ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1359/2012

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința nr. 1212 din 18 februarie 2011, Curtea de Apel București - secția a

VlII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității

și a respins cererea formulată de reclamanta M.M.L., în contradictoriu cu

pârâta Autoritatea Națională a Vămilor, ca nefondată.

Pentru

a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în ceea ce privește

excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată pentru lipsa

procedurii prealabile că acțiunea de față, prin care se urmărește revocarea

măsurii de diminuare cu 25% a salariului, este îndreptată împotriva Ordinului nr.

6669 din 20 iulie 2010, emis de vicepreședintele A.N.A.F., in calitate de

conducător al Autorității Naționale a Vămilor, în aplicarea art. 1 alin. (1)

din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea stabilirii

echilibrului bugetar.

Art.

34 din Legea nr. 330/2009 prevede urmarea unei proceduri administrative

prealabile în cazurile privitoare la cuantumul salariilor funcționarilor

publici.

Curtea

a constatat că în cauza de față măsura diminuării temporare a salariului a fost

luată prin act administrativ, respectiv ordinul conducătorului instituției

publice, care nu a fost comunicat angajatului-funcționar public, așa cum prevăd

dispozițiile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 330/2009. În această conjunctură,

nu se impunea urmarea unei proceduri prealabile.

Pe

fondul cauzei, Curtea a reținut că măsura reducerii temporare, pe perioada 03

iulie 2010 - 31 decembrie 2010, a salariului personalului bugetar a fost

dispusă prin art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri

necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, conform căruia

"cuantumul brut al

salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv

sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale,

precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu

prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind

salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale O.U.G.

nr. 1/2010

privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor

categorii de personal din

sectorul bugetar

și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul

bugetar,

se diminuează cu 25%".

Stabilirea

neconcordanței între dispozițiile unei legi și Constituția țării intră în

atribuțiile exclusive ale Curții Constituționale.

Singura

cale pentru constatarea neconstituționalității măsurii de reducere a

salariilor, dispusă prin lege, ar fi invocarea excepției de

neconstituționalitate, a cărei soluționare intră în atribuțiile Curții

Constituționale, iar nu a instanțelor de drept comun.

Prin

urmare, s-a apreciat că, critica sumară din cererea introductivă privind

încălcarea unor norme constituționale se dovedește nefondată pentru că, pe de o

parte, prin Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010 referitoare la obiecția de

neconstituționalitate a dispozițiilor Legii privind unele măsuri necesare în

vederea restabilirii echilibrului bugetar, Curtea Constituțională a decis că art.

1 - 8 și art. 10 - 17 din Lege sunt constituționale, iar pe de altă parte,

partea reclamantă nu a invocat o excepție de neconstituționalitate a

dispozițiilor Legii nr. 118/2010.

Prin

Decizia nr. 872/2010 anterior citată, Curtea Constituțională a reținut, în ceea

ce privește diminuarea cuantumului salariului personalului bugetar, raportat la

art. 41 din Constituție, că dreptul la muncă este un drept complex care include

și dreptul la salariu iar diminuarea acestuia din urmă se constituie într-o

veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă, însă această

restrângere dispusă prin Legea nr. 118/2010 se încadrează în condițiile strict

și limitativ prevăzute de art. 53 din Constituție, și anume: măsura este

prevăzută prin lege, se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare și este

determinată de imperativul apărării securității naționale - prin prisma

aspectelor economice, financiare și sociale care ar putea afecta însăși ființa

statului, datorită amplorii și gravitații situației de criză economică, măsura

nu aduce atingere substanței dreptului, având, de altfel, caracter temporar și

se aplică nediscriminatoriu.

În

concluzie, Curtea a apreciat că măsura reducerii temporare a salariului

personalului bugetar cu 25% nu aduce atingere substanței dreptului, intră în

marja de apreciere a Statului, nu este o măsură disproporționată în raport cu

scopul urmărit si păstrează justul echilibru între interesul general al

colectivității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului,

așa încât nu se poate reține o încălcare a art. 1 din primul Protocol adițional

la Convenție

Împotriva

sentinței nr. 1212 din 18 februarie 2011 a Curții de Apel București a declarat

recurs reclamanta M.M.L., criticând-o pentru nelegalitate.

La

termenul de judecată din 13 martie 2012, în temeiul art. 137 C. proc. civ.,

înalta Curte a rămas în pronunțare cu privire la excepția tardivității

recursului, invocată din oficiu, excepție care face de prisos expunerea și

analiza motivelor de recurs.

Înalta Curte constată că este întemeiată excepția

tardivității recursului pentru considerentele arătate în continuare.

Conform dovezii de primire și procesului-verbal de

predare aflat la fila 25 a dosarului de fond, hotărârea recurată a fost

comunicată reclamantei M.M.L. la data de 31 martie 2011, iar recursul a fost

declarat la data de 01 iunie 2011.

Conform art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului

administrativ nr. 554/2004, hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi

atacată cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

În

raport cu data comunicării sentinței potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

coroborat cu dispozițiile art. 101 alin. (1) C. proc. civ., termenul de recurs

s-a împlinit la data de 18 aprilie 2011.

Or, reclamanta a înregistrat recursul la data de 01

iunie 2011 peste termenul legal de 15 zile de la comunicare.

Conform art. 103 alin. (1) C. proc. civ., neexercitarea

oricărei căi de atac în termenul legal atrage decăderea afară de cazul când

legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o

împrejurare mai presus de voința ei.

Constatând

că recursul nu a fost declarat în termenul imperativ prevăzut de art. 20 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004 și că recurentul nu a pretins și nu a dovedit că a fost

împiedicat în exercitarea în termen a căii de atac, printr-o împrejurare mai

presus de voința sa, înalta Curte urmează să facă aplicarea dispozițiilor

legale sancționatorii mai sus invocate și să decidă în sensul respingerii

recursului ca tardiv formulat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de M.M.L. împotriva sentinței nr. 1212 din 18 februarie 2011

a Curții de Apel București - secția a VlII-a contencios administrativ și

fiscal, ca tardiv.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 13 martie 2012