ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2366/2010

Deliberând asupra

recursurilor de față din actele și lucrările dosarului,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 4106 din 10 decembrie

2007, Tribunalul Brașov a admis în parte cererea reclamantei M.Z.B.G.

GMBH, în contradictoriu cu pârâta SC C.I. SRL Brașov, precum și

cererea reconvențională formulată de pârâtă, obligând

pârâta la plata sumei de 13.433,53 euro echivalent în lei la cursul oficial din

ziua plății, reprezentând prejudiciul suferit de reclamantă

și a sumei de 1.579 euro echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua

plății, reprezentând dobânda legală calculată pentru

perioada 14 iunie 2005 – 30 mai 2007, precum și la plata în continuare a

dobânzii legale până la plata efectivă a debitului principal.

Prin aceeași

sentință s-a respins celelalte pretenții ale reclamantei

formulate prin cererea introductivă și pârâtei din cererea

reconvențională și a fost obligată reclamanta la 1.000 lei

cheltuieli de judecată.

Apelul declarat de

reclamantă împotriva sentinței a fost admis în parte, iar în

consecință aceasta a fost schimbată, în sensul modificării

cuantumului dobânzii acordate de la suma de 1.579 euro la suma de 3.157,7 euro

și la plata în continuare a dobânzii convenționale de 12% pe an

până la data debitului principal, menținând restul dispozițiilor

sentinței, prin decizia nr. 100 Ap din 25 septembrie 2008 a Curții de

Apel Brașov, secția comercială.

Împotriva deciziei,

pronunțate în apel, au declarat recurs ambele părți.

Prin decizia nr. 1240

din 9 aprilie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

comercială, în dosarul nr. 2009/1/2010, a respins recursul declarat de

reclamanta M.Z.B.G. GMBH și a anulat ca netimbrat recursul declarat de

pârâta SC C.I. SRL Brașov.

Împotriva acestei

decizii pârâta SC C.I. SRL Brașov a formulat contestație în anulare

în motivarea căreia a arătat că, atunci când instanța de

recurs a verificat legalitatea învestirii sale cu soluționarea cererii de

recurs a dat o dezlegare ce este rezultatul unei greșeli materiale,

neobservând că recurenta - pârâtă a depus la dosarul cauzei taxele de

timbru, inclusiv timbrul judiciar, invocând ca temei de drept art. 318 C. proc.

civ.

Cauza a fost

înregistrată la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

comercială, sub nr. 5705/1/2009 fixându-se termen de judecată la data

de 26 ianuarie 2010.

Prin decizia nr. 251

din 26 ianuarie 2010 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

comercială, a admis contestația în anulare formulată de

contestatoarea SC C.I. SRL Brașov și în consecință a anulat

decizia atacată și a fixat termen pentru soluționarea

recursurilor la data de 9 martie 2010.

S-a reținut

că pârâta în recurs a fost legal citată pentru termenul din 9 aprilie

2009 cu mențiunea de a depune taxa judiciară de timbru în valoare de

243,39 lei și 2 lei timbru judiciar, obligație căreia nu s-a

conformat în totalitate întrucât la dosarul cauzei s-a depus taxa judiciară

de timbru în sumă de 244 lei și timbru judiciar de 1 leu, lipsind

diferența de 1 leu timbru judiciar.

S-a mai reținut

în considerentele deciziei date în contestația în anulare că

instanța de recurs nu a observat că recurenta – pârâtă a depus

timbrul judiciar de 2 lei, timbru aplicat pe cererea de recurs (cu mult peste

cuantumul stabilit de instanță) fapt pentru care sunt incidente

dispozițiile art. 318 C. proc. civ., în sensul avut în vedere de

legiuitor, așa încât Înalta Curte a admis contestația în anulare, a

anulat decizia atacată și a fixat termen de soluționare a

recursului la data de 9 martie 2010.

Prin recursul

declarat de reclamantă întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., critică soluția instanței de apel în ceea ce privește

greșita aplicare a dispozițiilor art. 201 C. proc. civ., în

argumentarea căruia a susținut că cele două instanțe

și-au fundamentat soluțiile pe concluziile expertului, care în opinia

sa, nu are valoarea unui mijloc absolut de probă, ci simple

constatări ale expertului realizate după circa doi ani de la livrarea

mărfurilor din conținutul cărora nu a rezultat vreo dovadă

că marfa a fost afectată cantitativ și calitativ. În

același context recurenta – reclamantă a mai arătat că

procesele – verbale de recepție nu au fost încheiate în prezența

reprezentantului furnizorului sau transportatorului la livrarea mărfii, în

cauză au fost întocmite numai procese – verbale de recepție semnate

de reprezentanții beneficiarului, din conținutul cărora nu a

rezultat că marfa livrată după doi ani de la acest moment a fost

viciată cantitativ și calitativ.

Prin recursul

declarat pârâta formulează critici, privind soluția

pronunțată în apel, întemeiate pe dispozițiile pct. 9 al art. 304

C. proc. civ., în argumentarea cărora a arătat, în esență,

că atâta timp cât au existat obiecțiuni din partea debitoarei cu

privire la clauza penală contractul nu este perfectat, astfel între

părți nu a existat un raport juridic contractual care să

constituie premisa răspunderii pentru întârzierea în plată, facturile

care fac obiectul prezentului litigiu nu au fost semnate de primire, nu au fost

acceptate la plată, nu au fost achitate și au fost făcute

obiecțiunii încă de la momentul emiterii.

În susținerea

recursului recurenta – pârâtă mai arată că în mod greșit

instanța de apel a apreciat că acceptarea dobânzii convenționale

a rezultat din primirea facturii și a mărfii de la intimată,

deoarece, în opinia recurentei clauza penală este o modalitate de evaluare

a prejudiciului suferit de creditor în cazul întârzierii în executarea obligației,

sancțiune ce trebuie să fie însușită fără echivoc

de cel căruia i se adresează.

Mai critică

decizia atacată în ceea ce privește greșita apreciere a

acceptării dobânzii convenționale ce a rezultat din

corespondența părților, în apărarea căreia a

susținut că acceptarea trebuie să fie în concordanță

cu oferta, ori, când acceptarea condiționează sau limitează

oferta inițială nu mai poate fi vorba de o acceptare ci de o

contraofertă.

În

consecință, recurenta pârâtă a susținut că în mod

eronat a fost obligată la plata dobânzii prevăzută în contractul

menționat pe verso-ul facturilor depuse de reclamantă,

neînsușite, dar fiind că nici una dintre facturi nu are clauze

convenționale pe verso.

Recursurile formulate

în prezenta cauză sunt nefondate conform considerentelor ce se vor expune

în continuare:

Pentru ca o

hotărâre să fie casată sau modificată potrivit art. 304 pct.

9 C. proc. civ. atunci când hotărârea pronunțată este

lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii.

Reclamanta a criticat

soluția instanțele anterioare din perspectiva aplicării

greșite a dispozițiilor art. 201 C. proc. civ., respectiv aprecierii

greșite a probelor administrate.

Prevederile textului

de lege pretins a fi greșit aplicat cuprinde dispoziții referitoare

la necesitatea efectuării expertizei și nu dispoziții privind

modul de evaluare a raportului de expertiză, instanța de

judecată putând accepta constatările și concluziile expertului

total sau parțial ori le poate respinge.

De asemenea, este

nefondată susținerea reclamantei vizând timpul scurs de la data

livrării mărfurilor, întrucât raportul de expertiză cuprinde

etape premergătoare, formale și se efectuează în raport de

înscrisurile, documentele și corespondența avută de

părți în derularea relațiilor comerciale stabilite (avize de

expediere, facturi, procese – verbale, documente de livrare sau transport)

și prin analizarea bilanțului stocurilor cu intrări –

ieșiri de mărfuri din gestiune s-a stabilit prejudiciul suferit de

pârâtă.

Susținerea

recurentei reclamante privind nerecunoașterea deficiențelor

constatate de expert întrucât acestea nu s-au constatat în cadrul unei comisii

de recepție legal constituită din componența căreia să

facă parte un reprezentant al furnizorului sau al transportatorului nu are

suport legal atâta timp cât deficiențele erau aduse la

cunoștința reclamantei prin corespondență, e-mail,

fotografii, informări telefonice, pe care aceasta le-a recunoscut, iar o

parte dintre acestea au fost remediate fără constituirea unei comisii

de recepție.

Se va înlătura

critica recurentei reclamantei privind constatarea deficiențelor printr-o

expertiză merceologică, întrucât în cauză nu s-au invocat

deficiențe ce țin de calitatea hârtiei livrate, ceea ce impune o

asemenea expertiză, ci de deficiențe privind cantitatea, fapt

stabilit prin expertiza efectuată în cauză prin care s-a constatat

că prejudiciul suferit de pârâtă prin inventarierea contabilă a

stocului de marfă și prin analizarea bilanțului stocurilor cu

intrări – ieșiri de mărfuri din gestiune.

Prin urmare, în mod

corect au fost aplicate dispozițiile textului de lege evocat de recurenta

– reclamantă, motiv pentru care Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondat recursului

reclamantei criticile formulate nefiind circumscrise motivului de nelegalitate

prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.

În ceea ce

privește recursul pârâtei.

Potrivit art. 6 din

contract, plata cu întârziere atrage o dobândă de 7% peste dobânda

bancară la credite aplicată în mod obișnuit în țara

cumpărătorului, pe care pârâta a acceptat-o, situație ce a

rezultat și din corespondența părților, precum și prin

primirea facturii și mărfii de la vânzător.

De asemenea, este

nefondată susținerea recurentei – pârâtei privind facturile pe care

nu sunt menționate pe verso-ul paginii clauze convenționale, deoarece

așa cum s-a arătat mai sus părțile au încheiat o

convenție simplificată prin corespondența lor din

conținutul cărora rezultă fără echivoc că

părțile au consimțit dobânzile și penalitățile

aferente în cazul executării obligațiilor cu întârziere, având în

vedere și dispozițiile art. 948 C. civ. raportat la art. 969 C. civ.

În același sens

în mod corect a reținut instanța de apel că pârâta a fost de

acord cu dobânda propusă cu două amendamente legate de nivelul

dobânzii bancare – 5% - și aplicarea clauzei în cazul întârzierilor în

onorarea comenzilor cu peste 21 de zile.

Susținerea

acestei recurente că atunci când acceptarea condiționează sau

limitează oferta inițială nu mai poate fi vorba de o acceptare

ci de o contraofertă, nu poate fi primită atâta timp cât din întregul

material probator administrat în cauză a rezultat că între

părți s-au derulat relații comerciale pe parcursul mai multor

ani, dar nu numai atât pârâta a și recunoscut aceste relații prin

corespondența purtate de acestea.

Prin urmare, și

celelalte critici formulate de recurenta pârâtă privind dobânzile și

penalitățile vor fi înlăturate ca nefondate, Înalta Curte

constatând că acestea nu se circumscriu motivului de nelegalitate evocat

de pârâtă, fapt pentru care în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

urmează să respingă ca nefondat recursul pârâtei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de reclamanta M.Z.B.G. GMBH și pârâta SC C.I. SRL Brașov

împotriva deciziei nr. 100/Ap din 25 septembrie 2008 a Curții de Apel

Brașov, secția comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi la 22 iunie 2010.