ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3169/2011

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1.Circumstanțele cauzei. Soluția primei instanțe 1.1.Prin sentința nr. 3140 din 30 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII a contencios, administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată, completată, precizată și modificată de reclamantul B.M., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Apărării Naționale, și UM București, și drept urmare: - A anulat decizia de imputare din 02 octombrie 2007 și decizia din 19 februarie 2008 emise de pârâtul Ministerul Apărării prin UM București și C.J.I.; - A obligat pârâtul Ministerul Apărării să restituie reclamantului sumele reținute în baza deciziei de imputare nr. A 9924/2007; A respins cererea de chemare în garanție formulată de reclamant în contradictoriu cu chemații în garanție L.V., P.E.

și Ministerul Apărării Naționale, ca neîntemeiată, precum și celelalte capete de cerere. Prin aceiași hotărâre au fost respinse excepția lipsei procedurii administrative prealabile invocată de pârât și excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție L.V., ca neîntemeiate. Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut următoarele considerente: I. Cu privire la excepția lipsei procedurii administrative prealabile invocată de pârâtul Ministerul Apărării Naționale, Curtea a constatat că este neîntemeiată, întrucât decizia din 19 februarie 2008 este un act administrativ jurisdicțional împotriva căruia nu există cale de atac în procedura administrativă reglementată de art. 48 din O.G.

nr. 121/1998, în speță, aplicându-se art. 6 din Legea nr. 554/2004, care dă posibilitatea introducerii unei acțiuni în anulare împotriva acestui act la instanța de contencios administrativ iar nu art. 7 din legea contenciosului administrativ. Cu privire la decizia de imputare, prima instanță a reținut că reclamantul a urmat procedura prealabilă prevăzută de O.G. nr. 121/1998, conform art. 109 alin. (2) C. proc. civ., care a înlăturat procedura reclamației administrative prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004. II. Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de chematul în garanție L.V., s-a constatat că, deasemenea este neîntemeiată, în raport cu prevederile art. 60 din C. proc.

civ. Reclamantul a chemat în garanție persoanele fizice împotriva cărora a apreciat că trebuia să se emită decizia de imputare susținând că ar exista o obligație de garantare și despăgubire din partea acestor persoane în cazul în care ar cădea în pretenții (respectiv dacă se respinge cererea de chemare în garanție). Curtea a reținut că nu poate fi analizată de instanță împrejurarea că ar exista un raport juridic de garantare ori de despăgubire decât în strânsă legătură cu fondul cauzei dedusă judecății, dar și în legătură cu fondul cererii de chemare în garanție astfel că, nu se poate aprecia dacă L.V. are sau nu calitate procesuală în cererea de chemare în garanție. III. Pe fondul cererii de chemare în judecată, s-a reținut că, prin decizia de imputare din 02 octombrie 2007 emisă de UM București, s-a angajat răspunderea materială a reclamantului B.M.

pentru suma de 13.918,64 RON pe motiv că nu a executat cercetarea administrativă în termenul legal, conform constatărilor reținute în procesul – verbal de cercetare din 26 septembrie 2007. În procesul – verbal din 26 septembrie 2007 s-a reținut în esență că reclamantul, colonel dr. ing. B.M. a fost desemnat președintele comisiei de cercetare administrativă numită prin O.Z.U. nr. 116 din 14 iunie 2005, prin care s-a stabilit competența comisiei de cercetare administrativă, președintele acesteia și termenul de îndeplinire a atribuțiilor în intervalul 15 iunie 2005 – 15 iulie 2005. În calitate de președinte, reclamantul a solicitat succesiv prelungirea activității comisiei de cercetare administrativă fiindu-i aprobată cererea intițială, pentru 30 de zile și ulterior pentru 60 de zile.

S-a mai reținut, de asemenea că reclamantul a formulat solicitări de prelungire a termenului necesar cercetării administrative fără a urmări riguros perioadele și termenele aferente, ceea ce a condus la depășirea termenului de maxim 120 de zile pentru efectuarea cercetării administrative. Din însumarea perioadelor în care și-a desfășurat activitatea comisia de cercetare administrativă și având în vedere data de 14 octombrie 2005 când s-a depus raportul cu finalizarea cercetării administrative desfășurată de comisie (fără a intra în calcul și ziua de 14 octombrie 2005) rezultă că intervalul 15 iunie 2005 – 14 octombrie 2005 a cuprins un număr de 121 de zile libere.

Referitor la răspunderea materială stabilită în sarcina reclamantului pentru fapta de a fi dezinformat cu privire la termenele reale de desfășurare a cercetării administrative și de comitere a unor erori în gestionarea perioadelor și a termenelor aferente cercetării administrative, care a avut drept consecință exonerarea de răspundere, pentru lipsuri în gestiune a celor cercetați (L.V. și P.C. P.E.) instanța a constatat că această faptă nu poate fi imputată exclusiv reclamantului. Din raportul care a stat la baza deciziei de imputare rezultă că perioada maximă în care putea să-și desfășoare activitatea comisia de cercetare a fost de 120 de zile. A constatat instanța că prima cerere de prelungire a termenului necesar cercetării administrative a fost înregistrată la data de 15 iulie 2005, în termenul reglementat de O.Z.U.

nr. 116/2005 pentru desfășurarea activității, iar cererea a fost aprobată prin O.Z.U. nr. 139 din 15 iulie 2005, înainte de expirarea termenului prevăzut de O.Z.U. nr. 116/2005. Cea de a doua cerere de prelungire a termenului de cercetare administrivă înregistrată la data de 12 august 2005 a fost formulată înainte de expirarea termenului acordat prin O.Z.U. nr. 139/2005 și înainte de împlinirea unui interval de 60 de zile (în a 59 a zi) de la data începerii cercetării, conform O.Z.U. nr. 116/2005. Curtea a mai reținut că prin cererea înregistrată la 12 august .2005 reclamantul nu a dezinformat cu privire la termenele reale. Dimpotrivă a menționat toate datele necesare persoanelor cu atribuții de aprobare, respectiv data când a început activitatea comisia de cercetare conform O.Z.U.

nr. 116/2005, termenul de 30 de zile prelungit prin O.Z.U. nr. 139/2005 până la 15 august 2005 și solicitarea de prelungire a termenului pentru finalizarea cercetării administrative. Astfel instanța de fond a stabilit că răspunderea pentru depășirea a intervalului de 120 zile, în care putea fi efectuată cercetarea administrativă și putea fi stabilită răspunderea materială pentru pagubele constatate în gestiunea autorității publice, aparține atât reclamantului cât și membrilor comisiei de cercetare și persoanelor cu atribuții de aprobare a prelungirii termenelor în care și-a desfășurat activitatea comisia de cercetare. Ca atare, a reținut Curtea, imputarea întregii sume exclusiv reclamantului este o măsură netemeinică și nelegală, motiv pentru care a anulat atât decizia de imputare din 02 octombrie 2007 cât și decizia din 19 februarie 2008 emisă de C.J.I.

din Ministerul Apărării. Celelalte critici de nelegalitate aduse de reclamant deciziei de imputare nu au fost reținute de prima instanță. S-a apreciat că nelegalitățile invocate de reclamant cu privire la prima comisie de cercetare administrativă nu au relevanță în speță, întrucât numirea comisiei de cercetare administrativă condusă de reclamant s-a dispus în urma admiterii parțiale a plângerilor formulate de L.V. și P.E. împotriva hotărârii de soluționare a contestațiilor formulate împotriva deciziei de imputare a sumei de 121.231.170 RON. Nu au fost reținute nici susținerile reclamantului cu privire la faptul că paguba stabilită în sarcina sa face și obiectul cercetărilor Parchetului Militar.

Prin decizia de imputare contestată, a constatat instanța, s-a imputat valoarea reziduală a lipsurilor consemnate în procesul – verbal de predare primire gestiune a secției de producție reparație, care nu a putut fi imputată celor responsabili cu gestiunea, or obiectul cercetărilor Parchetului Militar privește exclusiv comenzile neînchise la data predării primirii nu și paguba a cărei contravalore s-a imputat prin decizia contestată în cauză.

Prima instanță nu a reținut nici susținerea reclamantului în sensul că emitentul deciziei de imputare nu putea să-i impute a doua oară aceiași sumă ce a format obiectul deciziei din 18 iulie 2006, anulată prin Hotărârea Comandantului Academiei Tehnice Militare din 26 septembrie 2006, având în vedere că, din decizia administrativ – jurisdicțională prin care a fost admisă cererea de repunere în termen, formulată de Comandantul UM /Academia Tehnică Militară, nu rezultă că s-au impus condiții în stabilirea răspunderii materiale a militarilor în sensul ca în procesul de identificare a persoanelor să fie exclus reclamantul.

Cu privire la cererea subsecventă de obligare a pârâților la restituirea sumei de 13.918,64 RON Curtea a constatat că este întemeiată întrucât sumele au fost reținute în baza unui act administrativ constatat ca fiind nelegal, chiar dacă s-a reținut că reclamantul a avut o contribuție, alături de celelalte persoane, dar acest aspect nu conduce la nereturnarea sumei reținută reclamantului din moment ce orice reținere din salariu poate fi făcută doar în baza unui titlu executoriu. Curtea a respins cererea de returnare a sumei majorată cu dobânzi și de plată a unor daune morale de 6.000 RON reținând că anularea actului a vizat greșita stabilire a răspunderii materiale doar în sarcina unui singure persoane și nu celelalte aspecte de nelegalitate invocate de reclamant.

Față de anularea actului administrativ atacat instanța a apreciat că cererea de suspendare a executării deciziei de imputare nu se mai impune a fi soluționată. Cu privire la cererea de chemare în garanție, instanța de fond a constatat că este neîntemeiată întrucât persoanele chemate în garanție nu au o obligație de garantare sau de despăgubire a reclamantului din moment ce decizia de imputare a vizat fapta personală a reclamantului, chiar dacă au fost omise faptele celorlalte persoane implicate, care a avut ca efect excluderea posibilității autorității publice de a stabili răspunderea materială în sarcina chemaților în garanție. 1.2. Ulterior pronunțării sentinței nr. 3140 din 30 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, reclamantul B.M.

a formulat cerere de completare a dispozitivului acestei hotărâri, în sensul obligării pârâților la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința nr. 3765 din 6 octombrie 2010 Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a admis cererea și a obligat pârâții Ministerul Apărării Naționale și U.M. București la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.000 RON către reclamantul B.M., în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Totodată a obligat pe reclamantul B.M. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.000 RON, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către chematul în garanție L.V. 2.Recursurile pronunțate în cauză 2.1.Recursurile reclamantului - recurent B.M.

Împotriva celor două hotărâri au formulat recurs reclamantul B.M. și pârâții Ministerul Apărării Naționale în nume propriu și pentru U.M. Prin exercitarea căii de atac a recursului împotriva hotărârii de fond pronunțate de prima instanță, reclamantul B.M. invocând prevederile art. 304 1 C. proc. civ. a solicitat menținerea dispozitivului sentinței dar modificarea considerentelor pentru care actele contestate prin cererea sa de chemare în judecată, au fost anulate și totodată modificarea în sensul obligării intimaților – pârâți și la plata dobânzii legale aferente sumei de 13.918,64 RON, calculată de la reținerea sumei și până la data restituirii efective.

Cu privire la primul aspect invocat prin motivele de recurs dezvoltate, recurentul – reclamant, reluând în extenso apărările de fond a solicitat, în esență ca instanța de control judiciar să constate că prima instanță nu a examinat și nu și-a fundamentat soluția pe următoarele aspecte de procedură dar și de fond: - recurentul contestator a mai fost judecat pentru aceeași cauză în anul 2006, printr-un act administrativ jurisdicțional, prin care a fost soluționată contestația sa împotriva primei decizii de imputare, din 18 iulie 2006 prin care a fost absolvit de răspundere, act ce nu mai putea fi revocat întrucât a intrat în circuitul civil; instanța de fond în mod greșit a respins acest motiv de nulitate, argumentele prezentate fiind netemeinice și nelegale; - instanța de fond a omis să analizeze motivul de anulare a deciziei de imputare și a deciziei administrativ – jurisdicționale constând în prescripția intervenită cu privire la dreptul Ministerului Apărării Naționale și a U.M.

de a solicita de la P.E. și L.V. prejudiciul produs de aceștia, în cuantum de 13.918,64 RON, potrivit art. 24 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998; - nelegala compunere a comisiei prezidate de recurentul contestator, în sensul că niciunul din membrii comisiei nu avea pregătire în specialitatea contabilitate astfel că respectiva comisie nu își putea desfășura activitatea în mod eficient și legal; - nelegala compunere a comisiei care a pronunțat decizia administrativ – jurisdicțională, potrivit art. 38 alin. (3) din O.G. nr. 121/1998, în condițiile în care, în privința a 2 membrii ai completului existau motive de recuzare căci făcuseră parte și din comisia care a judecat plângerea formulată de L.V.

și totodată decăderea comisiei numită prin O.U.G. nr. 162 din 19 august 2004, urmare a depășirii termenelor prevăzute de art. 23 din O.G. nr. 121/1991.; - neanalizarea motivului de anulare vizând încălcarea termenelor prevăzute de art. 23 din O.G. nr. 121/1998 și din perspectiva analizării fondului cauzei; În fine, printr-un ultim motiv de recurs recurentul a susținut că instanța de fond, deși a dispus anularea deciziei de imputare și a deciziei administrativ – jurisdicționale și restituirea sumei reținută pe nedrept, în mod greșit a respins cererea de obligare a intimaților – pârâți la plata dobânzii legale, câtă vreme reținerea oricărei sume este nelegală și dă dreptul la obținerea dobânzii legale.

Printr-o cerere separată recurentul – reclamant, a recurat și sentința nr. 3765 din 6 octombrie 2010, de completare a sentinței civile nr. 314072010 invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sens în care a solicitat ca instanța de recurs să modifice și cuantumul cheltuielilor de judecată, ce i-au fost acordate parțial, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., onorariul de avocat fiind redus nejustificat de mult. 2.2.Recursul recurentului – pârât Ministerul Apărării Naționale, în nume propriu și pentru U.M. București Recurentul – pârât Ministerul Apărării Naționale apreciind că hotărârea primei instanțe este nelegală și netemeinică, a solicitat în temeiul art. 304 pct. 6 și 9 C. proc.

civ.

admiterea recursului și modificarea hotărârii, în esență, pentru următoarele motive: - prin adoptarea ordonanței nr. 121/1998, competența pentru stabilirea răspunderii materiale aparține numai comandantului unității în care a fost produsă paguba, pe baza unui act administrativ încheiat de o comisie de cercetare administrativă numită special, stabilind totodată o jurisdicție specială, aplicabilă în situația contestării deciziei comandantului; - și instanța de fond a reținut că termenul legal prevăzut de art. 23 din ordonanța nr. 121/1998 a fost depășit (121 zile , în loc de 120 zile libere) astfel că în mod corect a fost stabilită răspunderea materială în sarcina reclamantului, conform art. 34 din ordonanța nr. 121/1998; Stabilirea răspunderii materiale în sarcina unei persoane este numai în competența comandantului care a dispus efectuarea cercetării administrative, astfel că în mod greșit a reținut prima instanță, că răspunderea ar fi trebuit stabilită în sarcina mai multor persoane, mai cu seamă că reclamantul – recurent, în calitatea sa de „președinte” al comisiei a recunoscut depășirea termenului de cercetare administrativă.

În fine, s-a susținut că instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, câtă vreme prin cererea de chemare în judecată nu a fost invocată vreo încălcare a normelor în vigoare cu privire la stabilirea răspunderii materiale, individual, aspect analizat totuși și reținut ca temei al admiterii parțiale a acțiunii reclamantului. 3.Soluția și considerentele instanței de control judiciar Examinând sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse de către ambii recurenți și raportat la dispozițiile legale incidente din materie supusă verificării, incluzând prevederile art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursurile formulate sunt nefondate și urmează a fi respinse ca atare, în considerarea celor în continuare arătate.

3.1. Referitor la recursul reclamantului - recurent promovat împotriva sentinței nr. 3140 din 40 iunie 2010. Printr-un prim motiv de recurs recurentul - reclamant, achiesând la soluția pronunțată de prima instanță, care îi este de altfel favorabilă, solicită substituirea considerentelor hotărârii, justificat de împrejurarea că prima instanță nu ar fi examinat toate motivele de nulitate și de nelegalitate invocate cu privire la actele administrative contestate și anulate de judecătorul fondului. Cu alte cuvinte, în opinia recurentului, hotărârea atacată, deși conține o soluție apreciată ca fiind corectă, ar fi viciată de o motivare necorespunzătoare. Înalta Curte apreciază că un astfel de motiv de recurs, care de altfel nici nu se subsumează vreunuia dintre motivele de modificare sau de casare prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., nu este admisibil. Nici prevederile art. 304 1 C. proc. civ. nu permit adoptarea soluției propusă de recurent și aceasta cu atât mai mult cu cât hotărârea atacată, astfel cum rezultă și din expunerea rezumativă de mai sus, nu cuprinde nici un fel de considerente contradictorii după cum nu există contradicție nici între considerente și dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii ar rezulta că acțiunea este întemeiată, iar din altă parte că nu este întemeiată, astfel că nu se poate ști ce anume a decis instanța. De altfel jurisprudența și doctrina majoritară în materie au precizat constant că, pe de-o parte, acela căruia i s-a dat câștig de cauză nu va putea ataca hotărârea numai pentru motivul că este nemulțumit de considerentele acestea, deoarece nu poate justifica un interes din moment ce numai prin dispozitiv se pot atinge drepturile celor aflați în litigiu.

Chiar în măsura în care, potrivit unei alte orientări doctrinale, s-ar putea accepta admisibilitatea recursului și numai împotriva considerentelor hotărârii, Înalta Curte reține că o astfel de ipoteză nu se regăsește în cauză, pe de-o parte pentru că recurentul nu justifică interesul de a ataca soluția cuprinsă în considerente. Pe de altă parte, examinarea considerentelor ample, pertinente și convingătoare ale judecătorului fondului demonstrează, în opinia Înaltei Curți , că în cauză s-a realizat o corectă evaluare și interpretare a întregului material probator, motivele de nulitate și de nelegalitate ale actelor administrative atacate ce nu au fost avute în vedere, fiind argumentat și motivat înlăturate, contrar celor susținute de recurent.

Față de toate aceste considerațiuni cu valoare de principii de drept aplicabile, Înalta Curte apreciază așadar că nu poate fi primit acest motiv de recurs, cu atât mai mult cu cât apreciind asupra legalității și temeiniciei soluției primei instanțe, Înalta Curte reține totodată că nu se impune remedierea sau completarea motivării cuprinse în considerente, prin adăugarea sau înlocuirea de elemente care nu reies din însăși hotărârea atacată. În raport de o atare modalitate de soluționare a recursului, în mod evident, nu se impune examinarea de către instanța de control judiciar a aspectelor de fond și de formă, punctual enumerate și dezvoltate în cererea de recurs a recurentului – reclamant. Nici cel de-al doilea motiv de recurs vizând neacordarea dobânzii legale nu poate fi primit.

În temeiul aceluiași raționament logico – juridic pe baza căruia instanța de fond a stabilit că se impune anularea actelor administrative atacate, s-a reținut și că nu se impune acordarea dobânzilor și a daunelor morale solicitate, în contextul aprecierii că reclamantului – recurent nu i se cuvin daune interese. Reținând că instanța de fond a realizat în cauză și aplicarea a principiului proporționalității consacrat în jurisprudența comunitară, mutadis mutandis, Înalta Curte apreciază că în mod legal dobânzile solicitate nu au fost acordate, nefiind incidentă în situația recurentului, ipoteza prejudiciului suferit urmare a neexecutării în termen de către intimați a unei obligații care are ca obiect o sumă de bani, ce ar atrage evaluarea legală a daunelor - interese.

3.2.Referitor la recursul reclamantului – recurent promovat împotriva sentinței nr. 3765 din 6 octombrie 2010, prin care s-a admis cererea de completare a sentinței nr. 3140/2010. Nici motivele de recurs referitoare la modalitatea în care instanța de fond a apreciat asupra acordării cheltuielilor de judecată, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. în sensul reducerii cuantumului onorariului de avocat, nu sunt fondate. Înalta Curte constată că prima instanță, admițând numai în parte acțiunea precizată a reclamantului – recurent și ținând cont de toate elementele de fapt și de drept specifice cauzei, a uzat în mod judicios de prerogativa legal conferită de art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în sensul reducerii onorariului de avocat, reducere ce nu apare ca fiind excesivă.

3.3.Referitor la recursul promovat de pârâtul Ministerul Apărării Naționale, în nume propriu și pentru UM București Înalta Curte apreciază, în completarea argumentelor deja înfățișate cu referire la legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe, că nici motivele de recurs înfățișate de recurentul - pârât Ministerul Apărării Naționale nu sunt întemeiate. Nu se poate susține necompetența instanțelor judecătorești în a examina legalitatea actelor administrative de tipul celor contestate în cauză, câtă vreme o astfel de limitare ar echivala cu negarea accesului liber la justiție, consacrat constituțional dar și în art. 43 din Ordonanța nr. 121/1998.

Cât privește celelalte aspecte de fapt menționate, cum ar fi recunoașterea de chiar recurentul - reclamant a depășirii termenului de cercetare administrativă, Înalta Curte apreciază că însăși modalitatea în care prima instanță a reținut că imputarea întregii sume exclusiv reclamantului este o măsură nelegală și netemeinică demonstrează că toate elementele de fapt evidențiate de actele și lucrările dosarului au fost avute în vedere. În considerarea celor mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. vor fi respinse așadar ca nefondate toate recursurile declarate în cauză, hotărârea instanței de fond fiind întemeiată și pronunțată cu respectarea deplină a dispozițiilor legale aplicabile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de B.M. și de Ministerul Apărării Naționale și U.M. București împotriva sentinței nr. 3140 din 30 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, și a sentinței nr. 3765 din 6 octombrie 2010 a aceleiași instanțe, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 mai 2011.