ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2366/2010

Deliberând asupra recursurilor de față din actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin sentința nr. 4106 din 10 decembrie 2007, Tribunalul Brașov a admis în parte cererea reclamantei M.Z.B.G. GMBH, în contradictoriu cu pârâta SC C.I. SRL Brașov, precum și cererea reconvențională formulată de pârâtă, obligând pârâta la plata sumei de 13.433,53 euro echivalent în lei la cursul oficial din ziua plății, reprezentând prejudiciul suferit de reclamantă și a sumei de 1.579 euro echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plății, reprezentând dobânda legală calculată pentru perioada 14 iunie 2005 – 30 mai 2007, precum și la plata în continuare a dobânzii legale până la plata efectivă a debitului principal.

Prin aceeași sentință s-a respins celelalte pretenții ale reclamantei formulate prin cererea introductivă și pârâtei din cererea reconvențională și a fost obligată reclamanta la 1.000 lei cheltuieli de judecată. Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței a fost admis în parte, iar în consecință aceasta a fost schimbată, în sensul modificării cuantumului dobânzii acordate de la suma de 1.579 euro la suma de 3.157,7 euro și la plata în continuare a dobânzii convenționale de 12% pe an până la data debitului principal, menținând restul dispozițiilor sentinței, prin decizia nr. 100 Ap din 25 septembrie 2008 a Curții de Apel Brașov, secția comercială. Împotriva deciziei, pronunțate în apel, au declarat recurs ambele părți.

Prin decizia nr. 1240 din 9 aprilie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, în dosarul nr. 2009/1/2010, a respins recursul declarat de reclamanta M.Z.B.G. GMBH și a anulat ca netimbrat recursul declarat de pârâta SC C.I. SRL Brașov. Împotriva acestei decizii pârâta SC C.I. SRL Brașov a formulat contestație în anulare în motivarea căreia a arătat că, atunci când instanța de recurs a verificat legalitatea învestirii sale cu soluționarea cererii de recurs a dat o dezlegare ce este rezultatul unei greșeli materiale, neobservând că recurenta - pârâtă a depus la dosarul cauzei taxele de timbru, inclusiv timbrul judiciar, invocând ca temei de drept art. 318 C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, sub nr. 5705/1/2009 fixându-se termen de judecată la data de 26 ianuarie 2010. Prin decizia nr. 251 din 26 ianuarie 2010 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a admis contestația în anulare formulată de contestatoarea SC C.I. SRL Brașov și în consecință a anulat decizia atacată și a fixat termen pentru soluționarea recursurilor la data de 9 martie 2010. S-a reținut că pârâta în recurs a fost legal citată pentru termenul din 9 aprilie 2009 cu mențiunea de a depune taxa judiciară de timbru în valoare de 243,39 lei și 2 lei timbru judiciar, obligație căreia nu s-a conformat în totalitate întrucât la dosarul cauzei s-a depus taxa judiciară de timbru în sumă de 244 lei și timbru judiciar de 1 leu, lipsind diferența de 1 leu timbru judiciar.

S-a mai reținut în considerentele deciziei date în contestația în anulare că instanța de recurs nu a observat că recurenta – pârâtă a depus timbrul judiciar de 2 lei, timbru aplicat pe cererea de recurs (cu mult peste cuantumul stabilit de instanță) fapt pentru care sunt incidente dispozițiile art. 318 C. proc. civ., în sensul avut în vedere de legiuitor, așa încât Înalta Curte a admis contestația în anulare, a anulat decizia atacată și a fixat termen de soluționare a recursului la data de 9 martie 2010. Prin recursul declarat de reclamantă întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică soluția instanței de apel în ceea ce privește greșita aplicare a dispozițiilor art. 201 C. proc.

civ., în argumentarea căruia a susținut că cele două instanțe și-au fundamentat soluțiile pe concluziile expertului, care în opinia sa, nu are valoarea unui mijloc absolut de probă, ci simple constatări ale expertului realizate după circa doi ani de la livrarea mărfurilor din conținutul cărora nu a rezultat vreo dovadă că marfa a fost afectată cantitativ și calitativ. În același context recurenta – reclamantă a mai arătat că procesele – verbale de recepție nu au fost încheiate în prezența reprezentantului furnizorului sau transportatorului la livrarea mărfii, în cauză au fost întocmite numai procese – verbale de recepție semnate de reprezentanții beneficiarului, din conținutul cărora nu a rezultat că marfa livrată după doi ani de la acest moment a fost viciată cantitativ și calitativ.

Prin recursul declarat pârâta formulează critici, privind soluția pronunțată în apel, întemeiate pe dispozițiile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., în argumentarea cărora a arătat, în esență, că atâta timp cât au existat obiecțiuni din partea debitoarei cu privire la clauza penală contractul nu este perfectat, astfel între părți nu a existat un raport juridic contractual care să constituie premisa răspunderii pentru întârzierea în plată, facturile care fac obiectul prezentului litigiu nu au fost semnate de primire, nu au fost acceptate la plată, nu au fost achitate și au fost făcute obiecțiunii încă de la momentul emiterii.

În susținerea recursului recurenta – pârâtă mai arată că în mod greșit instanța de apel a apreciat că acceptarea dobânzii convenționale a rezultat din primirea facturii și a mărfii de la intimată, deoarece, în opinia recurentei clauza penală este o modalitate de evaluare a prejudiciului suferit de creditor în cazul întârzierii în executarea obligației, sancțiune ce trebuie să fie însușită fără echivoc de cel căruia i se adresează. Mai critică decizia atacată în ceea ce privește greșita apreciere a acceptării dobânzii convenționale ce a rezultat din corespondența părților, în apărarea căreia a susținut că acceptarea trebuie să fie în concordanță cu oferta, ori, când acceptarea condiționează sau limitează oferta inițială nu mai poate fi vorba de o acceptare ci de o contraofertă.

În consecință, recurenta pârâtă a susținut că în mod eronat a fost obligată la plata dobânzii prevăzută în contractul menționat pe verso-ul facturilor depuse de reclamantă, neînsușite, dar fiind că nici una dintre facturi nu are clauze convenționale pe verso. Recursurile formulate în prezenta cauză sunt nefondate conform considerentelor ce se vor expune în continuare: Pentru ca o hotărâre să fie casată sau modificată potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Reclamanta a criticat soluția instanțele anterioare din perspectiva aplicării greșite a dispozițiilor art. 201 C. proc.

civ., respectiv aprecierii greșite a probelor administrate. Prevederile textului de lege pretins a fi greșit aplicat cuprinde dispoziții referitoare la necesitatea efectuării expertizei și nu dispoziții privind modul de evaluare a raportului de expertiză, instanța de judecată putând accepta constatările și concluziile expertului total sau parțial ori le poate respinge. De asemenea, este nefondată susținerea reclamantei vizând timpul scurs de la data livrării mărfurilor, întrucât raportul de expertiză cuprinde etape premergătoare, formale și se efectuează în raport de înscrisurile, documentele și corespondența avută de părți în derularea relațiilor comerciale stabilite (avize de expediere, facturi, procese – verbale, documente de livrare sau transport) și prin analizarea bilanțului stocurilor cu intrări – ieșiri de mărfuri din gestiune s-a stabilit prejudiciul suferit de pârâtă.

Susținerea recurentei reclamante privind nerecunoașterea deficiențelor constatate de expert întrucât acestea nu s-au constatat în cadrul unei comisii de recepție legal constituită din componența căreia să facă parte un reprezentant al furnizorului sau al transportatorului nu are suport legal atâta timp cât deficiențele erau aduse la cunoștința reclamantei prin corespondență, e-mail, fotografii, informări telefonice, pe care aceasta le-a recunoscut, iar o parte dintre acestea au fost remediate fără constituirea unei comisii de recepție.

Se va înlătura critica recurentei reclamantei privind constatarea deficiențelor printr-o expertiză merceologică, întrucât în cauză nu s-au invocat deficiențe ce țin de calitatea hârtiei livrate, ceea ce impune o asemenea expertiză, ci de deficiențe privind cantitatea, fapt stabilit prin expertiza efectuată în cauză prin care s-a constatat că prejudiciul suferit de pârâtă prin inventarierea contabilă a stocului de marfă și prin analizarea bilanțului stocurilor cu intrări – ieșiri de mărfuri din gestiune. Prin urmare, în mod corect au fost aplicate dispozițiile textului de lege evocat de recurenta – reclamantă, motiv pentru care Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondat recursului reclamantei criticile formulate nefiind circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc.

civ. În ceea ce privește recursul pârâtei. Potrivit art. 6 din contract, plata cu întârziere atrage o dobândă de 7% peste dobânda bancară la credite aplicată în mod obișnuit în țara cumpărătorului, pe care pârâta a acceptat-o, situație ce a rezultat și din corespondența părților, precum și prin primirea facturii și mărfii de la vânzător. De asemenea, este nefondată susținerea recurentei – pârâtei privind facturile pe care nu sunt menționate pe verso-ul paginii clauze convenționale, deoarece așa cum s-a arătat mai sus părțile au încheiat o convenție simplificată prin corespondența lor din conținutul cărora rezultă fără echivoc că părțile au consimțit dobânzile și penalitățile aferente în cazul executării obligațiilor cu întârziere, având în vedere și dispozițiile art. 948 C. civ.

raportat la art. 969 C. civ. În același sens în mod corect a reținut instanța de apel că pârâta a fost de acord cu dobânda propusă cu două amendamente legate de nivelul dobânzii bancare – 5% - și aplicarea clauzei în cazul întârzierilor în onorarea comenzilor cu peste 21 de zile. Susținerea acestei recurente că atunci când acceptarea condiționează sau limitează oferta inițială nu mai poate fi vorba de o acceptare ci de o contraofertă, nu poate fi primită atâta timp cât din întregul material probator administrat în cauză a rezultat că între părți s-au derulat relații comerciale pe parcursul mai multor ani, dar nu numai atât pârâta a și recunoscut aceste relații prin corespondența purtate de acestea.

Prin urmare, și celelalte critici formulate de recurenta pârâtă privind dobânzile și penalitățile vor fi înlăturate ca nefondate, Înalta Curte constatând că acestea nu se circumscriu motivului de nelegalitate evocat de pârâtă, fapt pentru care în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondat recursul pârâtei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta M.Z.B.G. GMBH și pârâta SC C.I. SRL Brașov împotriva deciziei nr. 100/Ap din 25 septembrie 2008 a Curții de Apel Brașov, secția comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi la 22 iunie 2010.