Decizia nr. 7094/2013 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal · Dosar nr. 7653/2/2011 — recurs împotriva sentinței nr. 7173/2012 a Curții de Apel București

Hotărârea atacată cu recurs Prin sentința civilă nr. 7173 din 18 decembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul M.M. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii și pe cale de consecință a dispus anularea Hotărârii nr. 274 din 07 aprilie 2011 a Secției pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, precum și respingerea în rest a acțiunii formulate de reclamant, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele: În rejudecarea cauzei, reclamantul a depus la 11 septembrie 2012 cerere de completare a acțiunii cu solicitarea de „constatare a nulității absolute a Hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii nr. 546 din 07 iulie 2011 din aceleași considerente ca și în cazul Hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii nr. 274 din 07 aprilie 2011”. În acest context, instanța de fond a constatat că Hotărârea Secției pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 274 din 07 aprilie 2011 a fost adoptată cu încălcarea dispozițiilor legale ce reglementau competența instanței de contencios administrativ în soluționarea contestației împotriva rezoluției de clasare (art. 46 pct. 13 din Legea nr. 317/2004 în vigoare la 27 martie 2011), procedând la anularea acesteia. Cu privire la cererea de anulare a Hotărârii Secției pentru Judecători nr. 545 din 07 iulie 2011, instanța de fond a apreciat-o ca fiind neîntemeiată, reținând în prealabil că motivele invocate de reclamant în susținerea acestei cereri trimit la cele formulate prin acțiunea inițială, având ca obiect anularea Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 274 din 07 aprilie 2011 și care privesc nulitatea absolută a hotărârii pentru necompetența Consiliului Superior al Magistraturii. Astfel, analizând fondul contestației împotriva rezoluției de clasare, față de considerentele deciziei de casare , instanța de fond a constatat că prin acțiunea, astfel cum a fost completată, având ca obiect anularea celor două hotărâri ale Consiliului Superior al Magistraturii - Secția pentru Judecători, reclamantul nu a invocat motive concrete de nelegalitate a rezoluției, așa încât a analizat cele susținute prin contestația adresată Consiliului Superior al Magistraturii, calificată ca și plângere prealabilă. Astfel, a apreciat instanța de fond că nu sunt fondate criticile reclamantului cu privire la netemeinicia soluției de clasare, reținând că: în mod corect s-a apreciat că judecătorul a avut o conduită conformă dispozițiilor procedurale referitoare la desfășurarea ședinței de judecată; bruiajul existent în înregistrarea audio a ședinței din 25 octombrie 2010 nu poate sta la baza unei concluzii de modificare a înregistrărilor; împrejurarea că nu rezultă din probele administrate cu certitudine dacă judecătorul s-a adresat inculpatului sau polițistului cu remarca „Și d-voastră la fel Păstrați liniștea” nu poate sta la baza admiterii acțiunii; stabilirea situației dacă procurorul de ședință s-a adresat sau nu direct inculpatului fără ca instanța să îi acorde cuvântul, nu face obiectul analizei necesare pentru stabilirea legalității rezoluției. Cu privire la faptul că judecătorul T.I. a atras atenția procurorului de ședință că îi va aplica o amendă judiciară în situația în care va mai întrerupe instanța, judecătorul fondului a considerat că s-a apreciat în mod corect că această atenționare nu este de natură a constitui o conduită contrară demnității profesiei de magistrat, în condițiile în care legiuitorul a pus la dispoziția judecătorului acest mijloc procesual pentru a asigura păstrarea ordinii și solemnității ședinței de judecată. În ce privește afirmația judecătorului: „...văd că toată lumea știe cine este colaboratorul sub acoperire, mă rog, în fine... ne jucăm de-a investigațiile serioase”, care, în aprecierea Comisiei de disciplină „are mai mult caracterul unei constatări, judecătorul exprimându-și în această modalitate uimirea cu privire la faptul că inculpații, potrivit precizărilor acestora, cunoșteau identitatea colaboratorului sub acoperire” instanța de fond a reținut că nu au fost aduse argumente de către reclamant care să stea la baza concluziei că a fost de natură să diminueze prestigiul profesional și autoritatea Ministerului Public, în condițiile în care, astfel cum s-a reținut și în rezoluție, în aceeași ședință judecătorul a afirmat că „era doar în atenția organelor de urmărire penală pentru a verifica ei înșiși dacă se impune în continuare ca acest colaborator să-și păstreze o identitate protejată sau dacă nu mai este cazul”. Comisia de disciplină a reținut faptul că această afirmație nu are legătură cu aprecierile pe care trebuie să le facă un judecător în timpul dezbaterilor, apreciind că, fiind vorba de o simplă remarcă, nu se poate considera că aceasta se circumscrie unei conduite „nedemne” a doamnei judecător T.I. în raporturile cu procurorul de ședință, de natura celei reglementate de dispozițiile art. 99 lit. k) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată și modificată. În fine a mai reținut judecătorul fondului că împrejurările invocate de reclamant în cursul cuvântului pe fond (neconcordanțele privind datele consemnate în adresa nr. 2765/IJ/2239/SIJ/2010 a Inspecției Judiciare) nu constituie aspecte de nelegalitate a rezoluției de clasare.

Cererea de recurs Împotriva sentinței civile nr. 7173 din 18 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a-VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul M.M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în condițiile art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor formulate, recurentul a arătat, în esență, următoarele: În ceea ce privește motivul prevăzut în art. 304 pct. 9) C. proc. civ., recurentul a formulat două critici pe care le-a circumscris cazului de modificare indicat, ambele vizând competența Secției pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii cu privire la soluționarea plângerii prealabile formulate, ca urmare a modificărilor intervenite asupra Legii nr. 317/2004. Astfel, recurentul susține că în raport de dispozițiile art. 43 alin. (13) din Legea nr. 317/2004, Secția pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nu mai era competentă să se pronunțe asupra plângerii prealabile formulate în temeiul Legii nr. 544/2004, nici în ceea ce privește revocarea Hotărârii nr. 274 din 07 aprilie 2011 a Secției pentru Judecători a CSM și nici asupra contestației formulate împotriva rezoluției de clasare din Dosarul nr. 12/CDJ/2011, în condițiile în care la acel moment singura îndreptățită să se pronunțe era instanța competentă. Consideră recurentul că față de dispozițiile legale invocate Secția pentru Judecători trebuia în temeiul art. 10 din Legea nr. 554/2004 să constate că nu este competentă a se mai pronunța asupra respectivei plângeri/contestații. Printr-o altă critică formulată, circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurentul susține că instanța de fond după casare nu a respectat dispozițiile date prin decizia de casare nr. 1038 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, cu privire la legalitatea Hotărârii nr. 546 din 07 iulie 2012 a Secției pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii prin care, în mod nelegal, s-a pronunțat asupra contestației formulate împotriva rezoluției de clasare dispusă în Dosarul nr. 12/CDJ/2012 pe care a calificat-o drept plângere prealabilă și pe care a respins-o. O critică distinctă, întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., vizează motivarea sentinței, care, potrivit susținerilor recurentului, reprezintă un copy-paste după motivele din rezoluția de clasare și după Hotărârea nr. 274 din 07 iulie 2011, fără ca instanța de fond să arate care au fost aspectele pe care le-a avut în vedere și care i-au determinat convingerea în respingerea respectivelor capete de cerere. În ceea ce privește motivul prevăzut în art. 304 pct. 8 C. proc. civ. recurentul a susținut că prin respingerea capătului de cerere prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a Hotărârii nr. 546 din 07 iulie 2011, instanța de fond după casare a comis o nelegalitate menținând o hotărâre dată cu încălcarea dispozițiilor legale. În fine, un ultim aspect de nelegalitate invocat, prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ., constă în aceea că instanța de fond după casare nu s-a pronunțat cu privire la daunele morale în cuantum de 1 RON solicitate cu ocazia dezbaterilor în Dosarul nr. 7653/2/2011 al Curții de Apel București.

Apărările intimatului Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul Consiliul Superior al Magistraturii, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate, arătând în esență că instanța de fond a verificat legalitatea Hotărârii nr. 546 din 07 iulie 2011 în raport de dispozițiile legale în materie, cu respectarea îndrumărilor dispuse prin decizia de casare, formulând scurte apărări în combaterea motivelor de nelegalitate invocate prin cererea de recurs.

Hotărârea instanței de recurs Înalta Curte examinând sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse și raportat la prevederile legale incidente în materia suspusă examinării, constată că nu subzistă în cauză motivele de nelegalitate invocate prin cererea de recurs.

Circumstanțele cauzei Recurentul M.M. a investit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat inițial anularea Hotărârii Secției pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 274 din 07 aprilie 2011, iar ulterior, în urma completării acțiunii în al doilea ciclu procesual a solicitat și anularea Hotărârii Secției pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 546 din 07 iulie 2011. P rin rezoluția pronunțată de Comisia de disciplină pentru Judecători la 27.01.2011 în Dosarul nr. 12/CDJ/2011, s-a dispus clasarea cauzei sub aspectul săvârșirii abaterii disciplinare prevăzute de dispozițiile art. 99 lit. k) din Legea nr. 303/2004 de către dna judecător T.I. din cadrul Tribunalului București. La data de 15 martie 2011 recurentul, procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial București a formulat contestație împotriva rezoluției de clasare dispusă în Dosarul nr. 12/CDJ/2011. Prin Hotărârea Secției pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 274 din 07 aprilie 2011 a fost respinsă contestația formulată de contestatorul M.M., împotriva rezoluției pronunțate, la data de 27 ianuarie 2011, în Dosarul nr. 12/CDJ/2011 de Comisia de disciplină pentru judecători. Prin plângerea prealabilă formulată, în temeiul Legii contenciosului administrativ, la data de 01 iulie 2011 recurentul a solicitat intimatului Consiliul Superior al Magistraturii revocarea Hotărârii nr. 274 din 07 aprilie 2011 a Secției pentru Judecători, cu motivarea că respectiva hotărâre a fost emisă cu încălcarea normelor de competență, față de modificările aduse dispozițiilor art. 46 alin. (13) din Legea nr. 317/2004 prin O.U.G. nr. 59/2009 așa cum a fost aprobată prin Legea nr. 36/2011. Prin Hotărârea Secției pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 546 din 07 iulie 2011 a fost admisă plângerea prealabilă formulată de M.M., la data de 01 iulie 2011, cu motivarea că Secția pentru Judecători nu a avut competență legală pentru a se pronunța cu privire la contestația depusă de petiționar la 15 martie 2011, împotriva rezoluției de clasare din Dosarul nr. 12/CDJ/2011 (art. 1 din hotărâre); totodată, ca efect al admiterii plângerii prealabile și implicit al desființării actului administrativ contestat, prin aceiași hotărâre (art. 2) a fost calificată drept plângere prealabilă și analizată ca atare și contestația formulată de recurent la data de 15 martie 2011, împotriva rezoluției de clasare dispuse în Dosarul nr. 12/CDJ/2011. În acest context, răspunzând punctual criticilor formulate de recurent, prin prisma motivelor de recurs reglementate prin dispozițiile art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: În prealabil, Înalta Curte constată că prin motivele de recurs formulate recurentă critică soluția instanței de fond doar cu privire la respingerea capătului de cerere referitor la anularea Hotărârii Secției pentru Judecători nr. 546 din 07 iulie 2011, așa încât considerentele referitoare la anularea Hotărârii Secției pentru Judecători nr. 274 din 07 aprilie 2011 au intrat în putere de lucru judecat.

Cu privire la calitatea motivării sentinței Verificând considerentele sentinței atacate, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a expus rațiunile pentru care a ajuns la concluzia că contestația formulată de recurent cu privire la Hotărârea Secției pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 546 din 07 iulie 2011 este neîntemeiată. Este adevărat că instanța de fond, nu a răspuns fiecărui argument invocat de recurent în susținerea netemeiniciei rezoluției de clasare, prin plângerea prealabilă înregistrată la data de 15 martie 2011 și respinsă prin Hotărârea Secției pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 546 din 07 iulie 2011, însă acest fapt nu este de natură a afecta hotărârea instanței de fond, prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în condițiile în care argumentele expuse în considerentele hotărârii recurate justifică pe deplin soluția pronunțată. Faptul că în motivarea hotărârii pronunțate instanța de fond a preluat o parte din argumentele expuse în rezoluția de clasare contestată nu poate conduce la concluzia că respectivele argumente nu au trecut prin filtru analizei judecătorului fondului, cum în mod greșit se susține prin cererea de recurs. De altfel, chiar recurentul nu prezintă coerență în conturarea motivelor de netemeinicie a art. 2 din Hotărârea Secției pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 546 din 07 iulie 2011 în condițiile în care prin acțiunea completatoare depusă la dosarul de fond, critică respectivul act administrativ doar prin prisma încălcării unor norme de competență. Prin urmare, constatând că motivarea sentinței răspunde exigențelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că motivul de recurs prevăzut în art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este nefondat. Nefondate sunt și criticile vizând incidența motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., câtă vreme instanța de fond nu a schimbat cu nimic nici natura și nici înțelesul actelor juridice deduse judecății, ceea ce rezultă de altfel și din expunerea rezumativă a considerentelor, de mai sus, pronunțându-se în limitele investirii sale și raportat la obiectul acțiunii de față. Înalta Curte apreciază că nici cu privire la criticile recurentei circumscrise motivului de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu au fost prezentate argumente de natură a demonstra că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu greșita aplicare a legii. Astfel, cu privire la critica referitoare la necompetenta intimatului în emiterea Hotărârii nr. 546 din 07 iulie 2011, în prealabil Înalta Curte constată că modificările pe care Legea nr. 36/2011 le-a adus art. 43 alin. (13) din Legea nr. 317/2004 (forma în vigoare la data emiterii actului administrativ contestat) statuează obligativitatea respectării condițiilor și termenelor prevăzute de Legea nr. 554/2004 în situația contestării rezoluțiilor de clasare dispuse de Comisia de disciplină, ceea ce implică și obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din același act normativ, ca și mijloc de remediere a eventualei nelegalități a actului administrativ atacat, prin reexaminarea lui de către organul emitent sau de organul ierarhic superior, care poate să revină asupra actului emis anterior și să emită altul acceptat de reclamant. În cauză, plângerea prealabilă formulată de recurent, la data de 01 iulie 2011, în condițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004 viza anularea Hotărârii Secției pentru Judecători nr. 274 din 07 aprilie 2011, iar contestația formulată la data de 15 martie 2011, corect calificată de intimat drept plângere prealabilă, era formulată împotriva rezoluție de clasare emisă de Comisia de disciplină cu nr. 12/CDJ/2011. Astfel, Înalta Curte constată că atâta vreme cât Secția pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii era organul emitent al Hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii nr. 274 din 07 aprilie 2011 este incontestabilă competența sa în soluționarea plângerii prealabile care viza anularea respectivului act administrativ, soluționată, în mod corect, prin art. 1 al Hotărârii Secției pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 576 din 07 iulie 2011. De asemenea, în condițiile în care la data pronunțării Hotărârii nr. 576 din 07 iulie 2011, Inspecția Judiciară funcționa pe lângă Plenul Consiliului Superior al Magistraturii (art. 61 din Legea nr. 317/2004), iar atribuțiile din domeniul răspunderii disciplinare a magistraților erau exercitate de Consiliul Superior al Magistraturii prin intermediul secțiilor corespunzătoare (art. 44 din Legea nr. 317/2004) intimatul Consiliul Superior al Magistraturii prin Secția pentru Judecători în calitate de organ emitent asimilat al actului administrativ contestat era competent să se pronunțe și asupra plângerii prealabile care viza anularea unui act emis de Comisia de disciplină, așa încât vor fi înlăturate criticile referitoare la încălcarea normelor de competență în soluționarea respectivei plângeri (art. 2 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 576/2011). Înalta Curte nu va primi nici critica potrivit căreia instanța de fond după casare nu a respectat dispozițiile date prin decizia de casare nr. 1038 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, cu privire la legalitatea Hotărârii nr. 546 din 07 iulie 2012 a Secției pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., constatând că instanța de fond a pronunțat hotărârea recurată cu respectarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., fapt rezultat dintr-o analiză logică a hotărârii pronunțate de instanța de fond. Astfel, în condițiile în care instanța de fond a conchis, prin hotărârea pronunțată, în sensul legalității și temeiniciei Hotărârii nr. 576 din 07 iulie 2011, este de domeniul unei logici elementare că a analizat, în prealabil și modalitatea de soluționare a plângerii prealabile formulate de recurent potrivit recomandării instanței de recurs din decizia nr. 1038 din 28 februarie 2012, chiar dacă nu a făcut trimitere expresă prin considerentele hotărârii recurate la această primă etapă a analizei legalității actului administrativ contestat. În fine, nu poate fi primită nici critica referitoare la nesoluționarea capătului de cerere privind plata daunelor morale, în condițiile în care la dosarul cauzei nu se află o cerere de completare a acțiunii în acest sens. Astfel, prin cererea inițială reclamantul nu a formulat un astfel de capăt de cerere și nici ulterior prin cererea de completare a acțiunii formulată la data de 11 septembrie 2012, în fața instanței de fond. Prin urmare, nici acest motiv de recurs, analizat prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 6) C. proc. civ., nu este fondat. Toate considerentele expuse, converg către concluzia că soluția pronunțată de instanța de fond este temeinică și legală, motiv pentru care recursul va fi respins ca nefondat, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.