ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7179/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7179/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Obiectul acțiunii

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, la data de 21 decembrie 2011, reclamanta Asociația

Magistraților din România în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al

Magistraturii, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să

dispună obligarea pârâtului de a soluționa solicitarea reclamantei nr. 158 din

11 octombrie 2011, înregistrată sub nr. 25731/1154 din 11 octombrie 2011, prin pronunțarea

unei hotărâri a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii cu privire la

aspectele semnalate în cerere, dispunând totodată și un termen pentru

executare, respectiv emiterea hotărârii Plenului Consiliului Superior al

Magistraturii.

Ulterior, reclamanta a

formulat cerere de modificare și completare a acțiunii, solicitând instanței să

dispună anularea următoarelor acte administrative:

- Hotărârea Consiliului

Superior al Magistraturii nr. 399 din 24 mai 2007, în ceea ce privește pct. 9 al

hotărârii, care modifică prevederile art. 46 alin. (2), art. 56 pct. 1 și art. 58

ale Regulamentului de organizare și funcționare al Consiliului Superior al Magistraturii,

aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 326 din 24

august 2005;

- Hotărârea Consiliului

Superior al Magistraturii nr. 570 din 29 august 2011;

- Hotărârea Plenului Consiliului

Superior al Magistraturii din data de 19 ianuarie 2012, aflată pe ordinea de zi

la pct. 27 (nr. 2516/1154 din 11 octombrie 2011) prin care s-a respins cererea Asociația

Magistraților din România de revocare a Hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii

nr. 570 din 29 august 2011;

- Anularea tuturor actelor

subsecvente.

Ca urmare a anulării actelor

subsecvente, să se dispună încetarea detașărilor și a formelor contractuale încheiate

în baza Hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii nr. 570 din 29 august 2011,

cu consecința recuperării sumelor achitate de către Consiliul Superior al Magistraturii

persoanelor angajate în așa-zisul cabinet al demnitarului, în lipsa unei baze legale.

De asemenea, s-a solicitat

ca până la soluționarea pe fond a cauzei, să se dispună în baza art. 14 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării actelor administrative atacate

(Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 399 din 24 mai 2007 pct. 9;

Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 570 din 29 august 2011; Hotărârea

Plenului Consiliului Superior al Magistraturii din data de 19 ianuarie 2011).

Pârâtul Consiliul Superior

al Magistraturii a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei de interes

a reclamantei, în promovarea acțiunii precum și excepția lipsei dovezii calității

de reprezentant a reclamantei.

Prin încheierea din data

de 09 martie 2012, instanța a respins excepția lipsei dovezii calității de reprezentant,

reținând că din Statutul Asociației Magistraților din România, respectiv art. 17

pct. 3 lit. a) rezultată că Președintele poate reprezenta în justiție pe reclamantă.

A fost respinsă și excepția

lipsei de interes a reclamantei, invocată de pârât, reținând că această asociație

este de utilitate publică având în vedere dispozițiile art. 5 și 6 din Statut,

art. 2 alin. (1) lit. p) și r) din Legea nr. 554/2004 și Decizia nr. 1907 din

31 martie 2011, interesul în promovarea acțiunii fiind justificat.

Prin aceeași încheiere,

instanța a admis cererea de suspendare formulată de reclamanta Asociația Magistraților

din România și ca urmare a dispus suspendarea Hotărârii Consiliului Superior al

Magistraturii nr. 399/2007 cu privire la funcționarea cabinetelor demnitarilor;

suspendarea executării Hotărârii Consiliul Superior al Magistraturii nr. 570/2011

privind constituirea cabinetelor; suspendarea Hotărârii Consiliului Superior al

Magistraturii din data de 19 ianuarie 2012 privind cabinetul demnitarului, reținând

că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 și 15 din Legea

nr. 554/2004.

Hotărârea instanței de

fond

Prin sentința civilă

nr. 2525 din 06 aprilie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a fost admisă acțiunea precizată de reclamanta

Asociația Magistraților din România în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior

al Magistraturii și ca urmare au fost anulate Hotărârile Consiliului Superior al

Magistraturii nr 399/2007; nr. 570/2011 și Hotărârea din data de 19 ianuarie 2012

privind cabinetul demnitarului.

În motivarea sentinței,

instanța de fond a reținut, în esență că prin hotărârile Consiliului Superior

al Magistraturii atacate, intimata a aprobat constituirea cabinetelor de demnitari

pentru membrii aleși cu alocarea unui anumit număr de posturi, din care un număr

maxim de 3 posturi pentru cabinetul președintelui Consiliului Superior al

Magistraturii, un număr maxim de 2 posturi pentru cabinetul vicepreședintelui Consiliului

Superior al Magistraturii și câte un post pentru cabinetele celorlalți membri.

Conform art. 58 alin.

(2) din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 399/2007: Numărul de

posturi și structura cabinetului demnitarului se stabilesc prin hotărârea Plenului

Consiliului Superior al Magistraturii, în limitele prevăzute de O.G. nr. 32/1998

privind cabinetul demnitarului din administrația publică centrală, cu modificările

și completările ulterioare.

Prin Hotărârea

Consiliului Superior al Magistraturii nr. 570/2011, Plenul Consiliului Superior

al Magistraturii a aprobat constituirea cabinetului președintelui Consiliului Superior

al Magistraturii, al vicepreședintelui și ale fiecărui membru, hotărâre întemeiată

pe dispozițiile O.G. nr. 32/1998 privind cabinetul demnitarului din administrația

publică centrală. Potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 32/1998, prin demnitar din administrația

publică centrală se înțelege: primul-ministru, viceprim-ministrul, ministrul de

stat, ministrul, ministrul delegat, secretarul general al Guvernului, secretarul

general adjunct al Guvernului, consilierul de stat, secretarul de stat și asimilatul

acestuia din cadrul aparatului propriu de lucru al primului-ministru, din cadrul

aparatului propriu de lucru al viceprim-ministrului, Secretariatului General al

Guvernului, Departamentului pentru Relația cu Parlamentul și din cadrul ministerelor,

precum și conducătorul organelor de specialitate ale administrației publice centrale,

cu rang de secretar de stat.”

Conform art. 2 din O.G.

nr. 32/1998: În cadrul aparatului de lucru al Guvernului, în aparatul ministerelor,

cu excepția Ministerului Apărării Naționale, precum și în aparatul organelor de

specialitate ale administrației publice centrale se organizează și funcționează,

în subordinea demnitarului, cabinetul demnitarului din administrația publică centrală.

Ca urmare, Consiliul Superior

al Magistraturii nu poate organiza cabinete de demnitar pe baza dispozițiilor O.G.

nr. 32/1998, iar o concluzie logică este că hotărârile ce au organizat aceste cabinete

de demnitar prezintă o serioasă îndoială de legalitate, în sensul art. 14 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004.

Consiliul Superior al

Magistraturii este o instituție ce face parte din „Autoritatea Judecătorească”,

conform Titlul III, Capitolului VI al Constituției, Secțiunea a 3-a, iar O.G.

nr. 32/1998 privește demnitarii din administrația publică centrală care se regăsește

în Capitolul V al Constituției, Titlul III Autoritățile publice.

Hotărârile Consiliului

Superior al Magistraturii nr. 399/2007, 570/2011 și cele care fac referire la O.G.

nr. 32/1998

privind

cabinetul demnitarului din administrația publică centrală prezintă îndoieli de legalitate,

atât in raport cu Constituția, dar și cu O.G. nr. 32/1998.

Legea nr. 317/2004 privind

Consiliul Superior al Magistraturii prevede că membrii Consiliului Superior al

Magistraturii sunt demnitari (art. 51), dar nu le oferă cabinete de demnitari și

nici nu face trimitere la O.G. nr. 32/1998 pentru aceste cabinete.

Nu se pot crea instituții

noi prin asimilare sau analogie cu norme ce reglementează în sfera unei alte puteri

- puterea executivă.

În hotărârile Consiliului

Superior al Magistraturii nr. 399/2007 și 570/2011 nu s-a motivat de ce Consiliul

Superior al Magistraturii, ca autoritate judecătorească, a apelat la O.G. nr. 32/1998,

care este un act ce reglementează în sfera administrației publice centrale.

Pe de o parte, definiția

demnitarului oferită de O.G. nr. 32/1998 se raportează doar la demnitarul din administrația

publică centrală, dar Consiliul Superior al Magistraturii nu face parte din administrația

publică centrală, iar demnitarii săi au alt statut juridic.

Nu există nici o dispoziție

din care să transpară criteriile de selecție, inclusiv competențele și calificările

profesionale, în ce constă activitatea și care sunt atribuțiile personalului contractual

din cabinetul demnitarului aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii

nr. 570/2011.

Curtea a apreciat că există

motive clare de nelegalitate pentru anularea hotărârilor Consiliului Superior

al Magistraturii nr. 399 din 24 mai 2007, nr. 570 din 29 august 2011 și hotărârea

din data de 19.01.2012 aflata pe ordinea de zi la poziția 27 prin care s-a respins

cererea Asociației Magistraților din România de revocare a Hotărârii Consiliului

Superior al Magistraturii nr. 570 din 29 august 2011 și a tuturor actelor subsecvente,

iar cu privire la încetarea detașărilor, Curtea a apreciat că acest aspect depinde

de mai mulți factori, priviți individual, pentru fiecare detașare în parte.

Recursul exercitat în

cauză

Împotriva sentinței civile

nr. 2525 din 06 aprilie 2012 a Curții de Apel București, a formulat recurs pârâtul

Consiliul Superior al Magistraturii, solicitând admiterea recursului, modificarea

în tot a sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii precizate de reclamanta

Asociația Magistraților din România.

În dezvoltarea motivelor

de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C.

proc. civ., reclamanta arată că instanța de fond și-a însușit argumentele neprobate

ale reclamantei în sensul că, Consiliul Superior al Magistraturii nu poate organiza

cabinete de demnitar în baza O.G. nr. 32/1998 fără să țină cont că prin Hotărârea

Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 399/2007 a fost modificat Regulamentul

de organizare și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii, în sensul

că art. 46 alin. (2) din Regulament cuprinde și teza conform căreia în cadrul aparatului

propriu, funcționează și cabinetele demnitarului, iar în baza acestor reglementări

prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 570 din 29 august 2011

s-a hotărât constituirea efectivă a cabinetelor membrilor Consiliului Superior al

Magistraturii, în limita unui număr de 3 posturi pentru cabinetul președintelui,

2 posturi pentru vicepreședinte și un post pentru fiecare membru ales.

În mod greșit au fost

reținute dispozițiile O.G. nr. 32/1998, deoarece actele administrative anulate au

fost emise în baza altor argumente legale. Posibilitatea legală, ca membrii Consiliului

Superior al Magistraturii să poată avea consilieri, este prevăzută expres la

art. 14 cap. VIII al Anexei nr. VI din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară

a personalului plătit din fonduri publice, iar potrivit art. 51 alin. (1) teza a

doua din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, membrii

Consiliului Superior al Magistraturii au calitatea de demnitari.

Potrivit art. 62

alin. (2) din Legea nr. 317/2004, structura organizatorică a aparatului propriu

a Consiliului Superior al Magistraturii se stabilește prin Hotărârea Plenului, în

limitele bugetului. Prin urmare, organizarea cabinetului președintelui, al vicepreședintelui

și al membrilor Consiliului, cu activitate permanentă, se poate face prin hotărârea

Plenului, privind aprobarea structurii organizatorice a aparatului propriu.

Spre deosebire de situația

cabinetelor demnitarilor aparținând puterii executive, reglementată expres prin

dispozițiile O.G. nr. 32/1998, în cazul celor două Camere ale Parlamentului nu există

o reglementare de nivel legislativ.

Dispozițiile O.G. nr.

32/1998 și a Legii nr. 284/2010 trebuie corelate cu dispozițiile art. 62 alin.

(4) din Legea nr. 317/2004, potrivit cărora „funcționarii publici și personalul

contractual din aparatul propriu al Consiliului Superior al Magistraturii sunt salarizați

potrivit dispozițiilor legale aplicabile acelorași categorii de personal din aparatul

Parlamentului”.

În consecință, în aplicarea

dispozițiilor legale menționate, art. 56 din Regulamentul de organizare și funcționare

al Consiliul Superior al Magistraturii, prevede că din aparatul propriu al Consiliului

fac parte cabinetele demnitarilor, organizate pe lângă președinte, vicepreședinte

și membrii aleși.

Potrivit art. 58 din Regulament,

activitatea cabinetului demnitarului este coordonată de directorul de cabinet, iar

numărul de posturi și structura cabinetului se stabilește prin hotărâre a Plenului

Consiliul Superior al Magistraturii în limitele prevăzute de O.G. nr. 32/1998 privind

cabinetul demnitarului din administrația publică centrală.

În ceea ce privește aplicabilitatea

dispozițiilor O.G. nr. 32/1998 la situația cabinetelor demnitarilor organizate în

cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, din analiza art. 58 alin. (2) din

Regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii,

rezultă că dispozițiile citate nu au vizat organizarea cabinetului demnitarului

în condițiile acestui act normativ, ci doar organizarea structurii cabinetului fiecăruia

dintre demnitarii menționați după modelul cuprins în Anexa nr. 1 din O.G. nr. 32/1998,

respectiv în limitele prevăzute de aceasta ca număr de posturi, ca model.

În raport de situația

expusă, s-a apreciat că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nemotivată, întrucât

a preluat susținerile reclamantei fără a argumenta de ce a ignorat apărările prin

care s-a arătat că temeiul legal al modificărilor este Legea nr. 317/2004 și nu

O.G. nr. 32/1998.

Intimata-reclamantă Asociația

Magistraților din România a depus la dosar concluzii scrise prin care a solicitat

în esență respingerea recursului ca nefondat, hotărârea recurată fiind legală și

temeinică.

Hotărârea instanței de

recurs

Analizând sentința recurată

în raport de criticile formulate și temeiul de drept invocat, se constată că recursul

este nefondat.

Primul motiv de recurs

vizează nemotivarea hotărâri în sensul că instanța de fond a preluat susținerile

reclamantei fără a argumenta de ce a ignorat apărările pârâtei prin care s-a arătat

că temeiul legal al modificărilor dispuse prin hotărârile atacate, este Legea

nr. 317/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și nu O.G. nr. 32/1998, motiv

de recurs ce se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Dispozițiile art. 304

pct. 7 C. proc. civ., invocate de recurent, vizează nemotivarea hotărârii judecătorești

atunci când nu se arată motivele pe care aceasta se sprijină, dar și atunci când

hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, dar sentința

recurată cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se sprijină, conform cerințelor

dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, instanța de fond

a stabilit împrejurările de fapt esențiale în cauză, a evocat normele substanțiale

incidente și aplicarea lor în speță, iar susținerile recurentului în sensul că nu

s-a argumentat de ce au fost ignorate apărările vizând aplicarea dispozițiilor Legii

nr. 317/2004 și nu ale O.G. nr. 32/1918, nu au un fundament real în condițiile în

care instanța a analizat pe larg atât incidența dispozițiilor Legii nr. 317/2004

cât și a dispozițiilor art. 32

1998

în raport de situația de față, concluzionând

că Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii prin art. 51,

stabilește că membrii Consiliului Superior al Magistraturii sunt demnitari, dar

nu le oferă cabinete de demnitari și nici nu face trimitere la O.G. nr. 32/1998,

astfel că nu pot fi create instituții noi prin asimilare sau analogie cu norme ce

reglementează puterea executivă.

Este evident că instanța

de fond a avut în vedere susținerile ambelor părți, a analizat în mod real problemele

esențiale care i-au fost supuse, a evocat normele de drept substanțial, incidența

și aplicarea lor în cauză, soluția exprimată prin dispozitiv fiind susținută de

considerente, și a stabilit împrejurările de fapt esențiale, context în care motivele

de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu sunt incidente.

Nici motivul de recurs

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu poate fi reținut, în

condițiile în care instanța de fond a interpretat și aplicat corect dispozițiile

legale incidente.

Prin Hotărârea Consiliului

Superior al Magistraturii nr. 399/2007 s-a hotărât modificarea Regulamentului de

organizare și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii, aprobat prin

Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 326 din 24 august 2005,

iar la pct. 9 vizând „Aparatul propriu al Consiliului” prin art. 46 alin. (2),

art. 56 pct. 1 și art. 58 s-a aprobat constituirea cabinetelor de demnitari.

La art. 46 alin. (2) teza

a II-a se stabilește că, în cadrul aparatului propriu al Consiliului Superior al

Magistraturii funcționează cabinetele demnitarilor, iar potrivit art. 56 (1) cabinetele

demnitarilor sunt organizate pe lângă președinte, vicepreședinte și membri aleși

ai Consiliului, numărul de posturi și structura fiind reglementată de art. 58

alin. (2), astfel că numărul de posturi și structura cabinetului demnitarului se

stabilesc prin hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii , în limitele

prevăzute în O.G. nr. 32/1998 privind cabinetele demnitarilor din administrația

publică centrală.

Ulterior, prin Hotărârea

nr. 570 din 29 august 2011 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii s-a

aprobat constituirea cabinetului președintelui Consiliului Superior al

Magistraturii, în limita unui număr maxim de 3 posturi, al vicepreședintelui Consiliului

Superior al Magistraturii în limita unui număr maxim de 2 posturi și al membrilor

Consiliului Superior al Magistraturii, în limita unui post pentru fiecare membru.

Această hotărâre a fost

adoptată având în vedere dispozițiile art. 51 alin. (1) din Legea nr. 317/2004,

privind Consiliul Superior al Magistraturii, ale prevederilor O.G. nr. 32/1998 privind

cabinetul demnitarului din administrația publică centrală, ținând seama și de dispozițiile

art. 58 alin. (2) din Regulamentul de organizare și funcționare a Consiliul Superior

al Magistraturii, aprobat prin Hotărârea nr. 326/2005 al Plenului Consiliul Superior

al Magistraturii, dar modificat și completat prin Hotărârea Consiliului Superior

al Magistraturii nr. 399/2007.

Conform dispozițiilor

art. 1 alin. (4) din Constituția României revizuită în 2003: „Statul se organizează

potrivit principiului separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă

și judecătorească - în cadrul democrației constituționale”.

Capitolul VI din Titlul

III al Legii fundamentale este consacrat autorității judecătorești, formată din

instanțele judecătorești, Ministerul Public, Consiliul Superior al Magistraturii,

fiecare cu atribuții proprii, stabilite prin normele constituționale și prin alte

dispoziții legale.

Constituția, prin

art. 132 alin. (1), a conferit misiunea de „garant al independenței Justiției” Consiliului

Superior al Magistraturii ca unic reprezentant al autorității judecătorești. Prevederile

constituționale au fost detaliate în Legea nr. 317/2004 privind Consiliului

Superior al Magistraturii care la art. 51 prevede că membrii Consiliului Superior

al Magistraturii sunt demnitari, fără însă a le oferi cabinete de demnitari, și

nici nu face trimitere la dispozițiile O.G. nr. 32/1998 privind cabinetul demnitarului

din administrația publică centrală.

Prin cele două hotărâri

atacate, Consiliul Superior al Magistraturii a aprobat constituirea cabinetelor

de demnitari fără a exista o inițiativă legislativă care să modifice sau să completeze

art. 51 din Legea nr. 317/2004, în sensul constituirii de cabinet al demnitarului

pentru membrii Consiliului Superior al Magistraturii.

Prin Hotărârea nr. 570

din 29 august 2011 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii s-a aprobat

constituirea cabinetelor de demnitari, având în vedere și dispozițiile art. 58

alin. (2) din Regulamentul de organizare și funcționare al Consiliului Superior

al Magistraturii deși un Regulament nu poate adăuga la lege.

Prin art. 1 din O.U.G.

nr. 32/1998 privind cabinetul demnitarului, s-a stabilit ce se înțelege prin „demnitar”

din administrația publică centrală, iar la art. 2 din același act normativ, se arată

modul de organizare și funcționare a cabinetului demnitarului din administrația

publică centrală, dar așa cum am arătat, Consiliul Superior al Magistraturii face

parte din Autoritatea judecătorească nu din Autoritățile publice pentru a putea

hotărî constituirea cabinetelor de demnitari în baza O.U.G. nr. 32/1998.

Atâta timp cât Legea

nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii nu stabilește organizarea

și funcționarea în subordinea demnitarului, a cabinetului de demnitar și nici nu

face trimitere la O.U.G. nr. 32/1998 nu se pot crea instituții noi în baza unei

norme ce reglementează în sfera unei alte puteri, aspecte reținute corect de prima

instanță.

Nu poate fi reținută susținerea

recurentei în sensul că cele două hotărâri ale Consiliului Superior al

Magistraturii au avut în vedere dispozițiile Legii nr. 248/2010 privind salarizarea

unitară a personalului plătit din fonduri publice în condițiile în care Legea

nr. 284/2010 nu era în vigoare la momentul adoptării Hotărârii nr. 399/2007 a Consiliului

Superior al Magistraturii prin care a fost modificat Regulamentul de organizare

și funcționare al Consiliului Superior al Magistraturii, prin includerea în aparatul

propriu al Consiliului Superior al Magistraturii a cabinetelor demnitarilor -

art. 46 alin. (2), art. 56 pct. 1 și art. 58 din Regulament.

Legalitatea Hotărârii

nr. 399/2007 și a Hotărârii nr. 570/2011 a fost analizată din perspectiva textelor

de lege în baza cărora au fost adoptate, fiind evident că nu exista o dispoziție

legală care să justifice constituirea „cabinetului demnitarului” în condițiile în

care Legea nr. 317/2004, privind Consiliul Superior al Magistraturii, nu reglementează

o astfel de instituție.

Regulamentul de organizare

și funcționare al Consiliului Superior al Magistraturii nu poate adăuga la lege,

fiind un act normativ inferior, iar O.G. nr. 32/1998 vizează demnitarul din administrația

publică centrală, Consiliul Superior al Magistraturii făcând parte din Autoritatea

judecătorească”.

Este adevărat că rolul

legii este acela de a stabili reguli generale și impersonale, iar actele administrative

ulterioare, (hotărâri, regulamente etc.) au rolul de a dezvolta și nuanța legea,

dar nu pot adăuga la lege. Susținerea recurentului, în sensul că Legea nr. 317/2004,

ca lege organică prin care se reglementează organizarea și funcționarea Consiliului

Superior al Magistraturii, stabilește cadrul general, iar structura în detaliu a

aparatului propriu al Consiliul Superior al Magistraturii este dată în competența

actelor normative de aplicare a legii este corectă dar aceste acte normative nu

pot depăși limitele legii organice.

Recurenta a invocat dispozițiile

art. 62

2

din Legea nr. 317/2004 prin care se arată că structura organizatorică

a aparatului propriu al Consiliului Superior al Magistraturii se stabilește prin

hotărâre a plenului, în limitele bugetului, dar se omit dispozițiile art. 62

alin. (1) din același act normativ care arată că aparatul propriu al Consiliului

Superior al Magistraturii este organizat în direcții, servicii și birouri fără să

vizeze organizarea, funcționarea și personalul din cabinetul demnitarului.

Ca urmare, față de considerentele

expuse, se constată că instanța de fond a interpretat și aplicat corect dispozițiile

legale incidente, iar motivele care au format convingerea instanței sunt expuse

în mod logic și detaliat, motiv pentru care Înalta Curte în temeiul dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va

respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Consiliul Superior al Magistraturii împotriva sentinței nr. 2525 din 06 aprilie

2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 08 noiembrie 2013.