ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 674/2012
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 674/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele
cauzei
Obiectul acțiunii
și cadrul procesual.
Prin cererea înregistrată la pe rolul Curții
de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data
de 19 august 2010, sub nr. unic 7286/2/2010, reclamantul R.M. a solicitat
obligarea pârâtei F.C., judecător la Î.C.C.J., să arate în scris motivele
pentru care a încălcat dispozițiile art. 264 alin. (1) C. proc. civ. așa cum a
solicitat prin petiția din 13 iulie 2010 la care nu i s-a răspuns, precum și să-i
plătească daune morale în cuantum de 50 RON, ambele în termen de 30 de zile de
la comunicarea hotărârii irevocabile sub sancțiunea unor daune de 100 RON/zi de
întârziere.
În motivarea
acțiunii, reclamantul a arătat că, prin petiția din data de 13 iulie 2010, a
solicitat pârâtei să constate că a încălcat dispozițiile legale menționate, și
să arate în scris motivele care au determinat această situație, însă nu i s-a
răspuns la cerere.
Acțiunea a fost
întemeiată pe Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007.
La data de 26
octombrie 2010, reclamantul și-a precizat în scris acțiunea, în sensul că
aceasta are ca obiect doar obligarea pârâtei să emită răspuns la petiția din 13
iulie 2010.
În susținerea cererii
precizate, legal timbrată, reclamantul a depus copia cererii din 13 iulie 2010,
cu ștampila de înregistrare de Î.C.C.J. - Registratura Generală.
Prin sentința nr.
1165 din 16 februarie 2011 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios
administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată acțiunea precizată formulată
de reclamantul R.M., în contradictoriu cu pârâta F.C.
Pentru a hotărî
astfel prima instanță a reținut următoarele considerente:
Reclamantul a depus,
la data de 13 iulie 2010, la serviciul Registratură generală al Î.C.C.J., o
cerere purtând mențiunea „referitor dosar nr. 1199/1/2010", prin care a
solicitat să se constate de către președintele completului care a soluționat
dosarul respectiv faptul că a încălcat dispozițiile art. 164 alin. (1) C. proc.
civ., întrucât nu a motivat hotărârea judecătorească pronunțată la 19 mai 2010
până la data înregistrării petiției.
Potrivit susținerilor
reclamantului, această cerere nu a primit răspuns până la data soluționării
acțiunii de către instanță.
A constatat Curtea
că, deși, în drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr.
554/2004, acțiunea reclamantului nu se circumscrie domeniului de reglementare
al acestei legi, nepunându-se problema unui refuz al unei autorități de a-și
realiza atribuțiile legale, ci de o acțiune decurgând din lipsa răspunsului la
o petiție care cade sub incidența O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea
activității de soluționare a petițiilor.
A constatat instanța
că în niciuna dintre cele două legi menționate nu este prevăzută obligația
judecătorului care a soluționat o cauză de a răspunde în scris unei petiții sau
unui memoriu, formulate de una dintre părțile cauzei, cererea formulată de
reclamant îmbrăcând forma unei petiții care trebuia adresată conducătorului
autorității publice, urmând a fi rezolvată prin compartimentul pentru relații
cu publicul organizat în cadrul acesteia.
Recursul exercitat
în cauză.
Împotriva acestei
hotărâri a declarat recurs reclamantul R.M., susținând, în esență că prima
instanță, prin respingerea acțiunii i-a creat un prejudiciu material prin
neacordarea daunelor morale.
A susținut că prima
instanță, în mod greșit a dezlegat prezenta cauză pe o excepție de procedură,
ceea ce este incompatibil cu statutul magistraților și inechitabil în raport cu
dispozițiile Cap. IV din Statutul deontologic al magistraților.
A arătat, totodată,
că prima instanță a încălcat principiul contradictorialității, al dreptului la
apărare, principiul garantării unei judecăți imparțiale, prin neacordarea
posibilității să-și spună părerea, la momentul soluționării cauzei și că,
pentru acest motiv, hotărârea pronunțată este nulă, potrivit art. 105 alin. (2)
C. proc. civ.
II. Considerentele
Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Înalta Curte,
analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu criticile formulate și
dispozițiile legale aplicabile, precum și din oficiu, potrivit dispozițiilor
art. 304
1
C. proc. civ., constată că recursul este nefondat, pentru
următoarele considerente:
Prin cererea
formulată în prezenta cauză, reclamantul R.M. a solicitat obligarea pârâtei
F.C., judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios
administrativ și fiscal să arate, în scris, motivele pentru care a încălcat
dispozițiile alin. (1) ind. 1, art. 264 C. proc. civ., așa cum a solicitat prin
petiția din 14 iunie 2010, rămasă fără răspuns precum și obligarea acesteia la
daune morale în cuantum de 50 RON, iar în cazul în care nu va răspunde la
petiție nici în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii
judecătorești, pârâta să fie obligată să îi plătească 100 RON pentru fiecare zi
de întârziere.
La data de 26
octombrie 2010, reclamantul și-a precizat în scris acțiunea, în sensul că
aceasta are ca obiect doar obligarea pârâtei să emită răspuns la petiția din 13
iulie 2010.
Reclamantul și-a
întemeiat cererea pe dispozițiile Legii nr. 554/2004, modificată prin Legea nr.
262/2007.
Potrivit
dispozițiilor art. 8 alin. din Legea nr. 554/2004 (1) persoana vătămată într-un
drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act
administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea
prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2
alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ
competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea
pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se
poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră
vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen
sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin
refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru
exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.
Dispozițiile art. 2
lit. o) din legea sus menționată definesc dreptul vătămat ca fiind "orice
drept prevăzut de Constituție, de lege sau de alt act normativ, căruia i se
aduce o atingere printr-un act administrativ;".
În raport cu aceste
dispoziții și cu solicitarea reclamantului, Înalta Curte constată că acesta nu
a fost vătămat într-un drept, având în vedere că nu există o prevedere legală
care să impună magistraților să dea explicații justițiabililor cu privire la
motivarea hotărârilor judecătorești pronunțate.
De asemenea, o astfel
de obligație nu se regăsește nici în legile speciale care reglementează
activitatea instanțelor de judecată și statutul judecătorilor, respectiv în
Legile nr. 303/2004 și nr. 304/2004.
O cerere cu
conținutul celei formulate de reclamant la data de 13 iulie 2010 îmbracă forma
unei petiții care trebuia adresată conducătorului autorității publice, urmând a
fi rezolvată prin compartimentul pentru relații cu publicul organizat în cadrul
acesteia.
De altfel, art. 11
din O.G. nr. 27/2002, prevede expres că în cazul în care prin petiție sunt
sesizate anumite aspecte din activitatea unei persoane aceasta nu poate fi
soluționată în niciun caz de către persoana respectivă.
În ceea ce privește
motivele de recurs formulate de reclamant, Înalta Curte constată că acestea
sunt străine de pricină, prima instanță soluționând cauza cu respectarea
dispozițiilor procedurale, în sensul citării legale a părților pentru ziua
judecății și respectării principiilor procesual civile.
Față de aceste
împrejurări, Înalta Curte apreciază că prima instanță în mod corect a reținut
că acțiunea reclamantului de obligare a judecătorului pârât să răspundă la o
petiție privind propria activitate este neîntemeiată, motiv pentru care în
conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va
respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge recursul declarat de R.M. împotriva
sentinței nr. 1165 din 16 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a
VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată, în
ședință publică, astăzi 9 februarie 2012.