ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 622/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Hotărârea atacată cu recurs Prin Sentința nr. 2041 din 15 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția rămânerii fără obiect a cererii de suspendare precum și excepția inadmisibilității capătului de cerere privind anularea procesului-verbal de cercetare administrativă și a admis excepția tardivității și a respins cererea formulată de reclamantul N.C. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale - UM 01026, ca tardiv formulată.

Pentru a se pronunța astfel, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: Faptul că instanța civilă s-a pronunțat într-o contestație la executare cu privire la nelegalitatea executării nu face ca cererea de suspendare a executării actului administrativ, adresată în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004 să rămână fără obiect întrucât instanța civilă se pronunță doar cu privire la o executare determinată și verifică legalitatea acelei executări, pe când instanța de contencios administrativ se pronunță cu privire la caracterul executoriu al actului administrativ și prin suspendarea pe care o dispune se împiedică orice executare viitoare, până la momentul încetării măsurii de suspendare a executării actului.

În ceea ce privește admisibilitatea cererii de anulare a procesului-verbal de cercetare administrativă instanța de fond a constatat că acest act a stat la baza deciziei de imputare, (act a cărui anulare se solicită prin capătul principal de cerere). Or potrivit art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 „Instanța este competentă să se pronunțe, în afara situațiilor prevăzute la art. 1 alin. (6), și asupra legalității operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecății.” În consecință instanța de fond a apreciat că se poate pronunța și asupra procesului-verbal de cercetare administrativă în condițiile în care a fost sesizată și cu o cerere de anulare a actului administrativ a cărui emitere a fost pregătită de procesul-verbal menționat.

În ceea ce privește excepția tardivității Curtea de apel a constatat că acțiunea a fost depusă cu depășirea termenului de 6 luni prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004, în condițiile în care decizia a fost comunicată reclamantului la data de 03 iulie 2009 iar plângerea a fost înregistrată pe rolul instanței de judecată abia la data de 07 aprilie 2010. Apreciază instanța de fond că atâta vreme cât în speță se pune problema respectării termenului de sesizare a instanței de judecată o cererea de repunere în termen adresată organului administrativ nu poate avea nici o relevanță juridică. Se mai reține că în măsura în care existau motive obiective pentru care a fost depășit termenul de sesizare a instanței reclamantul ar fi trebuit să se adreseze instanței de judecată cu o cerere de repunere în termen și nu organului administrativ care a emis actul atacat.

2. Cererea de recurs Împotriva Sentinței civile nr. 2041 din 15 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul N.C., în temeiul art. 304 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susținut, în esență, următoarele: Printr-un set de critici formulate susține recurentul că instanța de fond a interpretat greșit stadiul procesual în care s-a aflat la momentul formulării cererii de repunere în termen și anume procedura recursului administrativ reglementată de O.G. nr. 121/1998 și Ordinul M5/1999, potrivit cărora nu se putea adresa instanței de judecată decât după epuizarea căii recursului administrativ, respectiv i s-a comunicat Decizia nr. 106 din 29 iunie 2009, pe care avea dreptul să o atace în 30 de zile contestația urmând a fi soluționată de către comandantul UM nr. 01026 astfel cum se prevede chiar în decizia de imputare respectivă.

Susține recurentul că o cerere de repunere în termen la acel stadiu procesual nu putea fi formulată în fața instanței de judecată ci, întrucât nu epuizase procedura administrativă prealabilă, o putea face numai în fața comisiei de jurisdicție a imputațiilor care urma să o soluționeze printr-o decizie de admitere sau de respingere și care ulterior putea fi atacată la instanța de judecată. Cum nici până în prezent nu i-a fost comunicată o astfel de decizie ci soluția de respingere i-a fost comunicată în data de 27 septembrie 2009 printr-o Adresă nr. A7356/1 din 27 august 2009 nesemnată de comandantul unității ci probabil de locțiitorul acestuia, consideră recurentul că se află încă în termenul legal pentru a formula contestație atât potrivit art. 11 alin. (1) lit. b) cât și art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 nu mai târziu de un an de la data emiterii actului.

3. Hotărârea instanței de recurs Înalta Curte analizând, prin prisma motivelor de recurs formulate de recurent, actele și lucrările dosarului în raport de cadrul legal aplicabil în cauză constată că nu poate primi criticile formulate de recurent, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în considerarea celor ce urmează: În primul rând Înalta Curte reamintește că termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din LCA, pentru formularea unei acțiuni în anularea unui act administrativ individual, este unul de prescripție, așa încât poate fi afectat de eventuale cauze de suspendare sau de întrerupere a acestuia, însă cu respectarea termenului de decădere de 1 an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz, potrivit alin. (2) al aceluiași articol.

Astfel, constată Înalta Curte, în acord cu instanța de fond, că este tardivă acțiunea introdusă de recurent la data de 07 aprilie 2010, prin care se contestă Decizia de imputare nr. 106 din 29 iunie 2009, act administrativ unilateral cu caracter individual, comunicat acestuia la data de 03 iulie 2009, întrucât a fost formulată cu nerespectarea termenului de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din LCA. Faptul că ulterior momentului comunicării actului administrativ contestat recurentul nu a manifestat pasivitate, ci s-a adresat, la data de 19 august 2009, autorității publice emitente cu o cererea de repunere în termenul de contestare a deciziei de imputare, în temeiul art. 42 din O.G.

nr. 121/1998, nu are relevanță sub aspectul obligația recurentului de a se adresa instanței de contencios administrative cu o acțiune în anulare cu respectarea termenului legal prevăzut de art. 11 alin. (1) din LCA, în condițiile în care în cauză nu s-a făcut dovada unei eventuale cauze de suspendare sau de întrerupere a respectivului termen legal și nu s-a solicitat repunerea în termen potrivit alin. (2) a art. 11 din LCA. Totodată, vor fi respinse și criticile referitoare la imposibilitatea de formulare a unei cereri de repunere în termen anterior finalizării recursului administrativ câtă vreme judecătorul fondului s-a referit în considerentele hotărârii recurate la faptul că recurentul nu a formulat, în fața instanței de contencios administrativ, o cerere de repunere în termenul prevăzut de art. 11 alin. (2) din LCA și nu anterior sesizării acestei instanțe, cum în mod greșit se susține prin cererea de recurs.

Pentru toate aceste considerente, constatând că sentința pronunțată de instanța de fond este legală și temeinică și nu există motive pentru casarea sau modificarea acesteia, recursul se privește ca nefondat și în baza art. 312 C. proc. civ., urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul N.C. împotriva Sentinței civile nr. 2041 din 15 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 februarie 2012. Procesat de GGC - LM