului declarat de pârâți și menținerii soluției de fond ca temeinică și
legală.
Întrucât recurenta a
solicitat și restituirea cauțiunii achitate, Curtea, având în vedere
dispozițiile art. 723
1
alin. (3) C. proc. civ. și poziția procesuală
a intimatei pârâte, exprimată astăzi pe acest aspect, urmează să admită cererea
recurentei și să dispună restituirea cauțiunii de 400 lei consemnată în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul
declarat de reclamanta
I.D.
împotriva Deciziei nr. 83/C/2009/A din 13 octombrie 2009 a Curții de Apel
Oradea secția comercială, contencios administrativ și fiscal pe care o modifică
în sensul că respinge apelul pârâților
V.G.M.
,
V.C.G.
,
A.D.
și
SC L.M. SRL Oradea declarat împotriva
sentinței nr. 452/Com din 1 aprilie 2009 a Tribunalului Bihor, secția
comercială
.
Admite cererea
formulată de
Ionașcu Daniela.
Dispune restituirea
cauțiunii în sumă de 400 lei consemnată cu recipisa din 27 ianuarie 2010 emisă
de C.E.C. Bank - Unitatea Oradea.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 11 martie 2010.