ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3166/2014

Asupra contestației în anulare

constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, la

data de 23 noiembrie 2012 sub nr. 8737/2/2012, contestatoarea SC P.C. SA în

contradictoriu cu intimata Agenția Domeniilor Statului, a formulat contestație

la executare prin care a solicitat anularea somației din 19 octombrie 2012

emise de Agenția Domeniilor Statului București, a executării silite însăși și a

actelor de executare întreprinse, cu obligarea intimatei Agenția Domeniilor

Statului la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de acest proces.

Prin sentința civilă nr. 6 din 29 ianuarie

2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, a fost respinsă

excepția tardivității ca neîntemeiată. A fost admisă contestația la executare formulată

de contestatoarea SC P.C. SA, în contradictoriu cu intimata Agenția Domeniilor

Statului. A fost anulată executarea silită pornită împotriva debitoarei în baza

somației din 19 octombrie 2012 emise de intimată.

Î

mpotriva

sentinței a declarat recurs pârâta Agenția Domeniilor Statului.

Prin decizia civile nr. 1279 din 1 aprilie

2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, s-a

admis recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenția Domeniilor Statului împotriva

sentinței civile nr. 6 din 29 ianuarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a Vl-a civilă. A fost modificată în parte sentința atacată în sensul că s-a

respins contestația la executare, ca nefondată.

S-a menținut dispoziția cu privire la respingerea

excepției de tardivitate a contestației invocată de instanță din oficiu.

În

motivare s-a reținut că recurenta a pornit executarea silită

în baza unei hotărâri judecătorești, respectiv sentința comercială nr. 780 din

2 martie 2006, calificată prin art. 39 alin. (2) al O.U.G. nr. 51/1998 ca fiind

titlu executoriu, prin urmare instanța de fond a reținut greșit că această sentință

nu poate fi executată în baza acestui act normativ iar actele de executare emise

în baza acesteia sunt nule.

Prin O.U.G. nr. 64/2005 publicată în

M. Of. Partea I nr. 574/04.07.2005, în vederea accelerării recuperării creanțelor

datorate Agenția Domeniilor Statului de către partenerii contractuali, s-a prevăzut

în art. 1 alin. (2) și art. 3 ca dispozițiile cuprinse în Capitolele VIII, IX și

X din O.U.G. nr. 51/1998 cu modificările ulterioare, se aplică și Agenției Domeniilor

Statului în cazul contractelor încheiate cu parteneri contractuali având ca obiect

orice formă de exploatare eficientă a terenurilor, în cauza de fată fiind vorba

de un contract de concesiune.

O.U.G. nr. 64/2005 a fost modificată prin

articolul unic din Legea nr. 94/2010 publicată în M. Of. Partea I nr. 350/27.05.2010

alin. (2) al art. 1 având următorul conținut: „Dispozițiile O.U.G. nr. 51/1998 privind

valorificarea unor active ale statului se aplică și Agenția Domeniilor Statului,

în calitate de instituție implicată în procesul de privatizare", precum și

în cazul contractelor încheiate cu parteneri contractuali (art. 3).

Așadar, prin Legea nr. 94/2010, toate dispozițiile

cuprinse în O.U.G. nr. 51/1998 se aplică și Agenției Domeniilor Statului în relațiile

cu partenerii contractuali în ceea ce privește valorificarea creanțelor sale, inclusiv

termenul special de prescripție a dreptului de a cere executarea silită de 7 ani.

Față de data declanșării procedurii de

executare silită, respectiv 19 octombrie 2012 și având în vedere că titlul executoriu,

în speță sentința comercială nr. 780, a fost emis la 02 martie 2006, rezultă că

dreptul la acțiune nu este prescris.

Î

mpotriva

acestei decizii a formulat contestație în anulare SC P.C. SA Bacău, întemeiată pe

dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ. și art. 6 din CEDO, solicitând admiterea

acesteia astfel cum a fost formulată, anularea deciziei atacate și rejudecarea recursului

în sensul respingerii acestuia ca nefondat.

Contestatoarea susține că soluția pronunțată

de Înalta Curte este rezultatul unei erori materiale ce rezultă din aprecierea că

executarea silită a sentinței comerciale nr. 780 din 2 martie 2006 a fost făcută

de recurentă în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 51/1998. De asemenea, contestatoarea

susține că o eroare o reprezintă și faptul că instanța a reținut că recurentei îi

este aplicabil termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită de

7 ani, raportat la prevederile Legii nr. 94/2010.

Totodată, contestatoarea arată faptul că

instanța de recurs, admițând recursul și reținând cauza spre rejudecare nu a pus

în discuția părților celelalte motive invocate de către contestatoarea SC P.C. SA

Bacău prin acțiunea inițială (contestația la executare), respectiv excepția prescripției

dreptului material de a cere executarea silită.

Se mai solicită de către contestatoare

și aplicarea în cauză a art. 6 din CEDO. Consideră că prin art. 318 C. proc. civ.,

legiuitorul pune într-o situație dezs- antajoasă intimatul căruia, urmare admiterii

recursului părții adverse; se respinge acțiunea dar nu i se deschide calea contestației

în anulare atunci când apărările sale nu au fost analizate. Omisiunea aceleiași

instanțe de a cerceta argumentele intimatului nu poate rămâne fără consecințe juridice

decât cu înfrângerea principiului egalității armelor.

Un alt argument invocat de contestatoare

pentru care aceasta solicită aplicarea art. 6 din CEDO și care este de natură a

duce la concluzia că și intimatul căruia i s-a omis a se analiza toate apărările

îl constituie dreptul la un proces echitabil din perspectiva motivării hotărârii,

sens în care invocă jurispudența CEDO.

Contestatoarea arată că față de soluția

pronunțată, instanța de recurs era ținută a răspunde tuturor argumentelor invocate

de intimat prin acțiune și reiterate în concluziile formulate cu prilejul soluționării

recursului, iar în condițiile în care s-a respins acțiunea (contestația la executare),

hotărârea instanței de recurs trebuia să cuprindă motivele pentru care au fost înlăturate

toate apărările intimatului.

Prin urmare, motivele contestație în aiuiare

vizează în primul rând omisiunea cercetării tuturor apărărilor conte statoarei -

intimate, invocând în acest sens cauza Mitrea vs. România și cauza leremeiov vs.

România.

Contestația în anulare va fi respinsă pentru

următoarele considerente:

Înalta Curte constată că în susținerea

căii de retractare contestatoarea invocă dispozițiile art. 318 teza I C. proc. civ.

și art. 6 din CEDO, respectiv săvârșirea unei greșeli materiale, constând în calificarea

sentinței comerciale nr. 780 din 02 martie 3006 ca fiind titlu executoriu și aplicarea

greșită a termenului de prescripție de a cere executarea silită, precum și omisiunea

cercetării tuturor apărărilor formulate de contestatorul - intimat.

Argumente aduse în susținerea contestației

în anulare nu pot fi reținute.

Prima teză a textului de lege reglementează

posibilitatea exercitării căii extraordinare de atac în situația în care dezlegarea

dată prin hotărârea instanței de recurs este rezultatul unei greșeli materiale.

În

realitate, contestatoarea este nemulțumită de modul cum a

fost soluționat recursul, dar pe calea contestației în anulare nu se pot valorifica

eventualele greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare

a unor dispoziții legale, contestația în anulare fiind o cale extraordinară de atac.de

retractare, neputându-se invoca în susținerea ei critici pentru carr

:

partea a avut posibilitatea exercitării căilor de atac de reformare a hotărârii.

Fiind un text de excepție, noțiunea de

greșeală materială nu trebuie să fie interpretată extensiv. Instituind acest motiv

de contestație în anulare legiuitorul a avut în vedere greșelile materiale cu caracter

procedural pe care instanța Ie-a comis prin omiterea ori confundarea unor

elemente sau a unor date materiale importante. O asemenea eroare trebuie să fie

evidentă șj să fie în legătură cu aspectele formale ale judecății.

Greșeala materială nu trebuie să fie nici

rezultatul modului în care instanța ar fi înțeles să interpreteze un text de lege

sau o probă, pentru că altfel s-ar ajunge, pe o cale ocolită, la judecarea încă

o dată a aceluiași recurs.

Or, tocmai acest aspect este invocat de

contestatoare, în sensul că greșeala materială a fost indusă instanței de calificarea

sentinței nr. 780 din 02 martie 3006 ca fiind titlu executoriu prevăzut de art.

39 alin. (2) din O.U.G. nr. 51/1998, precum și de interpretarea greșită a dispozițiilor

legale privind termenul de prescripție aplicabil.

Contestatoarea nu invocă vreo greșeală

de fapt în legătură cu judecarea recursului, ci formulează, practic, critici de

nelegalitate la adresa deciziei atacate, susținând că instanța de recurs a aplicat

greșit legea.

Prin urmare, împrejurările reclamate de

contestatoare nu se circumscriu, motivelor expres și limitativ prevăzute de lege

pentru contestația în anulare, ci reprezintă, de fapt, adevărate motive de recurs.

În

ceea ce privește cel de-al doilea motiv al contestației în

anulare,

Înalta Curte observă că se invocă art.

6 din CEDO, contestatoarea susținând că instanța de recurs în motivare nu a răspuns

la toate apărările intimatului, acum contestator, încălcându-i dreptul la un

proces echitabil.

În

conformitate cu art. 318 teza a ll-a C. proc. civ., care reglementează

motivele contestației în anulare speciale, hotărârile instanțelor de recurs pot

fi atacate cu contestație când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai

în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motive de modificare sau

de casare.

În

cauzele din jurisprudența CEDO invocate de contestatoare în

susținerea necesității anulării deciziei atacate și a rejudecării recursului, Curtea

Europeană a reafirmat faptul că accesul la justiție nu este un drept absolut, acest

drept presupunând prin chiar natura lui existența unei reglementari legale privind

exercițiul dreptului și, pe cale de consecință, a unor limite.

Contestația în anulare nu trebuie să constituie

un apel deghizat, prin care să se obțină o rejudecare a cauzei, pentru că, în sens

contrar, s-ar aduce atingere prezumției de validitate de care trebuie să se bucure

hotărârile judecătorești irevocabile și principiului securității raporturilor juridice

(cauzele Mitrea contra României, hotărârea din 29 iulie 2008, Lungoci contra României,

hotărârea din 26 ianuarie 2006).

În

acest context al analizei, se remarcă că, în litigiul pendinte,

instanța de recurs a procedat în acord cu jurisprudența CEDO,

asigurând

aplicarea garanțiilor generale prevăzute de art. 6.1 din Convenție, critica în acest

sens nefiind fondată.

Pentru considerentele expuse, Înalta

Curte constată că nu sunt incidente motivele de contestație în anulare invocate,

astfel încât va respinge această cale de atac de retractare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată

de contestatoarea SC P.C. SA Bacău împotriva deciziei civile nr. 1279 din 1 aprilie

2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în

Dosarul nr. 8737/2/2012.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21

octombrie 2014.