ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1479/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1.580 din 1 martie

2011 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul R.M., în contradictoriu cu

pârâta P.L.M., judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, ca

neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut că prin cererea de chemare în

judecată reclamantul a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se

dispună obligarea pârâtei să-i comunice, în scris, în termen de 30 de zile de

la comunicarea hotărârii, motivele care au determinat încălcarea dispozițiilor

art. 264 alin. (1) C. proc. civ., prin nemotivarea hotărârii judecătorești din

data de 15 iunie 2010, așa cum a solicitat prin petiția din data de 27 iulie

2010, la care nu s-a răspuns în termenul de 30 de zile, precum și obligarea

pârâtei la plata sumei de 100 de RON/zi de întârziere cu titlu de penalități și

la plata de daune morale în cuantum de 50 RON.

S-a reținut de către

instanță că reclamantul a solicitat prin petiția din data de 27 iulie 2010 ca

pârâta să-i comunice, în scris, motivele care au determinat încălcarea

dispozițiilor art. 264 alin. (1) C. proc. civ.

Instanța de fond a

apreciat că pârâta, în calitate de judecător la Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, nu are obligația legală

de a comunica reclamantului motivele care au condus la nemotivarea hotărârii

judecătorești din data de 15 iunie 2010, determinând, în opinia reclamantului,

încălcarea dispozițiilor art. 264 alin. (1) C. proc. civ., astfel că nu se

poate reține un refuz de soluționare a unei petiții, în contextul în care,

potrivit ROIJ, nu se poate solicita unui judecător care a luat parte la

judecarea unei cauze să arate părții motivele pentru care nu a redactat o

hotărâre judecătorească și nu există obligația legală a acestuia din urmă să

răspundă la petiții.

Pe de altă parte,

instanța a apreciat că, în ipoteza în care reclamantul a dorit să formuleze o

cerere de urgentare a redactării unei hotărâri judecătorești, aceasta nu este o

petiție în sensul art. 2 din O.G. nr. 27/2002, iar nesoluționarea în termenul

de 30 de zile a unei asemenea cereri nu reprezintă un act administrativ

asimilat, nesituându-se în sfera unor raporturi juridice de drept

administrativ, întrucât redactarea unei hotărâri judecătorești și comunicarea

acesteia uneia din părți, la cerere, nu este un act emis în regim de putere

publică, ci rămâne în sfera actelor de procedură judiciară.

S-a mai reținut în

considerentele hotărârii atacate că, întrucât dispozițiile C. proc. civ. nu

prevăd obligația instanței de a comunica, în scris, motivele care au determinat

redactarea hotărârii cu depășirea termenului de 30 de zile prevăzut de

dispozițiile art. 264 alin. (1) C. proc. civ., acțiunea reclamantului este

neîntemeiată, fiind respinsă ca atare.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamantul R.M., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

În motivarea cererii

de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., se arată

că instanța a dezlegat cauza pe o excepție de procedură, neîntemeiată, fără să

o pună în discuția părților, ceea ce este, în opinia recurentului, incompatibil

cu statutul de magistrat, inechitabil în raport cu dispozițiile Cap. IV din

Codul deontologic al magistraților.

Arată recurentul că,

procedând astfel, instanța a încălcat principiul contradictorialității și al

dreptului la apărare al părților, principiu ce garantează o judecată

imparțială, hotărârea pronunțată în aceste condiții fiind nulă, în baza art.

105 alin. (2) C. proc. civ., text de lege care instituie sancțiunea nulității

actelor procesuale îndeplinite cu neobservarea formelor legale prin care s-a

pricinuit părții o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea lor.

Examinând cauza și

sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu

dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control

judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304

sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării

hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de

materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică

adecvată.

Prin cererea

formulată în prezenta cauză, reclamantul R.M. a solicitat obligarea pârâtei

L.M.P., judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, să arate, în scris, motivele pentru care a încălcat

dispozițiile alin. (1) al art. 264 C. proc. civ., așa cum a solicitat prin

petiția din 27 iulie 2010, rămasă fără răspuns, precum și obligarea acesteia la

daune morale în cuantum de 50 RON, iar, în cazul în care nu va răspunde la

petiție nici în termen de 30 zile de la comunicarea hotărârii judecătorești

definitive, pârâta să fie obligată să îi plătească 100 RON pentru fiecare zi de

întârziere.

Potrivit

dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: (1) Persoana vătămată

într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act

administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea

prealabilă, sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2

alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ

competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea

pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se

poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră

vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen

sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin

refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru

exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim".

Dispozițiile art. 2

lit. o) din legea sus-menționată definesc dreptul vătămat ca fiind "orice

drept prevăzut de Constituție, de lege sau de alt act normativ, căruia i se

aduce o atingere printr-un act administrativ;".

În raport cu aceste

dispoziții și cu solicitarea reclamantului, Înalta Curte constată că acesta nu

a fost vătămat într-un drept, având în vedere că nu există o prevedere legală

care să impună magistraților să dea explicații justițiabililor cu privire la

motivarea hotărârilor judecătorești pronunțate.

Instanța constată, de

asemenea, că reclamantul nu a fost vătămat nici într-un interes legitim, astfel

cum este definit de art. 2 lit. p) și r) din Legea nr. 554/2004.

De altfel, cererea

reclamantului nu poate face obiectul unei acțiuni judiciare, în cauză nefiind

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Este adevărat că art.

264 alin. (1) C. proc. civ., invocat de către recurent, instituie un termen pe

care judecătorul îl are la dispoziție pentru motivarea hotărârilor, dar, în

cazul în care acest termen se depășește, judecătorului nu îi incubă obligația

de a se justifica la cererea justițiabililor, în condițiile în care nu există o

astfel de reglementare.

De altfel, redactarea

și comunicarea hotărârilor judecătorești reprezintă operațiuni specifice

puterii judecătorești, iar eventuala depășire a termenului în care se motivează

o hotărâre judecătorească nu poate forma obiect al corespondenței dintre

justițiabil și judecător, atribuțiile judecătorului fiind clar stabilite în

lege.

Cât privește critica

recurentului, în sensul că pricina a fost soluționată pe o excepție de

procedură, fără să fie pusă în dezbaterea fondului și, drept urmare, hotărârea

atacată este nulă, instanța de control judiciar constată că nu sunt incidente

prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că cererea

recurentului-reclamant a fost soluționată pe fond și nu pe excepție, prin urmare

critica nu este fondată și o înlătură.

În speță, Înalta

Curte constată că nu se poate reține un refuz nejustificat de soluționare a

unei cereri, în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004, astfel că prima

instanță a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, aflată la adăpost de orice

critică și sub acest aspect.

Înalta Curte

apreciază că susținerile potrivit cărora instanța de fond a încălcat principiul

contradictorialității și dreptul la apărare sunt neîntemeiate și nu corespund

realității.

Astfel, principiul

contradictorialității presupune faptul că toate elementele procesului trebuie

supuse dezbaterii și discuției părților, că fiecare parte trebuie să aibă

posibilitatea de a se exprima cu privire la orice element care ar avea legătură

cu pretenția dedusă judecății, dar pentru ca acest principiu să fie respectat,

nu este necesar ca partea să se fi exprimat efectiv, ci este suficient ca ea să

fi fost în măsură să o facă.

Contradictorialitatea

se manifestă atât în raporturile dintre părți, iar pentru aceasta trebuie în

prealabil ca părțile să fie informate exact despre existența procesului,

conținutul pretențiilor și argumentelor părții adverse, cât și în raporturile

dintre părți și instanță.

Din actele și

lucrările dosarului rezultă fără putință de tăgadă că dreptul la apărare al

recurentului-reclamant nu a fost încălcat, având în vedere că acesta a

solicitat la data de 17 decembrie 2010 judecarea în lipsă, astfel cum a

solicitat și în fața instanței de recurs, iar instanța de fond a procedat la

judecarea cauzei pe fond cu îndeplinirea procedurii de citare a părților,

conform dispozițiilor art. 85 C. proc. civ., cât și a prevederilor art. 242

alin. (2) C. proc. civ.

Astfel fiind, Înalta

Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt nefondate, iar

instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, pe care o va

menține.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de R.M. împotriva Sentinței civile nr. 1.580 din 1 martie 2011 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 martie 2012.

Procesat de GGC - AM