ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1126/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1126/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea sa reclamanta a

solicitat acordarea de despăgubiri în baza art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004

pentru faptul că pârâtul Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și

Turismului nu a emis certificat de atestare a dreptului de proprietate conform

deciziei civile nr. 3329 din 10 octombrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția de contencios administrativ si fiscal, pentru emiterea cu

întârziere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M09 nr.

1348 din 19 februarie 2007 si pentru 37 de zile de întârziere aferente perioadei

10 noiembrie 2006 - 20 noiembrie 2006 și 23 ianuarie 2007 - 19 februarie 2007.

Reclamanta a mai solicitat în baza art.

8 alin. (1) teza 1 din Legea nr. 554/2004 și daune morale.

Cererea a fost precizată, la 17

octombrie 2007, astfel prin primul capăt de cerere a solicitat obligarea la

plata echivalentului a 109272,47 euro reprezentând despăgubiri pentru 37 de

zile de întârziere, perioadele fiind

acelea

din al doilea capăt de cerere al acțiunii introductive.

Prin capătul 2

al cererii precizatoare a solicitat despăgubiri aferente în

sumă de 127049,63 euro reprezentând

despăgubiri aferentei suprafeței de teren ce a făcut obiectul contractului de

schimb, despăgubiri aferente perioadei 19 februarie 2007 - 4 octombrie 2007.

În sfârșit,

prin cel de-al treilea capăt de cerere a solicitat daune morale î

n cuantum de 3264600 lei

echivalentul a 1000000 euro.

Cu privire la

daunele solicitate prin primul capăt de cerere din cererea

precizată se

reține că pârâtul Ministerul Transporturilor a emis

certificatul

de atestare a dreptului de proprietate, la data de 19 februarie 2007, însă nu în

baza documentației prevăzute de H.G. nr. 834/1991 și a Criteriilor nr. 2665 din

28 februarie 1992, ci în baza deciziei civile nr. 3329 din 10 octombrie 2006 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție

pronunțată în dosarul nr. 26217/1/2004 (7935/2004) așa cum

reiese din

anexa la certificat aflată la

fila 492 din vol. 1 al dosarului.

În ipoteza în

care pentru emiterea actului administrativ este necesară o

anumită procedură și întocmirea unei

anumite documentații, instanța

opinează că

nu se poate aplica termenul de 30 de zile prevăzut de art. 24 alin. (

2) din Legea nr. 554/2004 pentru executarea

hotărârii judecătorești prin care

pârâtul,

autoritate publică, a fost obligat să emită un certificat de atestare a

dreptului

de proprietate.

Chiar daca

s-ar lua în calcul acest termen trebuie avută în vedere și

atitudinea pârâtului,

pentru că nu se poate atrage răspunderea materială decât î

n condițiile în

care se constată că întârzierea se datorează culpei acestuia.

Se observă astfel că în termenul

prevăzut de lege pentru executare

pârâtul a

solicitat reclamantei documentația întocmită în conformitate cu

prevederile H.G. nr. 834/1991, aducându-i la

cunoștință reclamantei

prin adresa de

la fila 494 că documentația depusă nu respectă prevederile

hotărârii de guvern sus indicate și a Criteriilor

nr. 2665/1992.

În răspunsul la

întâmpinare reclamanta a apreciat susținerile pârâtului

referitoare la

nedepunerea documentației ca fiind de rea credință pentru că

pârâtul a fost parte în dosarul prin

care a fost obligat la emiterea

certificatului,

iar în acel dosar a fost efectuată o expertiză prin care a fost

stabilit

amplasamentul terenului.

Instanța nu poate reține această

susținere a reclamantei deoarece actele necesare pentru emiterea certificatului

de atestare a dreptului de proprietate, conform Criteriilor nr. 2665/1992 nu

sunt doar acte privind amplasamentul terenului.

În acest

context instanța reține că nici în prezent anexa 2 prevăzută în

criteriile sus

indicate nu cuprinde toate semnăturile prevăzute de acest act

normativ.

Din cele

reținute mai sus reiese că pârâtul nu a făcut decât să solicite reclamantei

respectarea prevederilor din actele normative ce se refereau la emiterea

actului la care a fost obligat prin decizia civilă nr. 3329 din 10 octombrie 2006

a Înaltei Curți de Casație

și Justiție pronunțată în dosarul nr. 26217/1/2004 (7935/2004), ori aceste

solicitări nu sunt în afara legii și astfel nu se

poate retine culpa pârâtei în

tergiversarea

emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

Chiar dacă am

aprecia că totuși acest înscris trebuia emis până la data de 10 noiembrie 2006,

tot nu sunt întrunite condițiile pentru a se atrage răspunderea paratului

pentru daune în sumele solicitate de reclamantă.

Astfel, se reține

că neplata sumelor datorate cu titlu de chirie de către

cocontractanți

ai reclamantei, pe motiv că aceasta nu are eliberat certificat de

atestare a dreptului de proprietate,

deși li s-a adus la cunoștință existenta

unei

hotărâri judecătorești privind dreptul reclamantei asupra terenului, nu se

datorează culpei pârâtului ci relei credințe a

cocontractanților, care oricum

după obținerea certificatului de atestare

a dreptului de proprietate în februarie 2007, trebuiau să facă plata retroactivă

a chiriei, nemaiexistând nici un dubiu asupra proprietarului terenului.

De asemenea, chiar dacă nu ar fi

existat contracte de închiriere pe teren, cei ce au ocupat terenul reclamantei

trebuiau să plătească acesteia

lipsa de

folosință a terenului, conform prevederilor art. 482 și 483 C. civ.

Așa fiind, pentru daunele constând în

lipsa de folosință a terenului sau neplata chiriei de către terți, reclamanta

trebuie să se îndrepte împotriva acestora deoarece aceste prejudicii nu sunt în

raport de cauzalitate directă cu neemiterea certificatului de atestare a

dreptului de proprietate în termenul de 30 de zile de la data rămânerii

irevocabile a hotărârii judecătorești, ci raportul de cauzalitate între

prejudiciu, exista cu faptele terților care au ocupat terenul fără a plăti

contravaloarea folosinței acestuia.

În altă ordine de idei reclamanta

nici nu a dovedit că avea contracte pentru toată suprafața de teren, la care se

referea titlul de proprietate, iar daca avea contracte, am văzut că pentru

neplata chiriei sunt responsabili cocontractanții, iar pentru suprafețele

pentru care nu are încheiate contracte nu a făcut dovada unor oferte ferme pe

tot restul suprafeței de teren.

Oricum este puțin probabil ca toată

suprafața de teren să aibă dotările necesare pentru a fi închiriată și oricum închirierea

și subînchirierea bunurilor imobiliare proprii este o activitate secundară a

reclamantei, cea principală fiind de transporturi aeriene ocazionale, conform

certificatului constatator de la ORC.

Astfel, dacă reclamanta ar fi

închiriat toată suprafața de teren nu și-ar mai fi putut desfășura obiectul

principal de activitate.

De aici reiese odată în plus că

daunele solicitate prin capătul unu al cererii precizatoare nu sunt în legătură

cauzală directă cu întârzierea pârâtului Ministerul Transporturilor în emiterea

certificatului de atestare a dreptului de proprietate și nu sunt întrunite condițiile

atragerii răspunderii pârâtului pentru aceste daune.

Nici capătul II din cererea

precizatoare nu este întemeiat.

Reclamanta a solicitat prin acest

capăt de cerere daune reprezentând despăgubiri aferente suprafeței de teren ce

a făcut obiectul contractului de schimb intabulat inițial de soții N., daune

calculate pe perioada 19 februarie 2007 - 4 octombrie 2007, adică până la data

încheierii tranzacției judiciare încheiate cu numiții N.I.B. și N.C.

Instanța reține că a fost încheiat

contractul de schimb între SN A.I.B. SA, N.I.B. și N.C. la data de 13 decembrie

2004.

Prin urmare, încheierea acestui

contract este mult anterioară deciziei civile nr. 3329 din 10 octombrie 2006 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, și

astfel nu poate fi vorba despre daune în baza art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004,

deoarece imposibilitatea reclamantei de a intra în posesia suprafeței de 17029

m.p. o perioadă de 227 după emiterea certificatului de atestare a dreptului sau

de proprietate nu se datorează executării cu întârziere a deciziei civile sus

indicate ci unei fapte anterioare a SN A.I.B. SA, care a făcut un schimb de

terenuri.

Chiar dacă am reține că acest schimb

de terenuri se datorează tot culpei pârâtului, indirect, nu este vorba despre

neexecutarea deciziei civile în termenul legal prevăzut de art. 24 din Legea nr.

554/2004, ci de o altă faptă, aceea de a-și da acordul (ca și reprezentant al

acționarului unic statul roman) la schimbul de terenuri în anul 2004.

Oricum, chiar dacă adunarea generală

a SN A.I.B. SA este formată din membrii numiți prin ordin al Ministrului

Transporturilor, totuși nu se poate afirma că faptele societății sus amintite

sunt în egală măsură faptele Ministerului Transporturilor.

Pe cale de consecință nu există nici

o legătură de cauzalitate între prejudiciul suferit de reclamantă prin faptul că

nu a intrat în posesia terenului de 17029 m.p. în februarie 2007 și executarea

cu întârziere a deciziei din 10 octombrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția de contencios administrativ si fiscal.

Așa fiind, nu sunt întrunite

condițiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 pentru a obliga pârâtul la

plata daunelor solicitate prin capătul doi al cererii precizate a reclamantei

din 17 octombrie 2007.

Aceste daune de la punctul doi al

acțiunii precizate nu ar putea fi admise nici în baza art. 18 alin. (3) din

legea contenciosului administrativ, deoarece prin decizia civilă a Înalta Curte

de Casație și Justiție sus indicată a fost respins capătul de cerere privind

prejudiciul cauzat prin refuzul de a elibera certificatul de atestare a

dreptului de proprietate.

Faptul că numiții N. și-ar fi intabulat

dreptul de proprietate în februarie 2007 nu are nici o relevanță deoarece

intabularea s-a făcut în baza unui contract încheiat în 2004, deși anterior o

cerere de intabulare fusese respinsă, iar instanțele au menținut încheierea de

respingere.

De asemenea, intabularea dreptului

numiților N. în condițiile în care erau notate în C.F. inclusiv decizia privind

obligarea pârâtului la emiterea certificatului de atestare a dreptului de

proprietate a reclamantei nu se datorează culpei pârâtului.

În sfârșit, față de motivarea

cererii privind daunele morale, se reține că această solicitare nu are nici o

legătură cu executarea cu întârziere a deciziei civile nr. 3329 din 10

octombrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în dosarul nr.

26217/1/2004 (7935/2004), sau cu refuzul de emitere al certificatului de

atestare a dreptului de proprietate, nefiind incidente nici dispozițiile art. 8,

18 sau 24 din Legea nr. 554/2004.

Atitudinea de denigrare prin

mass-media a reclamantei și eventualele presiuni cu privire la creditorii

reclamantei nu sunt fapte care să atragă aplicabilitatea legii contenciosului

administrativ, și acordarea unor daune în

baza acestei legi, ci sunt despăgubiri ce pot fi solicitate instanței civile

sau

penale, după caz.

Față de faptul că nu sunt întrunite

condițiile pentru atragerea răspunderii pârâtului pentru prejudiciile

solicitate, raportul de expertiză întocmit în cauză nu are nici o relevanță.

Prin sentința civilă nr. 1029 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a

fost respinsă acțiunea reclamantei SC A.U. SA ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri, în

termen legal, a formulat recurs reclamanta SC A.U. SA solicitând casarea

sentinței și în rejudecare admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și

precizată. În subsidiar, recurenta a solicitat casarea sentinței cu trimitere

spre rejudecare având în vedere faptul că a fost pronunțată în ședință publică,

nu în camera de consiliu.

În motivarea recursului, reclamanta a

arătat, în esență, următoarele:

Prin acțiunea introductivă, astfel

cum a fost precizată a solicitat în baza prevederilor ar. 24 alin. (2) din

Legea nr. 554/2004 să fie obligată pârâta la plata sumei de 213.825 euro în echivalent

la data plății, cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosință a suprafeței de

teren de 89.830 m.p. pentru 37 de zile de întârziere a executării deciziei

civile nr. 3329 din 10 octombrie 2006. De asemenea, a solicitat în baza

aceleiași prevederi legale obligarea pârâtei la plata sumei de 248.685 euro în

echivalent la data plății, cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosință a

suprafeței de teren ce a făcut obiectul contractului de schimb încheiat de

soții N., calculate pentru 227 de zile întârziere aferente perioadei cuprinse

între 19 februarie 2007 (data emiterii cu întârziere a certificatului de

atestare a dreptului de proprietate) și 4 octombrie 2007 (data încheierii

tranzacției judiciare).

Deși cererea fusese întemeiată pe

prevederile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, solicitându-se daune

pentru executarea cu întârziere a unei hotărâri judecătorești, decizia civilă nr.

3329 din 10 octombrie 2006, iar instanța recunoaște că pârâta a depășit

termenul de 30 de zile pentru executarea deciziei irevocabile, totuși, a

respins acțiunea pe motiv că nu s-a depus la sediul pârâtei documentația

întocmită conform H.G. nr. 834/1991, deși, în realitate, instanța de fond nu

trebuie decât să constate dacă pârâta a depășit cu rea credință termenul de

executare a deciziei civile amintite.

Instanța de fond a făcut o

interpretare eronată a prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

ignorând dispozițiile cuprinse în alin. (2) al aceluiași text legal în care se

recunoaște dreptul la despăgubiri pentru nerespectarea termenului de 30 de

zile, deoarece reține că în ipoteza în care pentru emiterea actului este

necesară o anumită procedură și întocmirea unei anumite documentații, termenul în

discuție nu se poate aplica.

Capătul de cerere privind obligarea

pârâtei la plata sumei de 248.685 euro este fondat având în vedere că pârâta a

refuzat eliberarea certificatului în termen util, SC .U. SA nefiind în măsură

să depună documentația pentru intabularea dreptului de proprietate pentru

suprafața de 17.024 m.p. pentru o perioadă de 227 de zile, ceea ce a pus-o în

imposibilitatea derulării unor contracte de închiriere cu diferiți parteneri contractuali

(firme de aviație) aceștia refuzând plata chiriei pentru terenul proprietatea sa.

Instanța de fond a încălcat formele

de procedură prevăzute sub acțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ. Astfel, deși în art. 25 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004 se prevede

că hotărârea judecătorească pronunțată în temeiul art. 24 din același act

normativ se ia în camera de consiliu, sentința civilă nr. 1029 din 11 martie 2009

a fost pronunțată în ședință publică.

Recursul este fondat.

În art. 22 – art. 26 (Capitolul al III-lea)

din Legea nr. 554/2004 este reglementată procedura de executare a hotărârilor

judecătorești pronunțate de instanțele de contencios administrativ.

Astfel, potrivit art. 24 alin. (1)

din actul normativ precitat, dacă în urma admiterii acțiunii autoritatea

publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul

administrativ, executarea hotărârii judecătorești definitive și irevocabile se

face în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de

termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.

Or, în speță, printr-o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă, decizia civilă nr. 3329 din 10

octombrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost anulat parțial

certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, seria

M09, nr. 0733 emis de Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului la

data de 4 aprilie 2000, în favoarea SN A.I.B. SA numai pentru suprafața de

89.830 m.p. și a obligat pârâtul să emită pentru reclamantă, SC A.U. SA

certificat de atestare a dreptului de proprietate pentru suprafața de 89.830 m.p.

Cum în cuprinsul deciziei respective

nu s-a fixat un termen pentru executarea acesteia, în acord cu prevederea expresă

din art. 24 alin. (1), pârâtul avea obligația ca în cel mult 30 de zile de la rămânerea

irevocabilă a hotărârii judecătorești în discuție să procedeze la emiterea certificatului

de atestare a dreptului de proprietate în favoarea reclamantei.

Termenul prevăzut în art. 24 alin. (1)

s-a împlinit în speță la data de 10 noiembrie 2007, certificatul fiind emis în

favoarea reclamantei cu o întârziere de 37 de zile. Calculul celor 37 de zile

de întârziere s-a făcut având în vedere perioada cuprinsă între 10 noiembrie

2006 și 20 noiembrie 2006 (10 noiembrie 2006 reprezentând data la care a

expirat termenul prevăzut în art. 24 alin. (1), iar 20 noiembrie 2006 data la

care s-a dispus suspendarea executării deciziei civile nr. 3329 din 10

octombrie 2006), precum și perioada cuprinsă între 23 ianuarie 2007 și 19

februarie 2007 (23 ianuarie 2007, data până la care a operat suspendarea executării

deciziei civile nr. 3329 din 10 octombrie 2006, iar 19 februarie 2007 data

emiterii certificatului în beneficiul reclamantei).

Instanța de fond a făcut o greșită

interpretare a prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 reținând inaplicabilitatea

în speță a textului legal care se referă la termenul în care se execută

hotărârea judecătorească pronunțată de instanța de contencios administrativ, cu

motivarea că nu se poate reține culpa pârâtului în condițiile în care în

termenul prevăzut de lege pentru executare acesta a solicitat reclamantei

documentația întocmită în conformitate cu prevederile H.G. nr. 834/1991, în

același timp, comunicându-i că documentația pe care o depusese nu respectă prevederile

actului normativ precitat.

Procedând în acest mod, practic,

prima instanță a repus în discuție îndrituirea reclamantei de a i se elibera certificatul

de atestare a dreptului de proprietate pentru suprafața de teren de 89.830 mp,

asupra căreia s-a pronunțat irevocabil instanța supremă prin decizia civilă nr.

3329 din 10 octombrie 2006, ceea ce este nelegal. Având în vedere că acțiunea reclamantei

se întemeiază pe prevederile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 instanța

de judecată trebuia să se rezume strict la a stabili dacă SC A.U. SA este

îndreptățită la despăgubiri pentru întârziere în condițiile în care decizia

civilă nr. 3329 din 10 octombrie 2006 nu a fost pusă în executare în termenul

legal, cu alte cuvinte, dacă pârâtului îi este imputabilă nerespectarea

termenului prevăzut în art. 24 alin. (1) din Legea contenciosului

administrativ.

În această privință, constată Înalta

Curte, culpa pârâtului în neexecutarea în termen legal a deciziei instanței

supreme rezultă cu puterea evidenței. Prin decizia civilă nr. 3329 din 10

octombrie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit în termeni

categorici că reclamanta a dovedit îndeplinirea condițiilor pentru eliberarea

certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului în

suprafață de 89.830 m.p. și a obligat pârâtul să emită respectivul certificat.

Astfel, pârâtul trebuia să emită certificatul în termen de 30 de zile de la

rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești în discuție, necondiționat, or,

cu nesocotirea deciziei civile nr. 3329 din 10 octombrie 2006 pârâtul a pretins

că reclamanta nu dovedește îndeplinirea condițiilor pentru eliberarea certificatului

și i-a cerut să producă probe în dovedirea pretenției sale.

Certificatul a fost emis de pârât cu

o întârziere de 37 de zile, întârziere care, potrivit probelor administrate în

cauză, i-a cauzat un prejudiciu de 213.825 de euro.

Prejudiciul suferit de reclamantă,

conform expertizei contabile efectuate în cauză, a fost calculat, având în

vedere contractele de închiriere ale reclamantei, după obținerea titlului de proprietate

asupra terenului, contractele similare încheiate de societatea învecinată, SN A.I.B.

SA, precum și documente contabile ale reclamantei ce au fost emise de SC A.U.

SA în baza contractelor de închiriere ulterioare intrării în posesia certificatului.

Rezultă așadar că sub aspectul obligării

pârâtului la plata acestei sume cererea reclamantei este pe deplin întemeiată.

În ceea ce privește însă capătul de

cerere privind obligarea pârâtului la plata sumei de 248.685 euro cu titlu de

despăgubiri pentru lipsa de folosință a suprafeței de teren calculate pentru 227

de zile de întârziere aferente perioadei 19 februarie 2007 - 4 octombrie 2007,

acesta este nefondat.

Este de observat că acțiunea reclamantei

este întemeiată pe prevederile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, de

unde rezultă fără echivoc că în discuție, pe această bază legală, sunt exclusiv

despăgubiri pentru executarea cu întârziere a unei hotărâri pronunțată de o

instanță de contencios administrativ. Astfel, în speță, discuția nu se poate purta

decât în privința despăgubirilor pentru întârziere de la data la care a expirat

termenul de 30 de zile prevăzut de art. 24 alin. (1) (10 noiembrie 2006) și

până la executarea deciziei civile nr. 3329 din 10 octombrie 2006, fapt produs la

data de 19 februarie 2007 prin emiterea certificatului M09 nr. 1348 din 19

februarie 2007.

Așadar, în speță, în temeiul art. 24

alin. (2) din Legea nr. 554/2004 se pot pretinde despăgubiri pentru întârziere numai

pentru perioada ce se încheie cu emiterea certificatului, nu și pentru o

perioadă ulterioară așa cum solicită reclamanta prin acest capăt de cerere.

Eventual, despăgubiri pentru alte perioade decât pentru care reclamata este

îndreptățită în baza art. 24 alin. (1) (37 de zile de întârziere) pot fi

solicitate în temeiul art. 19 din Legea contenciosului administrativ.

În fine, critica din recurs

întemeiată pe prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nu poate fi

primită. Pentru anularea unui act de procedură se cer întrunite cumulativ trei

condiții: actul de procedură să fi fost întocmit cu neobservarea formelor

legale sau de către un funcționar public necompetent; actul de procedură să fi

produs părții o vătămare; vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin

anularea actului. Or, rezultă cu evidență că dacă prima condiție este

îndeplinită, instanța neobservând că, potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

hotărârea se ia în camera de consiliu, nu în ședință publică, celelalte condiții

nu sunt îndeplinite, deoarece prin încălcarea prevederilor textului legal

precitat nu i s-a produs o vătămare.

Față de cele ce preced, conform art.

312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte de

Casație și Justiție va admite recursul reclamantei, va modifica sentința

atacată și va admite în parte acțiunea reclamantei în sensul că va obliga

pârâtul, în baza art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, la plata către

reclamantă a sumei de 213.825 euro în echivalentul în lei la data plății,

reprezentând despăgubiri pentru întârzierea punerii în executare a deciziei civile

nr. 3329 din 10 octombrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și va

respinge în rest acțiunea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A.U. SA

împotriva sentinței civile nr. 1029 din 11 martie 2009 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată în sensul

că admite în parte acțiunea reclamantei A.U. SA și în consecință, obligă

intimatul-pârât Ministerul Transporturilor și Infrastructurii la plata sumei de

213.825 euro în echivalentul în lei la data plății, reprezentând despăgubiri pentru

întârzierea punerii în executare a deciziei civile nr. 3329 din 10 octombrie 2006

a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Respinge în rest acțiunea reclamantei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 1 martie 2010.