ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1456/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1456/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta SC P.F.

SRL a solicitat, în contradictoriu cu M.F.P. - D.G.M.D.R.S. - C.A.J.N. și în

temeiul dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării

actului administrativ reprezentat de Decizia nr. 1165 din 28 iulie 2011, până

la pronunțarea instanței de fond ce urma să fie învestită cu judecarea

fondului.

Pârâtul M.F.P., în

temeiul art. 115 C. proc. civ., a formulat întâmpinare la cererea de chemare în

judecată, solicitând respingerea cererii de suspendare a executării actului

administrativ, ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr.

5531 din 3 octombrie 2011 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins excepția tardivității formulării

întâmpinării și a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a executării

Deciziei nr. 1165 din 28 iulie 2011, formulată de reclamanta SC P.F. SRL, în

contradictoriu cu pârâtul M.F.P. - D.G.M.D.R.S. - C.A.J.N.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

În ceea ce privește excepția

tardivității depunerii întâmpinării, Curtea a reținut că a fost respectat

termenul legal de 5 zile de depunere a întâmpinării, deoarece autoritatea

pârâtă a procedat conform art. 114

1

alin. (2) C. proc. civ., în

sensul că întâmpinarea a fost formulată la data de 16 septembrie 2011, primul

termen de judecată fiind fixat la data de 19 septembrie 2011, astfel încât s-a

constatat că întâmpinarea a fost formulată în termenul legal.

Analizând pe fond

cererea de suspendare a executării Deciziei nr. 1165 din 28 iulie 2011, Curtea a

reținut că aceasta vizează în general aspecte de fond, ceea ce ar echivala cu

pronunțarea asupra fondului cauzei, că Garda Financiară - Comisariatul General

a comunicat Comisiei de autorizare din cadrul M.F.P. rezultatul verificărilor

împreună cu documentația aferentă pe baza căreia s-a decis măsura revocării

licenței, astfel încât nu se poate susține că ar exista o serioasă îndoială în

privința legalității actului administrativ atacat, că nu poate fi reținută

susținerea reclamantei referitoare la faptul că propunerea de revocare a

autorizației a fost făcută de Garda Financiară și nu de către Comisia de

Autorizare, deoarece documentația înaintată a fost analizată de către comisia

care a și luat măsura administrativă ce a fost atacată cu cererea de suspendare

de față și, prin urmare, nu se poate susține dovedirea condiției privind cazul

bine justificat, așa cum susține reclamanta.

S-a mai reținut de

către instanță că reclamanta nu a făcut dovada existenței unei pagube iminente,

atâta vreme cât dispozițiile legale prevăd posibilitatea emiterii unei decizii

prin care să se poată lua măsura revocării licenței de organizare a jocurilor

de noroc.

Instanța de fond a

apreciat că susținerile reclamantei în legătură cu nelegalitatea actului

solicitat a fi suspendat nu pot fi analizate în cadrul unei cereri de

suspendare, întrucât nu se poate antama fondul cauzei, precum și faptul că susținerile

reclamantei, prin care aceasta își motivează cererea de suspendare, nu sunt

dovedite, respectiv lipsirea societății de surse de venit, obligațiile fiscale

care trebuie achitate, cât și obligațiile contractuale ale acesteia care nu mai

pot fi onorate și care ar conduce la starea de insolvență a societății și la concedierea

personalului angajat, acestea neputând fi reținute ca fiind dovedirea unei

pagube iminente conform art. 14 alin. (1) din Lege.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamanta SC P.F. SRL, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Prin motivele de

recurs formulate se arată că hotărârea instanței de fond este netemeinică și

nelegală, dată fiind greșita interpretare ce a fost dată de către instanța de

fond cu privire la neîndeplinirea condiției "cazului bine justificat".

Recurenta-reclamantă

arată că instanța de fond ar fi trebuit să constate faptul că, cel puțin

aparent, există indicii de nelegalitate ale Deciziei nr. 1165 din 28 iulie 2011

și că măsura provizorie solicitată de recurentă este justificată, prin

existența în cauză a cazului bine justificat, având în vedere că această

decizie nu a avut la bază nici un document justificativ, înscrisurile Gărzii

Financiare fiind înregistrate la M.F.P. la data de 1 August 2011, deci după

adoptarea măsurilor de către Comisie.

Se arată astfel de

către recurentă că

nu

subzistă raționamentul potrivit căruia Comisia ar fi dispus o măsură legală în

absența oricăror acte justificative ce ar fi putut să susțină propunerea Gărzii

Financiare de revocare a Licenței și Autorizației, că există contradicție

vădită între temeiul de jure invocat de către Garda Financiară în susținerea

propunerii de revocare a licenței și cel invocat de către Comisie în decizia a

cărei suspendare se solicită.

Recurenta apreciază

că, față de discrepanța evidentă între cele două situații juridice arătate,

instanța de fond ar fi trebuit să constate că cele două instituții anterior

menționate se află într-un dezacord perfect cu privire la încadrarea în drept a

faptelor, situație ce denotă faptul că nici Garda Financiară și nici Comisia nu

au avut reprezentarea exactă a faptelor acesteia, iar revocarea Licenței și

Autorizației constituie niște măsuri sancționatorii, cel puțin aparent,

nelegale.

Recurenta arată că

la revocarea Licenței

nu au fost analizate în nici un fel consecințele produse de situația juridică

constatată ce s-ar circumscrie, conform deciziei, dispozițiilor art. 17 alin. (2)

lit. h)

1

din O.U.G. nr. 77/2009, motiv pentru care apreciază că

actul a cărui suspendare se solicită este nelegal, că societatea nu avea

datorii către bugetul de stat la momentul efectuării controlului, contrar celor

reținute în actele ce au stat la baza emiterii susmenționate.

Cea de-a doua critică

vizează interpretarea eronată a instanței de fond cu privire la neîndeplinirea

condiției pagubei iminente, recurenta arătând că motivarea instanței, potrivit

căreia recurenta-reclamantă ar fi trebuit să administreze probe cu privire la

iminența producerii pagubei, este greșită, că instanța de fond nu a luat în

considerare faptul că, în cauza de față, dovada „iminenței" producerii

pagubei nu trebuie probată cu înscrisuri, întrucât ne aflam în prezența unei pagube

ce operează „ope legis", adică nu există o situație de facto care să

demonstreze iminența pagubei, că în absența Licenței și Autorizației societatea

se află în imposibilitate de a-și mai desfășura activitatea prevăzută de

obiectul principal de activitate, iar prejudiciul produs este cu siguranță

dintre cele mai grave si categoric amplificate: concedierea tuturor

salariaților (peste 200 angajați cu contract individual de muncă), intrarea în incapacitate

de plată/faliment prin lipsa oricăror încasări.

Recurenta critică

hotărârea recurată pentru faptul că instanța de fond a apreciat că cererea de

suspendare a executării ar viza în general aspecte de fond, situație ce ar fi

echivalentă, în speță, cu pronunțarea asupra fondului cauzei, în vreme ce împrejurările

de fapt și de drept de natură să evidențieze existența cazului bine justificat

și a pagubei iminente, legătura de cauzalitate între efectele produse de

adoptarea și aplicarea deciziei a cărei suspendare se solicită și paguba

invocată, nu pot fi cercetate fără cel puțin o pipăire a fondului cererii.

Arată recurenta că o

așa-zisă antamare a fondului nu poate constitui un motiv de a paraliza ab

initio demersul reclamantei de suspendare a executării actului administrativ,

întrucât chiar legiuitorul a pus la dispoziția persoanelor aflate într-o astfel

de situație acest mijloc de apărare.

Examinând

cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum

și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control

judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304

sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării

hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de

materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică

adecvată.

Suspendarea

executării actului administrativ este o măsură provizorie de protecție a

drepturilor și intereselor legitime ale subiectelor potențial vătămate prin

aplicarea actului, până la momentul la care instanța competentă va evalua

legalitatea acestuia.

Potrivit art. 14 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, „ în cazuri bine justificate și pentru prevenirea

unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității

publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana

vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării

actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond”.

Deci, art. 14 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004 impune, în acest scop, două condiții care trebuie

îndeplinite cumulativ, cazul bine justificat și iminența unei pagube, conform

definițiilor legale cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. ș) și t) din același act

normativ.

În cadrul cererii de

suspendare instanța este limitată la a cerceta, după verificarea condiției de

admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de

dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și

paguba iminentă.

Îndeplinirea

condițiilor cazului bine justificat și a iminenței unei pagube sunt supuse

aprecierii judecătorului, care efectuează o analiză sumară a aparenței

dreptului, pe baza circumstanțelor de fapt și de drept ale cauzei. Acestea

trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate și

să facă verosimilă iminența producerii unei pagube în cazul particular supus

evaluării.

Deci, în cadrul

cererii de suspendare, instanța nu va cerceta îndeplinirea condițiilor de

legalitate și oportunitate ale actului administrativ, această obligație

revenindu-i instanței de fond învestită cu soluționarea acțiunii în anulare.

Cazul bine justificat

este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o împrejurare

legată de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă

asupra legalității actului administrativ.

Îndoiala serioasă

asupra legalității actului administrativ trebuie să rezulte cu ușurință în urma

unei cercetări sumare a aparenței dreptului, pentru că în cadrul procedurii

suspendării executării, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii,

nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.

Or, în speță,

motivele invocate de recurenta-reclamantă nu au caracterul unor indicii

aparente care să răstoarne prezumția de legalitate a actului administrativ, ci

necesită o analiză pe fond a raportului juridic dedus judecății.

Prin urmare, în mod

corect a apreciat instanța de fond că nu este îndeplinită condiția „cazului

bine justificat”.

„Paguba iminentă”,

cea de-a doua condiție cerută de lege pentru a se dispune suspendarea

executării unui act administrativ, este definită în art. 2 lit. ș) din Legea nr.

554/2004, republicată, ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau,

după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice

sau a unui serviciu public.

Cât privește

criticile referitoare la îndeplinirea condiției pagubei iminente, Înalta Curte

constată, de asemenea, că argumentele reținute în sentința atacată sunt

fondate, pentru că paguba iminentă nu se prezumă, ci trebuie dovedită de

persoana lezată, prin probe concludente.

Pentru a se considera

îndeplinită această condiție nu se poate aprecia că măsura revocării licențe de

organizare a jocurilor de noroc, prin ea însăși, duce la producerea unei pagube

iminente.

Or, pentru a

înlătura, chiar și temporar, regula executării imediate și din oficiu a actelor

administrative, prin suspendarea acestora, instanța poate aprecia necesitatea

unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză și

care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de

legalitate, fără a analiza pe fond conținutul actului administrativ, instanța

având posibilitatea, așa cum am arătat, să efectueze numai o cercetare sumară a

aparenței dreptului.

Recurenta-reclamantă

nu a administrat nici un fel de probă de natură să formeze convingerea

instanței în sensul iminenței unei pagube materiale greu sau imposibil de

înlăturat ulterior, în cazul în care în final actul ar fi anulat, astfel încât

să se circumscrie caracterului de excepție al suspendării executării actului

administrativ, conform fizionomiei pe care legea în prezent în vigoare o

conferă acestei instituții juridice.

În concluzie, în

raport de cele reținute mai sus, instanța de fond a apreciat în mod corect că nu

sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr.

554/2004, cu modificările și completările ulterioare, pentru a fi admisă

cererea de suspendare a actului administrativ în cauză.

Astfel

fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt

neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este

temeinică și legală.

În

consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art.

312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința

atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de SC P.F. SRL București împotriva sentinței civile nr. 5531 din 3

octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 martie 2012.