ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3169/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3169/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursurilor de

față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

1.Circumstanțele cauzei. Soluția primei instanțe

1.1.Prin sentința nr.

3140 din 30 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII a contencios, administrativ

și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată, completată, precizată și modificată

de reclamantul B.M., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Apărării Naționale,

și UM București, și drept urmare:

- A anulat decizia de

imputare din 02 octombrie 2007 și decizia din 19 februarie 2008 emise de pârâtul

Ministerul Apărării prin UM București și C.J.I.;

- A obligat pârâtul Ministerul

Apărării să restituie reclamantului sumele reținute în baza deciziei de imputare

nr. A 9924/2007;

A respins cererea de chemare

în garanție formulată de reclamant în contradictoriu cu chemații în garanție L.V.,

P.E. și Ministerul Apărării Naționale, ca neîntemeiată, precum și celelalte capete

de cerere.

Prin aceiași hotărâre

au fost respinse excepția lipsei procedurii administrative prealabile invocată de

pârât și excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție L.V.,

ca neîntemeiate.

Pentru a hotărî astfel

prima instanță a reținut următoarele considerente:

I. Cu privire la excepția

lipsei procedurii administrative prealabile invocată de pârâtul Ministerul Apărării

Naționale, Curtea a constatat că este neîntemeiată, întrucât decizia din 19

februarie 2008 este un act administrativ jurisdicțional împotriva căruia nu există

cale de atac în procedura administrativă reglementată de art. 48 din O.G. nr. 121/1998,

în speță, aplicându-se art. 6 din Legea nr. 554/2004, care dă posibilitatea introducerii

unei acțiuni în anulare împotriva acestui act la instanța de contencios administrativ

iar nu art. 7 din legea contenciosului administrativ.

Cu privire la decizia

de imputare, prima instanță a reținut că reclamantul a urmat procedura prealabilă

prevăzută de O.G. nr. 121/1998, conform art. 109 alin. (2) C. proc. civ., care a

înlăturat procedura reclamației administrative prevăzută de art. 7 din Legea

nr. 554/2004.

II. Referitor la excepția

lipsei calității procesuale pasive invocată de chematul în garanție L.V., s-a constatat

că, deasemenea este neîntemeiată, în raport cu prevederile art. 60 din C. proc.

civ.

Reclamantul a chemat în

garanție persoanele fizice împotriva cărora a apreciat că trebuia să se emită decizia

de imputare susținând că ar exista o obligație de garantare și despăgubire din partea

acestor persoane în cazul în care ar cădea în pretenții (respectiv dacă se respinge

cererea de chemare în garanție).

Curtea a reținut că nu

poate fi analizată de instanță împrejurarea că ar exista un raport juridic de garantare

ori de despăgubire decât în strânsă legătură cu fondul cauzei dedusă judecății,

dar și în legătură cu fondul cererii de chemare în garanție astfel că, nu se poate

aprecia dacă L.V. are sau nu calitate procesuală în cererea de chemare în garanție.

III. Pe fondul cererii

de chemare în judecată, s-a reținut că, prin decizia de imputare din 02

octombrie 2007 emisă de UM București, s-a angajat răspunderea materială a reclamantului

B.M. pentru suma de 13.918,64 RON pe motiv că nu a executat cercetarea administrativă

în termenul legal, conform constatărilor reținute în procesul – verbal de cercetare

din 26 septembrie 2007.

În procesul – verbal

din 26 septembrie 2007 s-a reținut în esență că reclamantul, colonel dr. ing. B.M.

a fost desemnat președintele comisiei de cercetare administrativă numită prin O.Z.U.

nr. 116 din 14 iunie 2005, prin care s-a stabilit competența comisiei de cercetare

administrativă, președintele acesteia și termenul de îndeplinire a atribuțiilor

în intervalul 15 iunie 2005 – 15 iulie 2005.

În calitate de președinte,

reclamantul a solicitat succesiv prelungirea activității comisiei de cercetare administrativă

fiindu-i aprobată cererea intițială, pentru 30 de zile și ulterior pentru 60 de

zile.

S-a mai reținut, de asemenea

că reclamantul a formulat solicitări de prelungire a termenului necesar cercetării

administrative fără a urmări riguros perioadele și termenele aferente, ceea ce a

condus la depășirea termenului de maxim 120 de zile pentru efectuarea cercetării

administrative.

Din însumarea perioadelor

în care și-a desfășurat activitatea comisia de cercetare administrativă și având

în vedere data de 14 octombrie 2005 când s-a depus raportul cu finalizarea cercetării

administrative desfășurată de comisie (fără a intra în calcul și ziua de 14

octombrie 2005) rezultă că intervalul 15 iunie 2005 – 14 octombrie 2005 a cuprins

un număr de 121 de zile libere.

Referitor la răspunderea

materială stabilită în sarcina reclamantului pentru fapta de a fi dezinformat cu

privire la termenele reale de desfășurare a cercetării administrative și de comitere

a unor erori în gestionarea perioadelor și a termenelor aferente cercetării administrative,

care a avut drept consecință exonerarea de răspundere, pentru lipsuri în gestiune

a celor cercetați (L.V. și P.C. P.E.) instanța a constatat că această faptă nu poate

fi imputată exclusiv reclamantului.

Din raportul care a stat

la baza deciziei de imputare rezultă că perioada maximă în care putea să-și desfășoare

activitatea comisia de cercetare a fost de 120 de zile.

A constatat instanța că

prima cerere de prelungire a termenului necesar cercetării administrative a fost

înregistrată la data de 15 iulie 2005, în termenul reglementat de O.Z.U. nr. 116/2005

pentru desfășurarea activității, iar cererea a fost aprobată prin O.Z.U. nr.

139 din 15 iulie 2005, înainte de expirarea termenului prevăzut de O.Z.U. nr. 116/2005.

Cea de a doua cerere de

prelungire a termenului de cercetare administrivă înregistrată la data de 12

august 2005 a fost formulată înainte de expirarea termenului acordat prin O.Z.U.

nr. 139/2005 și înainte de împlinirea unui interval de 60 de zile (în a 59 a zi)

de la data începerii cercetării, conform O.Z.U. nr. 116/2005.

Curtea a mai reținut că

prin cererea înregistrată la 12 august .2005 reclamantul nu a dezinformat cu privire

la termenele reale. Dimpotrivă a menționat toate datele necesare persoanelor cu

atribuții de aprobare, respectiv data când a început activitatea comisia de cercetare

conform O.Z.U. nr. 116/2005, termenul de 30 de zile prelungit prin O.Z.U. nr. 139/2005

până la 15 august 2005 și solicitarea de prelungire a termenului pentru finalizarea

cercetării administrative.

Astfel instanța de fond

a stabilit că răspunderea pentru depășirea a intervalului de 120 zile, în care putea

fi efectuată cercetarea administrativă și putea fi stabilită răspunderea materială

pentru pagubele constatate în gestiunea autorității publice, aparține atât reclamantului

cât și membrilor comisiei de cercetare și persoanelor cu atribuții de aprobare a

prelungirii termenelor în care și-a desfășurat activitatea comisia de cercetare.

Ca atare, a reținut Curtea,

imputarea întregii sume exclusiv reclamantului este o măsură netemeinică și nelegală,

motiv pentru care a anulat atât decizia de imputare din 02 octombrie 2007 cât și

decizia din 19 februarie 2008 emisă de C.J.I. din Ministerul Apărării.

Celelalte critici de nelegalitate

aduse de reclamant deciziei de imputare nu au fost reținute de prima instanță.

S-a apreciat că nelegalitățile

invocate de reclamant cu privire la prima comisie de cercetare administrativă nu

au relevanță în speță, întrucât numirea comisiei de cercetare administrativă condusă

de reclamant s-a dispus în urma admiterii parțiale a plângerilor formulate de L.V.

și P.E. împotriva hotărârii de soluționare a contestațiilor formulate împotriva

deciziei de imputare a sumei de 121.231.170 RON.

Nu au fost reținute nici

susținerile reclamantului cu privire la faptul că paguba stabilită în sarcina sa

face și obiectul cercetărilor Parchetului Militar.

Prin decizia de imputare

contestată, a constatat instanța, s-a imputat valoarea reziduală a lipsurilor consemnate

în procesul – verbal de predare primire gestiune a secției de producție reparație,

care nu a putut fi imputată celor responsabili cu gestiunea, or obiectul cercetărilor

Parchetului Militar privește exclusiv comenzile neînchise la data predării primirii

nu și paguba a cărei contravalore s-a imputat prin decizia contestată în cauză.

Prima instanță nu a reținut

nici susținerea reclamantului în sensul că emitentul deciziei de imputare nu putea

să-i impute a doua oară aceiași sumă ce a format obiectul deciziei din 18 iulie

2006, anulată prin Hotărârea Comandantului Academiei Tehnice Militare din 26

septembrie 2006, având în vedere că, din decizia administrativ – jurisdicțională

prin care a fost admisă cererea de repunere în termen, formulată de Comandantul

UM /Academia Tehnică Militară, nu rezultă că s-au impus condiții în stabilirea răspunderii

materiale a militarilor în sensul ca în procesul de identificare a persoanelor să

fie exclus reclamantul.

Cu privire la cererea

subsecventă de obligare a pârâților la restituirea sumei de 13.918,64 RON Curtea

a constatat că este întemeiată întrucât sumele au fost reținute în baza unui act

administrativ constatat ca fiind nelegal, chiar dacă s-a reținut că reclamantul

a avut o contribuție, alături de celelalte persoane, dar acest aspect nu conduce

la nereturnarea sumei reținută reclamantului din moment ce orice reținere din salariu

poate fi făcută doar în baza unui titlu executoriu.

Curtea a respins cererea

de returnare a sumei majorată cu dobânzi și de plată a unor daune morale de 6.000

RON reținând că anularea actului a vizat greșita stabilire a răspunderii materiale

doar în sarcina unui singure persoane și nu celelalte aspecte de nelegalitate invocate

de reclamant.

Față de anularea actului

administrativ atacat instanța a apreciat că cererea de suspendare a executării deciziei

de imputare nu se mai impune a fi soluționată.

Cu privire la cererea

de chemare în garanție, instanța de fond a constatat că este neîntemeiată întrucât

persoanele chemate în garanție nu au o obligație de garantare sau de despăgubire

a reclamantului din moment ce decizia de imputare a vizat fapta personală a reclamantului,

chiar dacă au fost omise faptele celorlalte persoane implicate, care a avut ca efect

excluderea posibilității autorității publice de a stabili răspunderea materială

în sarcina chemaților în garanție.

1.2. Ulterior pronunțării

sentinței nr. 3140 din 30 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII a

contencios administrativ și fiscal, reclamantul B.M. a formulat cerere de completare

a dispozitivului acestei hotărâri, în sensul obligării pârâților la plata cheltuielilor

de judecată.

Prin sentința nr. 3765

din 6 octombrie 2010 Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ,

a admis cererea și a obligat pârâții Ministerul Apărării Naționale și U.M. București

la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.000 RON către reclamantul B.M.,

în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Totodată a obligat pe

reclamantul B.M. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.000 RON, în temeiul

art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către chematul în garanție L.V.

2.Recursurile pronunțate

în cauză

2.1.Recursurile reclamantului

- recurent B.M.

Împotriva celor două hotărâri

au formulat recurs reclamantul B.M. și pârâții Ministerul Apărării Naționale în

nume propriu și pentru U.M.

Prin exercitarea căii

de atac a recursului împotriva hotărârii de fond pronunțate de prima instanță, reclamantul

B.M. invocând prevederile art. 304

1

C. proc. civ. a solicitat menținerea

dispozitivului sentinței dar modificarea considerentelor pentru care actele contestate

prin cererea sa de chemare în judecată, au fost anulate și totodată modificarea

în sensul obligării intimaților – pârâți și la plata dobânzii legale aferente sumei

de 13.918,64 RON, calculată de la reținerea sumei și până la data restituirii efective.

Cu privire la primul aspect

invocat prin motivele de recurs dezvoltate, recurentul – reclamant, reluând în extenso

apărările de fond a solicitat, în esență ca instanța de control judiciar să constate

că prima instanță nu a examinat și nu și-a fundamentat soluția pe următoarele aspecte

de procedură dar și de fond:

- recurentul contestator

a mai fost judecat pentru aceeași cauză în anul 2006, printr-un act administrativ

jurisdicțional, prin care a fost soluționată contestația sa împotriva primei decizii

de imputare, din 18 iulie 2006 prin care a fost absolvit de răspundere, act ce nu

mai putea fi revocat întrucât a intrat în circuitul civil; instanța de fond în mod

greșit a respins acest motiv de nulitate, argumentele prezentate fiind netemeinice

și nelegale;

- instanța de fond a omis

să analizeze motivul de anulare a deciziei de imputare și a deciziei administrativ

– jurisdicționale constând în prescripția intervenită cu privire la dreptul Ministerului

Apărării Naționale și a U.M. de a solicita de la P.E. și L.V. prejudiciul produs

de aceștia, în cuantum de 13.918,64 RON, potrivit art. 24 alin. (1) din O.G.

nr. 121/1998;

- nelegala compunere a

comisiei prezidate de recurentul contestator, în sensul că niciunul din membrii

comisiei nu avea pregătire în specialitatea contabilitate astfel că respectiva comisie

nu își putea desfășura activitatea în mod eficient și legal;

- nelegala compunere a

comisiei care a pronunțat decizia administrativ – jurisdicțională, potrivit

art. 38 alin. (3) din O.G. nr. 121/1998, în condițiile în care, în privința a 2

membrii ai completului existau motive de recuzare căci făcuseră parte și din comisia

care a judecat plângerea formulată de L.V. și totodată decăderea comisiei numită

prin O.U.G. nr. 162 din 19 august 2004, urmare a depășirii termenelor prevăzute

de art. 23 din O.G. nr. 121/1991.;

- neanalizarea motivului

de anulare vizând încălcarea termenelor prevăzute de art. 23 din O.G. nr. 121/1998

și din perspectiva analizării fondului cauzei;

În fine, printr-un ultim

motiv de recurs recurentul a susținut că instanța de fond, deși a dispus anularea

deciziei de imputare și a deciziei administrativ – jurisdicționale și restituirea

sumei reținută pe nedrept, în mod greșit a respins cererea de obligare a intimaților

– pârâți la plata dobânzii legale, câtă vreme reținerea oricărei sume este nelegală

și dă dreptul la obținerea dobânzii legale.

Printr-o cerere separată

recurentul – reclamant, a recurat și sentința nr. 3765 din 6 octombrie 2010, de

completare a sentinței civile nr. 314072010 invocând motivul de nelegalitate prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sens în care a solicitat ca instanța de recurs

să modifice și cuantumul cheltuielilor de judecată, ce i-au fost acordate parțial,

conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., onorariul de avocat fiind redus nejustificat

de mult.

2.2.Recursul recurentului

– pârât Ministerul Apărării Naționale, în nume propriu și pentru U.M. București

Recurentul – pârât Ministerul

Apărării Naționale apreciind că hotărârea primei instanțe este nelegală și netemeinică,

a solicitat în temeiul art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ. admiterea recursului și

modificarea hotărârii, în esență, pentru următoarele motive:

- prin adoptarea ordonanței

nr. 121/1998, competența pentru stabilirea răspunderii materiale aparține numai

comandantului unității în care a fost produsă paguba, pe baza unui act administrativ

încheiat de o comisie de cercetare administrativă numită special, stabilind totodată

o jurisdicție specială, aplicabilă în situația contestării deciziei comandantului;

- și instanța de fond

a reținut că termenul legal prevăzut de art. 23 din ordonanța nr. 121/1998 a fost

depășit (121 zile , în loc de 120 zile libere) astfel că în mod corect a fost stabilită

răspunderea materială în sarcina reclamantului, conform art. 34 din ordonanța

nr. 121/1998;

Stabilirea răspunderii

materiale în sarcina unei persoane este numai în competența comandantului care a

dispus efectuarea cercetării administrative, astfel că în mod greșit a reținut prima

instanță, că răspunderea ar fi trebuit stabilită în sarcina mai multor persoane,

mai cu seamă că reclamantul – recurent, în calitatea sa de „președinte” al comisiei

a recunoscut depășirea termenului de cercetare administrativă.

În fine, s-a susținut

că instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, câtă vreme prin cererea de chemare

în judecată nu a fost invocată vreo încălcare a normelor în vigoare cu privire la

stabilirea răspunderii materiale, individual, aspect analizat totuși și reținut

ca temei al admiterii parțiale a acțiunii reclamantului.

3.Soluția și considerentele

instanței de control judiciar

Examinând sentința atacată

prin prisma criticilor ce i-au fost aduse de către ambii recurenți și raportat la

dispozițiile legale incidente din materie supusă verificării, incluzând prevederile

art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursurile formulate

sunt nefondate și urmează a fi respinse ca atare, în considerarea celor în continuare

arătate.

3.1. Referitor la recursul

reclamantului - recurent promovat împotriva sentinței nr. 3140 din 40 iunie 2010.

Printr-un prim motiv de

recurs recurentul - reclamant, achiesând la soluția pronunțată de prima instanță,

care îi este de altfel favorabilă, solicită substituirea considerentelor hotărârii,

justificat de împrejurarea că prima instanță nu ar fi examinat toate motivele de

nulitate și de nelegalitate invocate cu privire la actele administrative contestate

și anulate de judecătorul fondului.

Cu alte cuvinte, în opinia

recurentului, hotărârea atacată, deși conține o soluție apreciată ca fiind corectă,

ar fi viciată de o motivare necorespunzătoare.

Înalta Curte apreciază

că un astfel de motiv de recurs, care de altfel nici nu se subsumează vreunuia dintre

motivele de modificare sau de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., nu este

admisibil.

Nici prevederile art.

304

1

C. proc. civ. nu permit adoptarea soluției propusă de recurent și

aceasta cu atât mai mult cu cât hotărârea atacată, astfel cum rezultă și din expunerea

rezumativă de mai sus, nu cuprinde nici un fel de considerente contradictorii după

cum nu există contradicție nici între considerente și dispozitiv, în sensul că dintr-o

parte a hotărârii ar rezulta că acțiunea este întemeiată, iar din altă parte că

nu este întemeiată, astfel că nu se poate ști ce anume a decis instanța.

De altfel jurisprudența

și doctrina majoritară în materie au precizat constant că, pe de-o parte, acela

căruia i s-a dat câștig de cauză nu va putea ataca hotărârea numai pentru motivul

că este nemulțumit de considerentele acestea, deoarece nu poate justifica un interes

din moment ce numai prin dispozitiv se pot atinge drepturile celor aflați în litigiu.

Chiar în măsura în care,

potrivit unei alte orientări doctrinale, s-ar putea accepta admisibilitatea recursului

și numai împotriva considerentelor hotărârii, Înalta Curte reține că o astfel de

ipoteză nu se regăsește în cauză, pe de-o parte pentru că recurentul nu justifică

interesul de a ataca soluția cuprinsă în considerente. Pe de altă parte, examinarea

considerentelor ample, pertinente și convingătoare ale judecătorului fondului demonstrează,

în opinia Înaltei Curți , că în cauză s-a realizat o corectă evaluare și interpretare

a întregului material probator, motivele de nulitate și de nelegalitate ale actelor

administrative atacate ce nu au fost avute în vedere, fiind argumentat și motivat

înlăturate, contrar celor susținute de recurent.

Față de toate aceste considerațiuni

cu valoare de principii de drept aplicabile, Înalta Curte apreciază așadar că nu

poate fi primit acest motiv de recurs, cu atât mai mult cu cât apreciind asupra

legalității și temeiniciei soluției primei instanțe, Înalta Curte reține totodată

că nu se impune remedierea sau completarea motivării cuprinse în considerente, prin

adăugarea sau înlocuirea de elemente care nu reies din însăși hotărârea atacată.

În raport de o atare modalitate

de soluționare a recursului, în mod evident, nu se impune examinarea de către instanța

de control judiciar a aspectelor de fond și de formă, punctual enumerate și dezvoltate

în cererea de recurs a recurentului – reclamant.

Nici cel de-al doilea

motiv de recurs vizând neacordarea dobânzii legale nu poate fi primit.

În temeiul aceluiași raționament

logico – juridic pe baza căruia instanța de fond a stabilit că se impune anularea

actelor administrative atacate, s-a reținut și că nu se impune acordarea dobânzilor

și a daunelor morale solicitate, în contextul aprecierii că reclamantului – recurent

nu i se cuvin daune interese.

Reținând că instanța de

fond a realizat în cauză și aplicarea a principiului proporționalității consacrat

în jurisprudența comunitară, mutadis mutandis, Înalta Curte apreciază că în mod

legal dobânzile solicitate nu au fost acordate, nefiind incidentă în situația recurentului,

ipoteza prejudiciului suferit urmare a neexecutării în termen de către intimați

a unei obligații care are ca obiect o sumă de bani, ce ar atrage evaluarea legală

a daunelor - interese.

3.2.Referitor la recursul

reclamantului – recurent promovat împotriva sentinței nr. 3765 din 6 octombrie 2010,

prin care s-a admis cererea de completare a sentinței nr. 3140/2010.

Nici motivele de recurs

referitoare la modalitatea în care instanța de fond a apreciat asupra acordării

cheltuielilor de judecată, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. în sensul

reducerii cuantumului onorariului de avocat, nu sunt fondate.

Înalta Curte constată

că prima instanță, admițând numai în parte acțiunea precizată a reclamantului –

recurent și ținând cont de toate elementele de fapt și de drept specifice cauzei,

a uzat în mod judicios de prerogativa legal conferită de art. 274 alin. (3) C.

proc. civ., în sensul reducerii onorariului de avocat, reducere ce nu apare ca fiind

excesivă.

3.3.Referitor la recursul

promovat de pârâtul Ministerul Apărării Naționale, în nume propriu și pentru UM

București

Înalta Curte apreciază,

în completarea argumentelor deja înfățișate cu referire la legalitatea și temeinicia

hotărârii primei instanțe, că nici motivele de recurs înfățișate de recurentul -

pârât Ministerul Apărării Naționale nu sunt întemeiate.

Nu se poate susține necompetența

instanțelor judecătorești în a examina legalitatea actelor administrative de tipul

celor contestate în cauză, câtă vreme o astfel de limitare ar echivala cu negarea

accesului liber la justiție, consacrat constituțional dar și în art. 43 din Ordonanța

nr. 121/1998.

Cât privește celelalte

aspecte de fapt menționate, cum ar fi recunoașterea de chiar recurentul - reclamant

a depășirii termenului de cercetare administrativă, Înalta Curte apreciază că însăși

modalitatea în care prima instanță a reținut că imputarea întregii sume exclusiv

reclamantului este o măsură nelegală și netemeinică demonstrează că toate elementele

de fapt evidențiate de actele și lucrările dosarului au fost avute în vedere.

În considerarea celor

mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. vor fi respinse așadar

ca nefondate toate recursurile declarate în cauză, hotărârea instanței de fond fiind

întemeiată și pronunțată cu respectarea deplină a dispozițiilor legale aplicabile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate

de B.M. și de Ministerul Apărării Naționale și U.M. București împotriva sentinței

nr. 3140 din 30 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII a contencios

administrativ și fiscal, și a sentinței nr. 3765 din 6 octombrie 2010 a aceleiași

instanțe, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 31 mai 2011.