ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 674/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul acțiunii și cadrul procesual. Prin cererea înregistrată la pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 19 august 2010, sub nr. unic 7286/2/2010, reclamantul R.M. a solicitat obligarea pârâtei F.C., judecător la Î.C.C.J., să arate în scris motivele pentru care a încălcat dispozițiile art. 264 alin. (1) C. proc. civ. așa cum a solicitat prin petiția din 13 iulie 2010 la care nu i s-a răspuns, precum și să-i plătească daune morale în cuantum de 50 RON, ambele în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii irevocabile sub sancțiunea unor daune de 100 RON/zi de întârziere.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că, prin petiția din data de 13 iulie 2010, a solicitat pârâtei să constate că a încălcat dispozițiile legale menționate, și să arate în scris motivele care au determinat această situație, însă nu i s-a răspuns la cerere. Acțiunea a fost întemeiată pe Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007. La data de 26 octombrie 2010, reclamantul și-a precizat în scris acțiunea, în sensul că aceasta are ca obiect doar obligarea pârâtei să emită răspuns la petiția din 13 iulie 2010. În susținerea cererii precizate, legal timbrată, reclamantul a depus copia cererii din 13 iulie 2010, cu ștampila de înregistrare de Î.C.C.J. - Registratura Generală. Prin sentința nr. 1165 din 16 februarie 2011 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată acțiunea precizată formulată de reclamantul R.M., în contradictoriu cu pârâta F.C.

Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut următoarele considerente: Reclamantul a depus, la data de 13 iulie 2010, la serviciul Registratură generală al Î.C.C.J., o cerere purtând mențiunea „referitor dosar nr. 1199/1/2010", prin care a solicitat să se constate de către președintele completului care a soluționat dosarul respectiv faptul că a încălcat dispozițiile art. 164 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu a motivat hotărârea judecătorească pronunțată la 19 mai 2010 până la data înregistrării petiției. Potrivit susținerilor reclamantului, această cerere nu a primit răspuns până la data soluționării acțiunii de către instanță.

A constatat Curtea că, deși, în drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 554/2004, acțiunea reclamantului nu se circumscrie domeniului de reglementare al acestei legi, nepunându-se problema unui refuz al unei autorități de a-și realiza atribuțiile legale, ci de o acțiune decurgând din lipsa răspunsului la o petiție care cade sub incidența O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor. A constatat instanța că în niciuna dintre cele două legi menționate nu este prevăzută obligația judecătorului care a soluționat o cauză de a răspunde în scris unei petiții sau unui memoriu, formulate de una dintre părțile cauzei, cererea formulată de reclamant îmbrăcând forma unei petiții care trebuia adresată conducătorului autorității publice, urmând a fi rezolvată prin compartimentul pentru relații cu publicul organizat în cadrul acesteia.

2. Recursul exercitat în cauză. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul R.M., susținând, în esență că prima instanță, prin respingerea acțiunii i-a creat un prejudiciu material prin neacordarea daunelor morale. A susținut că prima instanță, în mod greșit a dezlegat prezenta cauză pe o excepție de procedură, ceea ce este incompatibil cu statutul magistraților și inechitabil în raport cu dispozițiile Cap. IV din Statutul deontologic al magistraților. A arătat, totodată, că prima instanță a încălcat principiul contradictorialității, al dreptului la apărare, principiul garantării unei judecăți imparțiale, prin neacordarea posibilității să-și spună părerea, la momentul soluționării cauzei și că, pentru acest motiv, hotărârea pronunțată este nulă, potrivit art. 105 alin. (2) C. proc.

civ. II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Înalta Curte, analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu criticile formulate și dispozițiile legale aplicabile, precum și din oficiu, potrivit dispozițiilor art. 304 1 C. proc. civ., constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Prin cererea formulată în prezenta cauză, reclamantul R.M. a solicitat obligarea pârâtei F.C., judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal să arate, în scris, motivele pentru care a încălcat dispozițiile alin. (1) ind. 1, art. 264 C. proc. civ., așa cum a solicitat prin petiția din 14 iunie 2010, rămasă fără răspuns precum și obligarea acesteia la daune morale în cuantum de 50 RON, iar în cazul în care nu va răspunde la petiție nici în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, pârâta să fie obligată să îi plătească 100 RON pentru fiecare zi de întârziere.

La data de 26 octombrie 2010, reclamantul și-a precizat în scris acțiunea, în sensul că aceasta are ca obiect doar obligarea pârâtei să emită răspuns la petiția din 13 iulie 2010. Reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile Legii nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007. Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. din Legea nr. 554/2004 (1) persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale.

De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim. Dispozițiile art. 2 lit. o) din legea sus menționată definesc dreptul vătămat ca fiind "orice drept prevăzut de Constituție, de lege sau de alt act normativ, căruia i se aduce o atingere printr-un act administrativ;". În raport cu aceste dispoziții și cu solicitarea reclamantului, Înalta Curte constată că acesta nu a fost vătămat într-un drept, având în vedere că nu există o prevedere legală care să impună magistraților să dea explicații justițiabililor cu privire la motivarea hotărârilor judecătorești pronunțate.

De asemenea, o astfel de obligație nu se regăsește nici în legile speciale care reglementează activitatea instanțelor de judecată și statutul judecătorilor, respectiv în Legile nr. 303/2004 și nr. 304/2004. O cerere cu conținutul celei formulate de reclamant la data de 13 iulie 2010 îmbracă forma unei petiții care trebuia adresată conducătorului autorității publice, urmând a fi rezolvată prin compartimentul pentru relații cu publicul organizat în cadrul acesteia. De altfel, art. 11 din O.G. nr. 27/2002, prevede expres că în cazul în care prin petiție sunt sesizate anumite aspecte din activitatea unei persoane aceasta nu poate fi soluționată în niciun caz de către persoana respectivă.

În ceea ce privește motivele de recurs formulate de reclamant, Înalta Curte constată că acestea sunt străine de pricină, prima instanță soluționând cauza cu respectarea dispozițiilor procedurale, în sensul citării legale a părților pentru ziua judecății și respectării principiilor procesual civile. Față de aceste împrejurări, Înalta Curte apreciază că prima instanță în mod corect a reținut că acțiunea reclamantului de obligare a judecătorului pârât să răspundă la o petiție privind propria activitate este neîntemeiată, motiv pentru care în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge recursul declarat de R.M. împotriva sentinței nr. 1165 din 16 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 9 februarie 2012.