ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1234/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1234/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamantul V.V. a

chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională a Vămilor, solicitând

obligarea pârâtei la revocarea măsurii de diminuare cu 25% a salariului și la

plata drepturilor salariale la zi, actualizate cu inflația, până la data plății

efective.

În motivarea cererii

a arătat că la 10 august 2010 - dată stabilită pentru plata salariului aferent

lunii iulie - a luat cunoștință că angajatorul, în mod unilateral, i-a diminuat

salariul cu 25%. Măsura nu i-a fost comunicată de conducerea instituției pârâte

deși salariul face parte din elementele actului de numire în funcție, conform

Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici.

Prin întâmpinare,

pârâta Autoritatea Națională a Vămilor a invocat excepția inadmisibilității

cererii pentru neurmarea procedurii prealabile, solicitând respingerea cererii

ca inadmisibilă iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.

Prin Sentința civilă

nr. 3033 din 15 aprilie 2011 Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a respins excepția inadmisibilității precum

și cererea formulată de reclamantul V.V., în contradictoriu cu pârâta

Autoritatea Națională a Vămilor, ca nefondată.

Pentru a pronunța

această soluție instanța de fond a reținut, că excepția inadmisibilității

cererii de chemare în judecată pentru neurmarea procedurii administrative

prealabile obligatorii, este neîntemeiată deoarece art. 34 din Legea nr.

330/2009 prevede urmarea unei proceduri administrative prealabile în cazurile

privitoare la cuantumul salariilor funcționarilor publici. Curtea de Apel a

constatat că, în cauză, măsura diminuării temporare a salariului a fost luată

prin act administrativ, respectiv ordinul conducătorului instituției publice,

care nu a fost comunicat angajatului-funcționar public, așa cum prevăd

dispozițiile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 330/2009. În această conjunctură,

nu se impunea urmarea unei proceduri prealabile.

De asemenea, instanța

de fond a constatat că măsura reducerii temporare, pe perioada 03 iulie 2010 -

31 decembrie 2010, a salariului personalului bugetar a fost dispusă prin art. 1

alin. (1) din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea

restabilirii echilibrului bugetar, conform căruia “cuantumul brut al

salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri,

indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în RON sau în

valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009

privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale

O.U.G. nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor

categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora,

precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%”.

Prin urmare, critica

sumară din cererea introductivă privind încălcarea unor norme constituționale a

fost considerată nefondată pentru că, pe de o parte, prin Decizia nr. 872 din

25 iunie 2010 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor

Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului

bugetar, Curtea Constituțională a decis că art. 1 - 8 și art. 10 - 17 din Lege

sunt constituționale, iar pe de altă parte, reclamantul nu a invocat o excepție

de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr. 118/2010.

Instanța de fond a

apreciat că măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar cu 25%

nu aduce atingere substanței dreptului, intră în marja de apreciere a statului,

nu este o măsură disproporționată în raport cu scopul urmărit și păstrează

justul echilibru între interesul general al colectivității și imperativele

protecției drepturilor fundamentale ale omului, astfel că nu se poate reține o

încălcare a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Împotriva hotărârii

instanței de fond reclamantul V.V. a declarat recurs, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Prin motivele de

recurs formulate, se invocă greșita aplicare a legii în ceea ce privește

soluția de respingere a acțiunii având ca obiect obligarea autorității pârâte

la plata diferenței de 25% din salariul cuvenit, începând cu luna iulie 2010

până la data plății efective.

Recurentul mai arată

că în mod greșit și nelegal instanța de fond nu a reținut îndeplinirea

condițiilor prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a

Drepturilor Omului vizând respectarea proprietății asupra bunurilor, privarea

de proprietate în anumite condiții și competența statului de a reglementa

utilizarea bunurilor conform interesului general.

Recurentul mai

precizează că în cauză măsura diminuării salariului său cu 25% este o măsură

contrară prevederilor art. 1 din Protocol.

Aceasta deoarece

reducerea salariului - bun în sensul art. 1 alin. (1) din Primul protocol -

reprezintă o ingerință, excesivă care are ca efect privarea de o parte din

salariu și care nu este proporțională deoarece Legea nr. 118/2010 nu oferă

posibilitatea de a obține despăgubiri, invocându-se cauza Moroșanu împotriva

României.

Se susține că

reducerea salariilor bugetarilor cu 25% și imposibilitatea de a mai recupera

vreodată sumele de bani aferente acestui procent au dus la ruperea, în

defavoarea funcționarilor publici, a justului echilibru ce trebuie prestat

între protecția proprietății și cerințele interesului general.

Se mai arată că reducerea

salariului cu 25% a adus atingere substanței dreptului de proprietate al

oricărui funcționar public, atingere care, în concepția instanței europene,

este incompatibilă cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Examinând cauza și sentința

atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile legale

incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele în

continuare arătate.

Actul administrativ

prin care s-a luat măsura contestată și a cărui revocare se solicită, este emis

în temeiul și pentru punerea în executare a unor norme legale respectiv

dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri

necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările

ulterioare, care prevăd următoarele:

"(1) Cuantumul

brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv

sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în

RON sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr.

330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice

și ale O.U.G. nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor

categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora,

precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.

(2) În situația în

care din aplicarea prevederilor alin. (1) rezultă o valoare mai mică decât

valoarea salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, suma care se

acordă este de 600 RON."

La art. 16 alin. (1)

din lege se arată că:

"(1) Prevederile

art. 1 - 3, art. 5, art. 6 alin. (1), precum și cele ale art. 9 -14 se aplică

până la 31 decembrie 2010."

Angajații

instituțiilor publice au un statut legal și nu contractual, care se realizează

în conformitate cu dispozițiile legii privind stabilirea unui sistem unitar de

salarizare, respectiv Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a

personalului plătit din fonduri publice, iar drepturile lor salariale se

stabilesc pe baza unui sistem unitar de salarizare.

Totodată, drepturile

salariale cuvenite angajaților instituțiilor publice nu pot fi altele decât

cele prevăzute de legislația specifică acestei categorii.

Legea nr. 118/2010

privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, a

fost supusă controlului Curții Constituționale, care prin Decizia nr. 872 din

25 iunie 2010 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor

Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului

bugetar (publicată în M. Of. nr. 433/28.06.2010), la pct. 1 a constat că

"dispozițiile art. 1 - 8 și cele ale art. 10 -17 din Legea nr. 118/2010

sunt constituționale."

Măsurile dispuse prin

Legea nr. 118/2010 și măsura contestată de reclamant, sunt în acord și cu

dispozițiile art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, întrucât această diminuare temporară a avut loc în temeiul

și în condițiile legii, nefiind încălcate dispozițiile convenției.

În cazul personalului

plătit din fonduri publice ne aflăm în prezența unui contract de drept public

sau de drept administrativ, în cazul căruia libertatea contractuală a părților

este suplinită de legiuitor care stabilește prin lege nivelul salariilor.

Măsura contestată de

recurent, cea privind reducerea salariului cu 25%, este luată în baza și în

aplicarea Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea

restabilirii echilibrului bugetar, care a fost supusă controlului de

constituționalitate.

În acest sens, prin

Deciziile nr. 872 din 25 iunie 2010 și nr. 874 din 25 25 iunie 2010, Curtea

Constituțională s-a pronunțat asupra excepțiilor de neconstituționalitate,

stabilind ca fiind constituționale dispozițiile Legii nr. 118/2010 privind unele

măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.

În considerentele

deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională se reține faptul că „diminuarea

cu 25% a cuantumului salariului/indemnizației/soldei, ca un corolar al

dreptului la muncă este prevăzută prin legea criticată și se impune pentru

reducerea cheltuielilor bugetare, iar această soluție legislativă a fost

determinată de apărarea securității naționale. Este evident că securitatea

națională nu implică numai securitatea militară, ci are și o componentă socială

și economică. Astfel, nu numai existența unei situații manu militari atrage

aplicabilitatea noțiunii de securitate națională din textul art. 53, ci și alte

aspecte din viața statului - precum cele economice, financiare, sociale, care

ar putea afecta însăși ființa statului prin amploarea gravitatea fenomenului”.

S-a concluzionat de

Curtea Constituțională că măsura de diminuare a cuantumului salarial cu 25%

constituie o restrângere a exercițiului dreptului constituțional la muncă ce

afectează dreptul la salariu, cu respectarea însă a prevederilor art. 53 din

Constituție.

În consecință Înalta

Curte apreciază că soluția de respingere a acțiunii este legală în raport de

legislația națională.

În ceea ce privește

invocarea de către recurent a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului acest motiv nu poate fi reținut,

deoarece aceste dispoziții nu au fost încălcate de măsura contestată care este

constituțională, iar pe de altă parte nu este disproporțională în raport cu

scopul urmărit, fiind păstrat justul echilibru între interesul general al

societății și protecția unui drept fundamental al omului.

Din perspectiva art.

1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în

lumina jurisprudenței Curții, se constată că salariul, în principiu, este o

valoare patrimonială care intră în câmpul de aplicare al art. 1 din Protocolul

nr. 1.

Prin urmare, în

cazuri asemănătoare, Curtea a urmărit să stabilească dacă dreptul la respectarea

bunurilor este înfrânt de o manieră care antrenează atingerea adusă însăși

substanței dreptului și a analizat respectarea principiului proporționalității,

adică a justului echilibru care trebuie păstrat între interesul general al

colectivității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului

(a se vede cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, Hotărârea din 12 octombrie

2004, parag. 39 și 41).

Cauza Mureșanu contra

României nu reprezintă un precedent pentru cauza de față, dat fiind cadrul

juridic diferit (în această cauză, reclamantul obținuse o hotărâre

judecătorească prin care autoritățile erau obligate la plata unui anumit

salariu). În acest caz "bun" în sensul convenției era creanța de

natură salarială stabilită printr-o hotărâre judecătoreasca executorie. Deci,

situația privea ipoteza neexecutării unei hotărâri judecătorești, iar nu

diminuarea prin lege a cuantumului salariului.

Pe de alta parte,

Curtea face o distincție esențială între dreptul de a continua să primești în

viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul

câștigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată (a se vedea cauza

Lelas c. Croației, Hotărârea din 20 mai 2010, parag. 58). Convenția nu conferă

dreptul de a continua să primești un salariu într-un anume cuantum, iar o

creanță poate fi considerată o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 numai dacă are o baza suficientă în dreptul intern (cauza

Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19 aprilie 2007, parag. 94), ceea ce nu este

valabil în cazul de față, în care prin dreptul intern s-a dispus diminuarea

drepturilor salariale.

În cauza de față

trebuie avut în vedere că legalitatea măsurii nu este pusă în discuție, așa cum

nu este în discuție o pierdere totală a dreptului, ci numai o restrângere

temporară (în limita a 25%, iar după 1 ianuarie 2011, în limita a 10%) a

exercițiului acestuia, aplicată nediscriminatoriu întregului personal bugetar.

Legea nr. 118/2010 a

urmărit rezolvarea dificultăților financiare ale Statului, calea urmată fiind

considerată legitimă de către Curtea Constituțională.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a subliniat, în repetate rânduri, că Statelor le este

recunoscută, din perspectiva Convenției, o largă marjă de apreciere asupra

politicilor salariale privitoare la angajații plătiți din bugetul de stat,

precum și în materie de legislație socială (a se vedea cauza Kechko c.

Ucrainei, Hotărârea din 8 noiembrie 2005, parag. 23 și cauza Kjartan Asmundsson

c. Islandei, Hotărârea din 12 octombrie 2004, parag. 45).

Prin urmare, Înalta

Curte apreciază că măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar

cu 25% nu aduce atingere substanței dreptului, intră în marja de apreciere a

Statului, nu este o măsură disproporționată în raport cu scopul urmărit și

păstrează justul echilibru între interesul general al colectivității și

imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului, astfel încât nu se

poate retine o încălcare a art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție.

Așadar, Înalta Curte

constată că susținerile și criticile recurentului sunt nefondate și nu pot fi

primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate du dispozițiile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de V.V., împotriva Sentinței civile nr. 3033 din 15 aprilie 2011 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 7 martie 2012.

Procesat de GGC - AS