ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2577/2008

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 500 din 26 aprilie 2007 pronunțată în Dosar nr. 4026/83/2006 al Tribunalului Satu Mare, secția comercială și contencios administrativ, s-a respins excepția neexecutării contractului invocată de pârâtă, s-a admis în parte excepția prescripției dreptului la acțiune și în consecință s-a respins acțiunea formulată de reclamanta SC N. SA Carei împotriva pârâtei SC A.C. SRL Carei pentru pretenții, cu obligarea reclamantei la 3.200 lei cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut în esență că în temeiul raporturilor contractuale dintre părți materializate în contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 8 decembrie 2000 reclamanta a vândut pârâtei imobilul în suprafață de 137 mp.

înscris în C.F. Carei. Conform convenției, pârâta urma să intre în posesia bunului, după achitarea avansului, până la data de 1 ianuarie 2001, însă din cauza unor litigii purtate de reclamantă cu privire la posesia imobilului, prin actul adițional din 2 martie 2001 s-au modificat clauzele contractuale referitoare la modalitatea de facturare a diferenței de preț, a penalităților de întârziere precum și suspendarea plății ratelor restante lunare până la punerea în posesie, urmând ca până la clarificarea situației imobilului pârâta să fie exonerată de plata penalităților de întârziere. De asemenea, arată tribunalul, reclamanta a predat imobilul la data de 8 aprilie 2002 și a reluat facturarea ratelor restante emițând facturile din datele de 4 martie, 17 aprilie, 20 mai și 4 septembrie 2003, care au fost achitate cu întârziere motiv pentru care au fost calculate și penalități de întârziere aferente în sumă de 161.313,17 lei.

Raportat la această stare de fapt, instanța a apreciat, în temeiul art. 137 C. proc. civ., că este întemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă conform art. 1 și 3 din Decretul 167/1958, cu motivarea că având în vedere data introducerii acțiunii - 7 iunie 2006 - precum și data emiterii și scadenței facturilor din litigiu, solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei la plata penalităților de întârziere aferente sumelor neachitate în termen s-a făcut după expirarea termenului general de prescripție de 3 ani. Totodată, s-a menționat că nu sunt incidente dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958, în sensul întreruperii prescripției deoarece cererile pentru emiterea somației de plată formulate de reclamantă au fost respinse, astfel încât nu produc un asemenea efect.

În privința excepției de neexecutare a contractului invocată de pârâtă, instanța a motivat că aceasta nu a fost ridicată în condițiile prevăzute de art. 136 C. proc. civ., ipoteză în care a apreciat că nu poate fi examinată. Referitor la factura emisă de reclamantă la data de 4 septembrie 2003 tribunalul a reținut că aceasta însumează mai multe rate, a fost emisă contrar prevederilor contractuale cuprinse la art. 5, nu cuprinde cu exactitate ratele care au fost plătite cu întârziere pentru a se putea stabili caracterul cert al prejudiciului suferit motiv pentru care aceste penalități nu pot fi imputate pârâtei. Apelul declarat de reclamanta SC N. SA Carei a fost admis prin Decizia nr. 165 din 20 noiembrie 2007 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal cu consecința desființării sentinței atacate și trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Instanța de control judiciar a reținut în argumentarea soluției pronunțate faptul că tribunalul a soluționat greșit excepția prescripției dreptului la acțiune raportându-se eronat doar la momentul emiterii și scadenței facturilor și data promovării cererii de chemare în judecată, fără a avea în vedere data nașterii dreptului la acțiune, adică fiecare zi de neplată ulterioară scadenței obligației principale și nici plățile parțiale efectuate după scadența debitului principal. De asemenea, în privința modului de soluționare a excepției de neexecutare a contractului, deși aceasta a fost respinsă ca fiind tardiv formulată, totuși în privința ultimei facturi emise de reclamantă, tribunalul a considerat cererea ca fiind nefondată tocmai prin prisma motivelor invocate în susținerea acestei excepții.

Pe de altă parte, referitor la factura din 4 septembrie 2003 s-a ignorat faptul că aceasta cuprindea mai multe rate restante de preț, deoarece clauza contractuală conform căreia diferența de preț urma să se achite în termen de 1 an de la predarea imobilului nu a fost modificată prin actul adițional încheiat între părți, astfel încât penalitățile de întârziere au fost solicitate în raport de această dată și nu în funcție de datele în care ar fi fost scadente pentru fiecare rată lunară separat. Această analiză efectuată de instanța de fond evidențiază faptul că în realitate fondul litigiului nu a fost cercetat, concluzia conform căreia prejudiciul suferit de reclamantă nu este cert neavând la bază probe care să o justifice.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta SC A.C. SRL Carei criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și dată cu aplicarea greșită a legii. În mod concret recurenta invocă faptul că instanța de apel a calculat greșit termenul de prescripție de 3 ani, în condițiile în care acțiunea promovată de reclamantă la data de 7 iunie 2006 are ca obiect penalități de întârziere aferente unor facturi emise la datele de 4 martie 2003, 17 martie 2003, 20 mai 2003 și 4 septembrie 2003 și care sunt prescrise indiferent de data la care s-a achitat debitul principal, deoarece conform art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958 dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul de 3 ani prevăzut de lege, și care în speță a fost în mod evident depășit.

De asemenea, arată recurenta, greșit instanța de apel a considerat că tribunalul nu a analizat fondul litigiului în privința penalităților aferente ultimei facturi ignorând faptul că reclamanta nu a detaliat conținutul acestei facturi, în lipsa mențiunilor referitoare la ratele pe care le cuprinde și că aceasta a fost în culpă pentru facturarea cu întârziere a ratelor, motiv pentru care nu poate solicita despăgubiri, în condițiile nerespectării propriilor obligații contractuale. În acest context, chiar dacă excepția neexecutării contractului a fost respinsă ca tardivă, nu înseamnă că hotărârea instanței de fond este greșită și că aceasta nu putea reține că reclamanta nu și-a îndeplinit obligațiile asumate.

Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate raportat la prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea constată că este nefondat respingându-l ca atare. 1. Prima critică referitoare la aplicarea greșită a prevederilor art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958 este neîntemeiată, în condițiile în care instanța de apel a arătat că termenul de prescripție prevăzut de art. 3 din actul normativ anterior menționat a început să curgă conform art. 7 din același act la data nașterii dreptului la acțiune al reclamantei de a solicita penalitățile de întârziere, adică începând cu fiecare zi de întârziere în plată peste termenul scadent, neexistând identitate între termenul de prescripție a dreptului la acțiune pentru debitul principal și cel aferent penalităților de întârziere.

De asemenea, corect a reținut curtea de apel faptul că în examinarea excepției prescripției a fost ignorată împrejurarea că prin plățile parțiale ale debitului principal acest termen a fost întrerupt, fiind prin urmare incidente dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 în sensul întreruperii cursului prescripției, prin plată, contrar susținerilor recurentei, conform căreia termenul de prescripție trebuie calculat exclusiv prin raportarea datei promovării acțiunii la emiterea și scadența facturilor. O atare interpretare contravine însă prevederilor legale anterior menționate, care în această ipoteză ar fi lipsite de conținut. 2. Motivul de recurs referitor la concluzia eronată a instanței de apel în sensul că fondul litigiului nu a fost cercetat este de asemenea nefondat.

Astfel, este corectă argumentarea instanței că deși excepția neexecutării contractului a fost respinsă de tribunal ca fiind tardiv formulată, în realitate acțiunea a fost respinsă tocmai ca urmare a examinării acestei excepții. În plus, dispozițiile art. 136 C. proc. civ. invocate de prima instanță pentru respingerea acestei excepții au fost greșit aplicate deoarece potrivit acestui text legal „excepțiile de procedură care nu au fost propuse în condițiile art. 115 și 132 nu vor mai putea fi invocate în cursul judecății, afară de cele de ordine publică”. Art. 115 C. proc. civ. vizează, de asemenea, excepțiile de procedură pe care pârâtul le va invoca prin întâmpinare, iar art. 132 C. proc. civ.

reglementează, la fel, o problemă de procedură, respectiv momentul până la care reclamanta este în drept să-și întregească sau modifice cererea de chemare în judecată. Din această perspectivă, excepția neexecutării contractului fiind o veritabilă excepție de fond - deoarece presupune analizarea modului de îndeplinire a obligațiilor contractuale - nu se încadrează și nici nu poate fi confundată cu excepțiile de procedură prevăzute, ca atare, de art. 136 C. proc. civ. În consecință, constatând că recurentul formulează o critică neîntemeiată și sub acest aspect, iar instanța de apel a aplicat corect prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., Curtea în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

va respinge ca nefondat recursul pârâtei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC A.C. SRL Carei, jud. Satu Mare împotriva Deciziei nr. 165/C din 20 noiembrie 2007 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 25 septembrie 2008.