ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 622/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 2041 din 15 martie 2011,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a

respins excepția rămânerii fără obiect a cererii de suspendare precum și

excepția inadmisibilității capătului de cerere privind anularea

procesului-verbal de cercetare administrativă și a admis excepția tardivității

și a respins cererea formulată de reclamantul N.C. în contradictoriu cu pârâtul

Ministerul Apărării Naționale - UM 01026, ca tardiv formulată.

Pentru a se pronunța

astfel, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Faptul că instanța

civilă s-a pronunțat într-o contestație la executare cu privire la

nelegalitatea executării nu face ca cererea de suspendare a executării actului

administrativ, adresată în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004 să rămână

fără obiect întrucât instanța civilă se pronunță doar cu privire la o executare

determinată și verifică legalitatea acelei executări, pe când instanța de

contencios administrativ se pronunță cu privire la caracterul executoriu al

actului administrativ și prin suspendarea pe care o dispune se împiedică orice

executare viitoare, până la momentul încetării măsurii de suspendare a

executării actului.

În ceea ce privește

admisibilitatea cererii de anulare a procesului-verbal de cercetare

administrativă instanța de fond a constatat că acest act a stat la baza

deciziei de imputare, (act a cărui anulare se solicită prin capătul principal

de cerere). Or potrivit art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 „Instanța este

competentă să se pronunțe, în afara situațiilor prevăzute la art. 1 alin. (6),

și asupra legalității operațiunilor administrative care au stat la baza

emiterii actului supus judecății.” În consecință instanța de fond a apreciat că

se poate pronunța și asupra procesului-verbal de cercetare administrativă în

condițiile în care a fost sesizată și cu o cerere de anulare a actului

administrativ a cărui emitere a fost pregătită de procesul-verbal menționat.

În ceea ce privește

excepția tardivității Curtea de apel a constatat că acțiunea a fost depusă cu

depășirea termenului de 6 luni prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004, în

condițiile în care decizia a fost comunicată reclamantului la data de 03 iulie

2009 iar plângerea a fost înregistrată pe rolul instanței de judecată abia la

data de 07 aprilie 2010.

Apreciază instanța de

fond că atâta vreme cât în speță se pune problema respectării termenului de

sesizare a instanței de judecată o cererea de repunere în termen adresată

organului administrativ nu poate avea nici o relevanță juridică.

Se mai reține că în

măsura în care existau motive obiective pentru care a fost depășit termenul de

sesizare a instanței reclamantul ar fi trebuit să se adreseze instanței de

judecată cu o cerere de repunere în termen și nu organului administrativ care a

emis actul atacat.

Împotriva Sentinței

civile nr. 2041 din 15 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul N.C., în

temeiul art. 304 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susținut, în esență,

următoarele:

Printr-un set de

critici formulate susține recurentul că instanța de fond a interpretat greșit

stadiul procesual în care s-a aflat la momentul formulării cererii de repunere

în termen și anume procedura recursului administrativ reglementată de O.G. nr.

121/1998 și Ordinul M5/1999, potrivit cărora nu se putea adresa instanței de

judecată decât după epuizarea căii recursului administrativ, respectiv i s-a comunicat

Decizia nr. 106 din 29 iunie 2009, pe care avea dreptul să o atace în 30 de

zile contestația urmând a fi soluționată de către comandantul UM nr. 01026

astfel cum se prevede chiar în decizia de imputare respectivă.

Susține recurentul că

o cerere de repunere în termen la acel stadiu procesual nu putea fi formulată

în fața instanței de judecată ci, întrucât nu epuizase procedura administrativă

prealabilă, o putea face numai în fața comisiei de jurisdicție a imputațiilor

care urma să o soluționeze printr-o decizie de admitere sau de respingere și

care ulterior putea fi atacată la instanța de judecată.

Cum nici până în

prezent nu i-a fost comunicată o astfel de decizie ci soluția de respingere i-a

fost comunicată în data de 27 septembrie 2009 printr-o Adresă nr. A7356/1 din

27 august 2009 nesemnată de comandantul unității ci probabil de locțiitorul

acestuia, consideră recurentul că se află încă în termenul legal pentru a

formula contestație atât potrivit art. 11 alin. (1) lit. b) cât și art. 11

alin. (2) din Legea nr. 554/2004 nu mai târziu de un an de la data emiterii

actului.

instanței de recurs

Înalta Curte

analizând, prin prisma motivelor de recurs formulate de recurent, actele și

lucrările dosarului în raport de cadrul legal aplicabil în cauză constată că nu

poate primi criticile formulate de recurent, circumscrise motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în considerarea celor ce urmează:

În primul rând Înalta

Curte reamintește că termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din LCA,

pentru formularea unei acțiuni în anularea unui act administrativ individual,

este unul de prescripție, așa încât poate fi afectat de eventuale cauze de

suspendare sau de întrerupere a acestuia, însă cu respectarea termenului de

decădere de 1 an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință,

data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere,

după caz, potrivit alin. (2) al aceluiași articol.

Astfel, constată

Înalta Curte, în acord cu instanța de fond, că este tardivă acțiunea introdusă

de recurent la data de 07 aprilie 2010, prin care se contestă Decizia de

imputare nr. 106 din 29 iunie 2009, act administrativ unilateral cu caracter

individual, comunicat acestuia la data de 03 iulie 2009, întrucât a fost

formulată cu nerespectarea termenului de prescripție de 6 luni prevăzut de art.

11 alin. (1) din LCA.

Faptul că ulterior

momentului comunicării actului administrativ contestat recurentul nu a

manifestat pasivitate, ci s-a adresat, la data de 19 august 2009, autorității

publice emitente cu o cererea de repunere în termenul de contestare a deciziei

de imputare, în temeiul art. 42 din O.G. nr. 121/1998, nu are relevanță sub

aspectul obligația recurentului de a se adresa instanței de contencios

administrative cu o acțiune în anulare cu respectarea termenului legal prevăzut

de art. 11 alin. (1) din LCA, în condițiile în care în cauză nu s-a făcut

dovada unei eventuale cauze de suspendare sau de întrerupere a respectivului

termen legal și nu s-a solicitat repunerea în termen potrivit alin. (2) a art.

11 din LCA.

Totodată, vor fi

respinse și criticile referitoare la imposibilitatea de formulare a unei cereri

de repunere în termen anterior finalizării recursului administrativ câtă vreme

judecătorul fondului s-a referit în considerentele hotărârii recurate la faptul

că recurentul nu a formulat, în fața instanței de contencios administrativ, o

cerere de repunere în termenul prevăzut de art. 11 alin. (2) din LCA și nu

anterior sesizării acestei instanțe, cum în mod greșit se susține prin cererea

de recurs.

Pentru toate aceste

considerente, constatând că sentința pronunțată de instanța de fond este legală

și temeinică și nu există motive pentru casarea sau modificarea acesteia,

recursul se privește ca nefondat și în baza art. 312 C. proc. civ., urmează a

fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamantul N.C. împotriva Sentinței civile nr. 2041 din 15 martie

2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 februarie 2012.

Procesat de GGC - LM