ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3690/2012
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3690/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată
următoarele:
1.
Obiectul cererii deduse judecății
Prin
cererea înregistrată la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios
administrativ și fiscal, reclamantul R.M. a solicitat, în contradictoriu cu
pârâta C.S., în calitate de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție,
secția de contencios administrativ și fiscal, obligarea pârâtei să-i răspundă,
în scris, în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, la petiția
adresată de către reclamant la data de 6 decembrie 2010, precum și plata sumei
de 100 RON/zi de întârziere, cu titlu de penalități și la plata de daune morale
în cuantum de 50 RON.
Reclamantul a arătat că, prin petiția
menționată, a solicitat comunicarea motivelor care au determinat încălcarea, de
către pârâtă, a dispozițiilor art. 264 alin. (1) C. proc. civ., iar aceasta nu
a răspuns petiției în termenul de 30 de zile prevăzut de lege.
Hotărârea instanței de fond
Prin Sentința civilă nr. 4325 din 21 mai
2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și
fiscal, a respins cererea reclamantului R.M. ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a
reținut, în esență, că pârâta, în calitate de judecător la Înalta Curte de
Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, nu are obligația
legală de a comunica reclamantului motivele care au condus la nemotivarea unei
hotărâri judecătorești și, prin urmare, nu se poate reține un refuz de
soluționare a unei petiții.
Pe de altă parte, a arătat Curtea, în ipoteza
în care reclamantul a dorit să formuleze o cerere de urgentare a redactării
unei hotărâri judecătorești, aceasta nu este o petiție în sensul art. 2 din
O.G. nr. 27/2002, iar nesoluționarea în termenul de 30 de zile a unei asemenea
cereri nu reprezintă un act administrativ asimilat, nesituându-ne în sfera unor
raporturi juridice de drept administrativ, întrucât redactarea unei hotărâri
judecătorești și comunicarea acesteia uneia din părți, la cerere, nu este un
act emis în regim de putere publică, ci rămâne în sfera actelor de procedură
judiciară, iar dispozițiile C. proc. civ. nu prevăd obligația instanței de a
comunica, în scris, motivele care au determinat redactarea hotărârii cu
depășirea termenului de 30 de zile prevăzut de dispozițiile art. 264 alin. (1)
C. proc. civ.
Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs,
în termenul legal, reclamantul R.M., criticând-o pentru motive încadrate în
dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
În motivarea recursului formulat,
recurentul-reclamant a susținut, în esență, că în mod greșit instanța de fond a
soluționat cererea sa în baza unei excepții de procedură, invocate din oficiu,
fără a o pune în discuția părților, încălcând astfel principiul
contradictorialității și al dreptului la apărare.
Apreciază recurentul că hotărârea astfel
pronunțată este nulă în baza art. 105 alin. (2) C. proc. civ. și că instanța de
fond a încălcat dispozițiile Cap. IV din Codul deontologic al magistraților.
Soluția instanței de control judiciar
Analizând sentința atacată în raport de
criticile formulate, de dispozițiile legale incidente în cauză, cât și sub
toate aspectele, în temeiul dispozițiilor art. 304
1
C. proc. civ.,
Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este nefondat și urmează
a-l respinge, pentru argumentele ce urmează.
Criticile recurentului privitoare la
nepunerea în discuția părților a excepției inadmisibilității și încălcarea
principiului contradictorialității ca și a dreptului la apărare prin
nesolicitarea unui punct de vedere scris cu privire la aceasta, precum și
încălcarea dispozițiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ. sunt neîntemeiate,
instanța de fond procedând la judecarea cauzei, cu îndeplinirea procedurii de
citare a părților, conform dispozițiilor art. 85 C. proc. civ., cât și a prevederilor
art. 242 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că însuși recurentul a
solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Pe de altă parte, verificând sentința atacată
în temeiul dispozițiilor art. 304
1
, instanța de control judiciar
constată că în mod corect a reținut prima instanță, prin prisma dispozițiilor
Codului de procedură civilă care reglementează termenele de redactare și de
comunicare a hotărârilor judecătorești și a Regulamentului de Ordine Interioară
al Instanțelor, lipsa obligației legale a judecătorului de a răspunde petiției
invocate de către reclamant.
De altfel, cererea reclamantului nu poate fi
încadrată în ipoteza avută în vedere de art. 1 din Legea nr. 554/2004, acesta
neaflându-se în situația unei persoane vătămate într-un drept al său ori într-un
interes legitim, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în
termenul legal al unei cereri, de către o autoritate administrativă sau un
organism asimilat.
Mai constată Înalta Curte că cererea ce face
obiectul cauzei de față intră sub reglementarea Codului de procedură civilă, ce
prevede termenele de redactare și de comunicare a hotărârilor, iar Regulamentul
de Ordine Interioară al Instanțelor prevede calea de urmat pentru obținerea
deciziilor motivate.
Astfel fiind, Înalta Curte reține că hotărârea
pronunțată de către instanța de fond este legală și temeinică, motiv pentru
care va respinge recursul formulat în cauză, ca nefondat, în temeiul
dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de R.M. împotriva
Sentinței civile nr. 4325 din 21 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a
VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 21
septembrie 2012.
Procesat
de GGC - AZ