ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4281/2011

Asupra recursului de

față:

Analizând actele și

lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, la data de

22 iulie 2010, reclamantul R.M. a chemat în judecată pe pârâta P.I., solicitând

instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să oblige pârâta, judecător la

Înalta Curte de Casație și Justiție să arate, în scris, motivele pentru care a

încălcat dispozițiile alin. (1

1

) art. 264 C. proc. civ., așa cum a

solicitat prin petiția din 14 iunie 2010, rămasă fără răspuns. Reclamantul a

mai solicitat obligarea pârâtei la daune morale în cuantum de 50 RON, iar în

cazul în care nu va răspunde la petiție nici în termen de 30 zile de la

rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, pârâta să fie obligată să îi

plătească 100 RON pentru fiecare zi de întârziere.

Curtea de Apel București,

secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 4423 din 10

noiembrie 2010, a respins acțiunea reclamantului ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel

prima instanță a reținut că, în cauză nu există un refuz nejustificat al pârâtei

de a soluționa o cerere, în înțelesul art. 2 lit. i) Legea nr. 554/2004, având în

vedere că nu există dispoziții legale care să impună magistraților oferirea de explicații

justițiabililor pentru modul de organizare a activității proprii sau pentru eventuala

depășire a unor termene de recomandare.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs reclamantul R.M., susținând, în esență că prima instanță, prin

respingerea acțiunii i-a creat un prejudiciu material prin neacordarea daunelor

morale.

A susținut că prima instanță,

în mod greșit a dezlegat prezenta cauză pe o excepție de procedură, ceea ce este

incompatibil cu statutul de magistraților și inechitabil în raport cu dispozițiile

Cap.IV din Statutul deontologic al magistraților.

A arătat, totodată, că

prima instanță a încălcat principiul contradictorialității, al dreptului la apărare,

principiul garantării unei judecăți imparțiale, prin neacordarea posibilității să-și

spună părerea, la momentul soluționării cauzei și că, pentru acest motiv, hătărârea

pronunțată este nulă, potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ..

Înalta Curte, analizând

actele și lucrările dosarului, în raport cu criticile formulate și dispozițiile

legale aplicabile, precum și din oficiu, potrivit dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin cererea formulată

în prezenta cauză, reclamantul R.M. a solicitat obligarea pârâtei P.I., judecător

la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal,

să arate, în scris, motivele pentru care a încălcat dispozițiile alin. (1

1

),

art. 264 C. proc. civ., așa cum a solicitat prin petiția din 14 iunie 2010, rămasă

fără răspuns precum și obligarea acesteia la daune morale în cuantum de 50 RON,

iar în cazul în care nu va răspunde la petiție nici în termen de 30 zile de la rămânerea

definitivă a hotărârii judecătorești, pârâta să fie obligată să îi plătească 100

RON pentru fiecare zi de întârziere.

Potrivit dispozițiilor

art. 8 alin. (1) Legea nr. 554/2004 (1) Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau

într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul

primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut

la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă,

pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate

și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței

de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes

legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare

a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative

necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau

interesului legitim.

Dispozițiile articolul 2 lit. o) din legea susmenționată definesc

dreptul vătămat ca fiind “

orice drept

prevăzut de Constituție, de lege sau de alt act normativ, căruia i se aduce o atingere

printr-un act administrativ”

;

În raport cu aceste dispoziții

și cu solicitarea reclamantului, Înalta Curte constată că acesta nu a fost vătămat

într-un drept, având în vedere că nu există o prevedere legală care să impună magistraților

să dea explicații justițiabililor cu privire la motivarea hotărârilor judecătorești

pronunțate.

Instanța constată, deasemenea,

că reclamantul nu a fost vătămat nici într-un interes legitim astfel cum este definit

de art. 2 lit. p) și r) Legea nr. 54/2004.

De altfel cererea reclamantului

nu poate face obiectul unei acțiuni judiciare, în cauză nefiind îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 8 Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește motivele

de recurs formulate de reclamant, Înalta Curte constată că acestea sunt străine

de pricină, prima instanță soluționând cauza cu respectarea dispozițiilor procedurale,

în sensul citării legale a părților pentru ziua judecății și cu respectării principiilor

procesual civile.

Pentru considerentele

expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

D E C I D E

Respinge recursul declarat de R.M. împotriva sentinței

nr. 4423 din 10 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII a contencios

administrative și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 septembrie

2011.