ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 504/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 504/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

primei instanțe

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamantul S.S.G. a solicitat,

în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională a Vămilor, obligarea pârâtei

la revocarea măsurii de diminuare cu 25% a salariului și la plata drepturilor

salariale la zi, actualizate cu inflația, până la data plății efective.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că, la data de 10 august 2010, data stabilită

pentru plata salariului aferent lunii iulie, a luat cunoștință că angajatorul,

în mod unilateral, i-a diminuat salariul cu 25%, iar măsura nu i-a fost

comunicată de conducerea instituției pârâte, deși salariul face parte din

elementele actului de numire în funcție, conform Legii nr. 188/1999 privind

Statutul funcționarilor publici.

Prin completările

formulate la cererea introductivă, reclamantul a precizat că înțelege să

întregească motivarea în fapt și în drept a cererii de chemare în judecată,

susținând că reducerea salariului brut cu 25% în temeiul dispozițiilor art. 1

din Legea nr. 118/2010 încalcă prevederile art. 17 din Declarația Universală a

Dreptului Omului și pe cele ale art. 1 alin. (1) din primul Protocol adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin întâmpinare,

pârâta Autoritatea Națională a Vămilor a invocat excepția inadmisibilității

cererii pentru lipsa procedurii prealabile, solicitând respingerea cererii ca

inadmisibilă iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.

instanței de fond

Prin Sentința civilă

nr. 1918 din 11 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de

contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității cererii

și a respins cererea formulată de reclamantul S.S.G., în contradictoriu cu

pârâta Autoritatea Națională a Vămilor, ca nefondată.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a examinat cu prioritate excepția

inadmisibilității acțiunii invocată de autoritatea pârâtă, reținând că acțiunea

de față, prin care se urmărește revocarea măsurii de diminuare cu 25% a

salariului, este îndreptată împotriva Ordinului nr. 6669 din 20 iulie 2010 emis

de vicepreședintele A.N.A.F., în calitate de conducător al Autorității

Naționale a Vămilor, în aplicarea art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010

privind unele măsuri necesare în vederea stabilirii echilibrului bugetar.

Art. 34 din Legea nr.

330/2009 prevede urmarea unei proceduri administrative prealabile în cazurile

privitoare la cuantumul salariilor funcționarilor publici, însă Curtea a

constatat că măsura diminuării temporare a salariului a fost luată prin act

administrativ, respectiv ordinul conducătorului instituției publice, care nu a

fost comunicat angajatului-funcționar public, așa cum prevăd dispozițiile art.

34 alin. (2) din Legea nr. 330/2009, astfel încât nu se impunea urmarea unei

proceduri prealabile.

Funcționarii publici

angajați în cadrul Autorității Naționale a Vămilor au fost salarizați în cursul

anului 2009 conform Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a

personalului plătit din fonduri publice.

Cât privește invocata

restrângere a unui drept constituțional, Curtea a constatat că măsura reducerii

temporare, pe perioada 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010, a salariului

personalului bugetar a fost dispusă prin art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010

privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.

Stabilirea

neconcordanței între dispozițiile unei legi și Constituția țării intră în

atribuțiile exclusive ale Curții Constituționale. Singura cale pentru

constatarea neconstituționalității măsurii de reducere a salariilor, dispusă

prin lege, ar fi invocarea excepției de neconstituționalitate, a cărei

soluționare intră în atribuțiile Curții Constituționale, iar nu a instanțelor

de drept comun.

Prin urmare, a

apreciat judecătorul fondului, critica sumară din cererea introductivă privind

încălcarea unor norme constituționale se dovedește nefondată pentru că, pe de o

parte, prin Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010 referitoare la obiecția de

neconstituționalitate a dispozițiilor Legii privind unele măsuri necesare în

vederea restabilirii echilibrului bugetar, Curtea Constituțională a decis că

art. 1 - 8 și art. 10 - 17 din Lege sunt constituționale, iar pe de altă parte,

partea reclamantă nu a invocat o excepție de neconstituționalitate a

dispozițiilor Legii nr. 118/2010.

Din perspectiva art.

1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în

lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, prima instanță a

reținut că salariul, în principiu, este o valoare patrimonială care intră în

câmpul de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1.

Diminuarea pentru o

perioadă determinată, viitoare, prin lege, a salariului personalului bugetar,

constituie o atingere adusă dreptului de proprietate, care însă nu corespunde

nici unei exproprieri (privări de proprietate) și nici unei măsuri de

reglementare a folosinței bunurilor, fiind analizată de Curtea Europeană a

Drepturilor Omului numai din unghiul primei norme cuprinse în art. 1, respectiv

a principiului respectării bunurilor.

Pe de altă parte,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului face o distincție esențială între dreptul

de a continua să primești în viitor un salariu într-un anumit cuantum și

dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru o perioadă în care munca a

fost prestată (a se vedea cauza Lelas c. Croației, Hotărârea din 20 mai 2010,

paragraf nr. 58). Convenția nu conferă dreptul de a continua să primești un

salariu într-un anume cuantum, iar o creanță poate fi considerată o valoare

patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 numai dacă are o bază

suficientă în dreptul intern (cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19 aprilie

2007, paragraful nr. 94), ceea ce nu este valabil în cazul de față, în care

prin dreptul intern s-a dispus diminuarea drepturilor salariale.

În concluzie, Curtea

a apreciat că măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar cu

25% nu aduce atingere substanței dreptului, intră în marja de apreciere a

Statului, nu este o măsură disproporționată în raport cu scopul urmărit și

păstrează justul echilibru între interesul general al colectivității și

imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului, așa încât nu se

poate reține o încălcare a art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție.

Dispozițiile relevante

din Carta socială europeană revizuită, adoptată în 1996 și ratificată de

România prin Legea nr. 74/1999 sunt art. 1 pct. 2 care prevăd angajamentul

statelor în protecția de o manieră eficientă a dreptului lucrătorului de a-și

câștiga existența printr-o muncă liber întreprinsă și art. 4 care reglementează

dreptul la o salarizare echitabilă, pentru a cărui asigurare, statele se

angajează, printre altele, să recunoască dreptul lucrătorilor la o salarizare

suficientă, care să le asigure acestora, precum și familiilor lor un nivel de

trai decent.

Însă, a reținut

instanța de fond, conform art. G din partea a V-a a Cartei, exercitarea

drepturilor enunțate poate face obiectul unor restricții sau limitări prescrise

prin lege și care sunt necesare într-o societate democratică pentru a garanta

respectarea drepturilor și libertăților altora sau pentru a proteja ordinea

publică, securitatea națională, sănătatea publică sau bunele moravuri.

exercitată în cauză

Împotriva acestei

hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, reclamantul S.S.G. a

declarat recurs.

În motivarea căii de

atac, care nu a fost structurată pe motive de recurs după cum impun prevederile

art. 302

1

lit. c) C. proc. civ., recurentul formulează critici de

nelegalitate ce pot fi subsumate motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Astfel,

recurentul-reclamant susține că instanța de fond în mod greșit a reținut că nu

a fost privat de dreptul de folosință al bunului său reprezentat de procentul

de 25% din salariu, întrucât măsura de reducere a salariului reprezintă o

expropriere formală, atâta timp cât nu este amânată plata sumei respective, ci

aceasta nu va mai fi plătită niciodată.

Recurentul-reclamant

susține, în esență, că, prin măsura contestată, se încalcă prevederile art. 1

din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În

motivarea încălcării dispozițiilor citate, se arată că salariul reprezintă un

bun în sensul dispozițiilor menționate, așa cum a reținut CEDO în cauza Mureșan

împotriva României, Hotărârea din 15 iunie 2010, că există o ingerință a

autorității publice constând în privarea de 25% din salariu și că, întrucât

Legea nr. 118/2010 nu oferă posibilitatea de a obține despăgubiri pentru

privarea de proprietate, reprezintă o sarcină disproporționată și excesivă,

incompatibilă cu dreptul garantat de prevederile din Convenție.

Mai susține

recurentul-reclamant că, prin măsura de reducere a salariului cu 25%, este

obligat să presteze activitate fără a fi remunerat, fapt interzis de Convenția

nr. 29/1930 a Organizației Internaționale a Muncii privind munca forțată sau

obligatorie, ratificată de prin Decretul nr. 213/1957 și de Convenția nr.

105/1997 a Organizației Internaționale a Muncii privind abolirea muncii

forțate, ratificată prin Legea nr. 140/1998.

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cauza prin

prisma criticilor formulate de recurent și a dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., față de materialul probator și dispozițiile legale incidente,

Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se

vor arăta în continuare.

Criticile formulate

de recurentul-reclamant, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., nu pot fi primite.

Fără îndoială

recurentul-reclamant poate invoca atingerea adusă dreptului său de proprietate

prin Legea nr. 118/2010, în condițiile în care prin reducerile salariale

reglementate de respectivul act normativ i-a fost afectat în mod direct dreptul

său la încasarea integrală a salariului, care, contrar celor reținute în

hotărârea instanței de fond, reprezintă un bun în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Însă este de

necontestat că măsura legislativă adoptată prin Legea nr. 118/2010 nu poate fi

privită ca o privare de bunuri, care presupunând o preluare completă și

definitivă a unor bunuri ar deschide calea indemnizării corespunzătoare a

titularului dreptului, prin plata unor despăgubiri, cum în mod greșit susține

recurentul-reclamant, ci ca o circumstanțiere a modului de exercitare pe o

perioadă limitată de timp a exercițiului respectivului drept, în acord cu

dispozițiile art. 1 parag. 2 din Protocolul nr. 1.

Dincolo de existența

unei ingerințe din partea autorităților statului în exercitarea unui drept

fundamental al recurentului-reclamant, este de necontestat că măsura temporară

de reducere a cuantumului salariului acesteia nu contravine Convenției Europene

a Drepturilor Omului, în condițiile în care măsura nu a afectat substanța

dreptului de proprietate, a fost luată prin lege în vederea realizării unui

interes general, respectiv restabilirea echilibrului bugetar al statului

într-un context economic delicat, și s-a încadrat în marja de apreciere a

statului în legătură cu reglementarea exercitării acestui drept în conformitate

cu interesul general.

Sub acest aspect, mai

trebuie precizat că în jurisprudența Curții, respectiv cauza Broniowski c.

Polonia, în situațiile ce presupun indemnizarea unor categorii largi de

personal, ceea ce ar putea avea consecințe economice importante asupra

ansamblului unui stat, autoritățile naționale trebuie să dispună de o mare

putere discreționară.

În materia

drepturilor salariale ale personalului bugetar suntem în ipoteza de indemnizare

a unor largi categorii de personal, mai precis cvasitotalitatea personalului

din sistemul bugetar, astfel că măsura de reducere temporară a salariilor ar

avea consecințe economice evidente asupra ansamblului statului.

Trebuie subliniat și

faptul că în privința adoptării unor măsuri cu impact economic general

legislatorul național dispune de o mare latitudine pentru a se pronunța atât cu

privire la existența unei probleme de interes public ce necesită o asemenea

reglementare, cât și cu privire la alegerea modalităților concrete de aplicare

a acestei reglementări.

În acest context se

apreciază că măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 118/2010, nu aduc

atingere dreptului de proprietate al recurentei-reclamante, în condițiile în

care acestea se circumscriu limitelor ample ale puterii discreționare a

statului, fiind pe deplin respectat raportul rezonabil de proporționalitate

între mijloacele utilizate și scopul avut în vedere pentru realizarea lui,

respectiv între exigența de interes general a restabilirii echilibrului bugetar

și imperativele respectării dreptului de proprietate al categoriilor de

salariați vizați.

Independent de

aspectele arătate, Înalta Curte are în vedere și cele reținute de Curtea

Constituțională în considerentele Deciziei nr. 1155/2011, în sensul că

„salariile viitoare pe care angajatorul trebuie să le plătească angajatului nu

intră în sfera de aplicare a dreptului de proprietate, angajatul neavând un

atare drept pentru salariile ce vor fi plătite în viitor de către angajator ca

urmare a muncii viitoare prestate de angajat. Dreptul de proprietate al

angajatului în privința salariului vizează numai sumele certe, lichide și

exigibile. […] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, spre exemplu, în

Hotărârea din 31 mai 2011, pronunțată în Cauza Maggio și alții împotriva Italiei,

paragraful 55, a reiterat jurisprudența sa cu privire la faptul că art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale nu implică un drept la dobândirea proprietății”.

Criticile din recurs

referitoare la faptul că diminuarea drepturilor salariale, ca urmare a

adoptării și aplicării Legii nr. 118/2010, reprezintă o încălcare a celor

statuate cu privire la abolirea muncii forțate prin Convenția nr. 29/1930 și

Convenția nr. 105/1997 ale Organizației Internaționale a Muncii, ratificate de

România, sunt lipsite de suport, atâta timp cât măsura contestată nu se

circumscrie noțiunii de „muncă forțată sau obligatorie”, în sensul de „orice

muncă sau serviciu pretins unui individ sub amenințarea unei pedepse oarecare

și pentru care numitul individ nu s-a oferit de bună voie” (art. 2 pct. 1 din

Convenția nr. 29/1930).

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este afectată de niciunul

din motivele de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art.

304

1

C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza

a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu

modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat de

reclamant, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de S.S.G. împotriva Sentinței civile nr. 1918 din 11 martie 2011 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 februarie 2012.

Procesat de GGC - LM