ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4551/2018

Deliberând asupra cauzei civile de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2007, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 9.671.328 USD, în echivalent RON la data plății, reprezentând prejudiciul direct, efectiv (damnum emergens) suferit de către S.C. A. S.A. în perioada 1.01.2005 - 31.12.2005. De asemenea, reclamanta a mai cerut obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința comercială nr. 4139/21.03.2008, Tribunalul București, secția a VI-a Comercială a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 397/19.09.2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a Comercială, apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.A. a fost respins ca nefondat.

Prin decizia nr. 1172/07.04.2009 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Comercială a admis recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva deciziei nr. 397/19.09.2008, fiind casată decizia recurată și sentința nr. 4139/21.03.2008, cauza fiind trimisă spre rejudecare în fond la Tribunalul București, secția a VI-a Comercială.

Înalta Curte a interpretat dispozițiile art. 3.2 din contractul de tranzacție nr. x/25.11.2005 în sensul că părțile au renunțat numai la drepturile și pretențiile, astfel cum sunt acestea definite în cadrul tranzacției, față de B. S.A., întrucât toate drepturile și obligațiile acesteia au fost preluate de AVAS.

Cauza a fost înregistrată în vederea rejudecării pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială.

Prin precizările depuse la termenul din 22.01.2010, reclamanta a arătat că în prezenta cauză, prejudiciul efectiv reprezintă micșorarea patrimoniului convenit a se realiza pentru creditor pentru anul 2005, ca urmare a neexecutării obligațiilor contractuale de către debitor prin faptul că valoarea care trebuia să intre în patrimoniul creditorului nu a mai intrat. Așadar, obiectul cererii de chemare în judecată este obligarea AVAS la suportarea pierderilor efective suferite de S.C. A. S.A. ca urmare a micșorării patrimoniului convenit a se realiza pentru anul 2005, consecință a neîndeplinirii de către pârâtă la scadență, întocmai și în natură, a obligațiilor asumate prin Convenția-cadru nr. 1345 din 08.11.1996.

Prin precizările depuse la termenul din 12.03.2010, reclamanta a arătat că temeiul juridic al cererii sale îl reprezintă prevederile art. 65 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

Prin sentința comercială nr. 12959 din 10.12.2010 Tribunalul București, secția a VI-a Comercială a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

Prin decizia nr. 13 din 16.01.2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă în dosarul nr. x/2011 a fost admis apelul formulat reclamanta S.C. A. S.A. împotriva încheierii de ședință din 7.12.2009 și a sentinței comerciale nr. 12959 din 10.12.2010, s-a dispus anularea încheierii pronunțate la data de 7.12.2009 și a sentinței comerciale atacate și s-a acordat termen pentru evocarea fondului.

În urma evocării fondului, prin decizia nr. 32/28.01.2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2011, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, a fost obligată pârâta AVAS să plătească reclamantei S.C. A. S.A. suma de 9.671.328 USD, echivalent în RON la data plății, funcție de cursul oficial leu - dolar stabilit de BNR, cu titlu de prejudiciu efectiv suferit de reclamantă în perioada 1.01.2005 - 31.12.2005, ca urmare a neîndeplinirii obligației de efectuare a vărsămintelor, conform Convenției Cadru nr. 1345 din 8.11.1996.

Prin decizia nr. 1591 din 7.05.2014 pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a fost admis recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului împotriva deciziei nr. 13 din 16 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost modificată decizia nr. 13/16.01.2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în sensul că a fost anulată încheierea de ședință din 7 decembrie 2009 și sentința comercială nr. 12959/10.12.2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Comercială, s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe - Tribunalul București și în consecință a fost admis recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului împotriva deciziei civile nr. 32 din 28 ianuarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, care a fost casată.

În motivare, Înalta Curte a reținut ca prin decizia nr. 13 din 16 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, au fost aplicate în mod greșit dispozițiile art. 297 alin. (2) teza finală, în speță fiind incidente dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. Instanța nu putea anula sentința apelată și evoca fondul în condițiile în care părțile au solicitat trimiterea cauzei în fața primei instanțe, ci era obligată ca, după desființarea hotărârii instanței de fond, să dispună trimiterea cauzei spre rejudecare, conform art. 297 alin. (1) C. proc. civ., cererea urmând a fi soluționată de un alt complet de judecată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Civilă la data de 6.04.2015 sub nr. x/2015.

Prin sentința civilă nr. 7039/10.12.2015 această instanță a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.A.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut că, după cum reclamanta a precizat în mod expres, temeiul juridic al pretențiilor sale îl reprezintă prevederile art. 65 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora asociatul care întârzie să depună aportul social este răspunzător de daunele pricinuite, iar dacă aportul a fost stipulat în numerar este obligat și la plata dobânzilor din ziua în care trebuia să facă vărsământul.

Așadar, textul legal citat are ca obiect de reglementare ipoteza în care asociatul nu își execută la termen obligația de a depune aportul la capitalul social. Pentru situația aportului în numerar, relevantă în cauza de față, asociatul este obligat, pe de o parte, la plata dobânzilor cu începere de la data scadenței obligației de depunere a aportului, și, pe de altă parte, la acoperirea prejudiciului cauzat prin nedepunerea la termen a aportului. Este vorba deci, în cele două situații, despre obligația asociatului de a plăti daune interese moratorii, menite a sancționa prejudiciul produs ca efect al întârzierii înseși în executarea obligației de vărsare a aportului subscris, și despre obligația asociatului de a plăti daune interese compensatorii, în situația în care, pe lângă prejudiciul cauzat prin simpla întârziere, societatea creditoare a mai suferit și alte prejudicii.

Obiectul cauzei de față, astfel cum a fost el definit de reclamantă, îl constituie daunele interese compensatorii menite să acopere prejudiciul efectiv suferit de reclamantă ca urmare a neexecutării de către pârâtă a obligației de vărsare la termenele convenite a aportului social subscris. Cu alte cuvinte, reclamanta susține că, pe lângă prejudiciul rezultat din simpla întârziere a executării obligației de vărsare a aportului, care a avut drept efect lipsa folosinței sumei datorate cu titlu de aport de acționar, prejudiciu cuantificat de legiuitor la nivelul dobânzii legale, a mai suferit și o altă pierdere, la acoperirea căreia solicită ca pârâta să fie obligată.

Reclamanta a arătat în cuprinsul precizărilor depuse la data de 22.01.2010 ca "prejudiciul efectiv suferit reprezintă micșorarea patrimoniului convenit a se realiza pentru creditor pentru anul 2005" […] ca urmare a faptului că "valoarea care trebuia să intre în patrimoniul creditorului nu a mai intrat".

Reclamanta a indicat drept punct de plecare în determinarea cuantumului cu care s-a diminuat patrimoniul convenit a se realiza pentru A. în anul 2005 Planul de Afaceri întocmit de C. și studiul de evaluare a companiei A. întocmit de autoarea pârâtei.

Așa după cum rezultă din Planul de Afaceri, a arătat reclamanta, valoarea A. la nivelul anului 2005, stabilită prin metoda capitalizării rezultatelor, ar fi fost de 303.141.500 USD.

Așa după cum se precizează însă în cuprinsul planului de afaceri, această valoare ar fi urmat să fie atinsă în cazul în care proiecțiile planului de afaceri ar fi fost confirmate de realitate. Planul de afaceri a utilizat, de exemplu "proiecția veniturilor (1996-1999)" pentru "cazul de baza" sau pentru "cazul cel mai grav", proiecție care se bazează, în fiecare din cele doua situații, de exemplu, pe un anumit grad de încărcare al aeronavelor care ar fi urmat să fie operate de A., pe "presupuneri asupra costurilor", care se bazează pe un nivel estimat al chiriilor aeronavelor, pe o estimare a evoluției salariului mediu, pe un inventar estimat de piese de schimb sau pe o estimare a investițiilor necesare în mijloacele fixe, pe o estimare a fluxurilor de numerar, pe "estimări ale costurilor de operare și economiile rutelor".

În mod asemănător, studiul de evaluare a companiei A. conține o "prognoză privind evoluția companiei A. în perioada 1996-2005" efectuată pe baza unui "scenariu de evaluare".

Reclamanta a cuantificat prejudiciul pretins la suma de 9.971.328 USD pentru anul 2005, adică 805.944 USD pe lună. Pentru determinarea acestei valori reclamanta a plecat de la valoarea pierderilor directe estimate pentru perioada 1.04.1997-31.03.2003 (72 de luni), în sumă de 65.217.750 USD. Această valoare a fost extrapolată și pentru perioada ulterioară, cuprinsă între 1.04.2003 și 30.06.2004 (15 luni, adică 1,25 ani), cu aplicarea unei dobânzi de 6% pe an, pe baza formulei de calcul: 65.217.750 USD x 0,06/365 x 1,25 ani = 70.117.122 USD, de unde rezultă o medie lunară de 805.944 USD (=70.117.122 USD/87 luni [adică 1.04.1997-30.06.2004]).

A mai avut în vedere prima instanță că față de cele reținute prin decizia nr. 1591/7.05.2014 pronunțata de ICCJ, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2011, obligatorie pentru judecătorii fondului (art. 315 alin. (1) C. proc. civ.) rezultă că toate actele de procedură efectuate de Curtea de Apel București ca instanță de rejudecare în fond sunt nule; art. 106 C. proc. civ. prevede în acest sens că anularea unui act de procedură atrage și nulitatea actelor următoare, în măsura în care acestea nu pot avea o existență de sine stătătoare. Or, în mod clar, actele de procedură efectuate de Curtea de Apel București ca instanță de rejudecare nu pot avea o existență de sine stătătoare, din moment ce Înalta Curte a apreciat că reținerea cauzei spre rejudecare a avut drept efect privarea părților de un grad de jurisdicție.

Pentru aceste motive, Tribunalul a apreciat că expertiza efectuată în fața Curții de Apel București, ca instanță de rejudecare în fond, nu poate fi valorificată ca probatoriu, așa cum a susținut reclamanta la termenul din data de 12.11.2015.

În orice caz, prima instanță a apreciat că expertiza administrată în fața Curții de Apel București nu ar fi fost de natură a susține pretențiile reclamantei, astfel cum au fost acestea delimitate și calificate.

Expertiza a avut drept obiectiv propus de reclamantă stabilirea întinderii prejudiciului direct suferit de către A. în perioada 1.01.2005-31.12.2005 ca urmare a neîndeplinirii de către D. a obligațiilor de vărsare la termenele convenite a aportului în numerar la capitalul social al A..

Expertul a avut drept punct de pornire Planul de Afaceri A. S.A. întocmit de C. și studiul de evaluare a companiei A. întocmit de D. S.A. și a reținut ca, în mod cert, decizia investițională a D. a fost luată pe baza studiului de evaluare a companiei A. având ca perioadă de referință 1995-2005. Cele două studii menționate, a mai constatat expertul, au generat trei versiuni privind evoluția A., respectiv versiunea gravă și versiunea moderată în cazul studiului E. și versiunea optimistă în cazul studiului D.. Pentru întocmirea celor două studii autorii acestora au luat în calcul o prognoză de evoluție a unor indicatori economici considerați relevanți (veniturile și profitul brut).

Pentru a verifica măsura în care prognozele din cele două studii au fost confirmate de realitate, expertul a analizat evoluția reală a transportului de pasageri în Romania și evoluția veniturilor a două companii de transport aerian, F. și G.. Procedând în acest fel expertul a concluzionat că prejudiciul direct creat A. în perioada 1.01.2005-31.12.2005 este echivalent profitului net nerealizat de companie în anul fiscal 2005, în suma de 9.995.845 USD.

Instanța de fond a constatat însă că nu aceasta este descrierea pe care reclamanta a dat-o prejudiciului direct pretins suferit și a cărui acoperire a solicitat-o prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată.

În cauza de față, având ca obiect daune interese compensatorii pentru prejudiciul efectiv suferit, reclamanta nu a definit prejudiciul ca fiind profitul net nerealizat în anul 2005. Această definiție, a profitului net nerealizat în anul 2005, a fost atribuită de reclamantă prejudiciului sub forma beneficiului nerealizat, care a făcut obiectul cererii înregistrate distinct, sub nr. x/2007, soluționată în defavoarea reclamantei prin sentința comercială nr. 4856/03.04.2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Comercială, rămasă definitivă și irevocabilă prin respingerea apelului și, respectiv, a recursului.

Prin urmare, raportul prin care expertul a cuantificat întinderea prejudiciului direct suferit de reclamantă în anul 2005 la nivelul profitului net nerealizat nu răspunde obiectivului stabilit de instanță la solicitarea reclamantei, de a cuantifica întinderea prejudiciului direct, astfel cum a fost acesta definit de reclamantă în cererea formulată și precizată în cauza de față.

Reclamanta a pornit în procesul de determinare a câtimii prejudiciului direct suferit de la cele două studii efectuate anterior, Planul de Afaceri întocmit de C. și studiul de evaluare a companiei A. întocmit de D.. Aceste lucrări au prognozat, pe baza unei evoluții prezumate a anumitor indicatori considerați relevanți, o anumită evoluție a situației financiare a companiei A.. La momentul la care au fost întocmite, aceste studii nu au reprezentat altceva decât niște presupuneri documentate. Pentru a dovedi caracterul cert al pretențiilor afirmate, reclamanta era datoare să demonstreze că ipotezele pe care cele două prognoze au fost întemeiate au fost confirmate de realitate - că indicatorii relevanți au evoluat, într-adevăr, așa cum se prognozase. Reclamanta nu a solicitat o probă cu o asemenea teză. Doar după dovedirea în prealabil a evoluției indicatorilor relevanți conform prognozelor din cele două studii luate ca referință, reclamanta ar fi urmat să propună administrarea unei probe cu expertiza contabilă prin care să fie determinată câtimea exactă a prejudiciului.

Pârâta a susținut în cererea de recurs, soluționată prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1591/7.05.2014, că suma pretinsă de reclamantă cu titlu de prejudiciu direct pretins suferit în perioada 1.01.2005-31.12.2005 reprezintă ajutor de stat ilegal, astfel că nu poate fi acordată.

Înalta Curte a calificat această cerere ca fiind nu un motiv nou de recurs, ci o cerere nouă, distinct formulată în dosarul cauzei și care trebuie cercetată judecătorește cu respectarea tuturor principiilor de drept, inclusiv a aceluia de parcurgere a tuturor gradelor de jurisdicție.

Cercetând, în executarea dispoziției instanței de control judiciar, pentru prima dată apărarea formulata de pârâtă, Tribunalul a constatat că este vorba, în această situație, despre o nouă apărare, care nu a fost expusă în cuprinsul întâmpinării depuse în fața primei instanțe în condițiile art. 115 și art. 118 C. proc. civ. Or, potrivit art. 103 alin. (1) C. proc. civ., neîndeplinirea unui act de procedură în termenul legal atrage decăderea.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta A. S.A., solicitând schimbarea sentinței atacate în sensul de a se dispune admiterea acțiunii introductive și, pe cale de consecință, obligarea pârâtei H. la plata către reclamantă a sumei de 9.671.328 USD, echivalent în RON la data plății, cu titlu de prejudiciu efectiv suferit de reclamantă în perioada 01.01.2005 - 31.12.2005, ca urmare a neîndeplinirii obligației de efectuare a vărsămintelor, conform Convenției Cadru nr. 1345/08.11.1996, și de încălcare, în acest fel, a dispozițiilor art. 65 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 125 din 23 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, instanța a respins apelul formulat de apelanta - reclamantă A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 7039/10.12.2015 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015 în contradictoriu cu intimata - pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului ca nefondat.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a apreciat ca fiind fondat motivul de apel de la pct. 1, prin care se invocă faptul că în mod greșit Tribunalul a constatat că expertiza efectuată în fața Curții de Apel București, ca instanță de rejudecare în fond, nu poate fi valorificată probatoriu.

S-a avut în vedere că această expertiză a fost încuviințată și administrată de Curte în al doilea ciclu procesual, după ce prin decizia nr. 13/16.01.2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă în dosarul nr. x/2011 a fost admis apelul formulat reclamanta S.C. A. S.A. împotriva încheierii de ședință din 7.12.2009 și a sentinței comerciale nr. 12959/10.12.2010, s-a dispus anularea încheierii pronunțate la data de 7.12.2009 și a sentinței comerciale atacate și s-a acordat termen pentru evocarea fondului.

Faptul că prin decizia nr. 1591/7.05.2014 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului împotriva deciziilor nr. 13/16.01.2012 și nr. 32/28.01.2013 și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul București nu conduce la imposibilitatea valorificării din punct de vedere probatoriu a expertizei contabile efectuate de instanța de apel.

S-a reținut că potrivit art. 315 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Or, în prezenta cauză, pronunțând decizia nr. 1591/2014 Înalta Curte nu a dispus cu privire la legalitatea probei cu expertiză, la necesitatea readministrării acesteia sau a altor mijloace de probă și nici cu privire la administrarea unor mijloace noi de probă, astfel că expertiza efectuată în apel în al doilea ciclu procesual rămâne câștigată cauzei. Aceasta cu atât mai mult cu cât soluția de admitere a recursului nu a fost nicidecum determinată de modul de administrare a probatoriului, ci de faptul că instanța de apel nu a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la tribunal.

S-a constatat și că, mergând pe linia de idei promovată de tribunal și susținută de apelanta reclamantă, ar trebui ca nici celelalte mijloace de probă administrate în al doilea ciclu procesual al apelului să nu fie considerate ca făcând parte din materialul probator al cauzei; observându-se aici însă o fragmentare a firului logic, în condițiile în care atât tribunalul cât și apelanta A. au în vedere doar eliminarea expertizei, nu și a înscrisurilor, iar o asemenea diferențiere între mijloacele de probă administrate în al doilea apel nu se justifică.

Nici prevederile art. 106 alin. (1) din vechiul C. proc. civ. avute în vedere de prima instanță, la care face de asemenea referire și intimata în întâmpinare, nu sunt de natură să conducă la o altă soluție. Potrivit acestui text de lege, anularea unui act de procedură atrage și nulitatea actelor următoare, în măsura în care acestea nu pot avea o existență de sine stătătoare.

Rezultă așadar că legiuitorul a dorit ca nulitatea unui act de procedură să nu atragă și nulitatea unui act anterior/ulterior, în situația în care acestea sunt independente față de actul nul.

Faptul că decizia din apel nr. 32/2013 a fost casată este însă independent de proba cu expertiză contabilă, admiterea recursului neavând nici cea mai mică legătură cu probele administrate în cauză, ci doar cu modul de aplicare a prevederilor art. 297 alin. (1) respectiv 2 din vechiul C. proc. civ., astfel că proba cu expertiză apare ca având caracter de sine stătător.

Cu toate acestea, simplul fapt că acest motiv de apel este fondat nu determină admiterea căii de atac, în condițiile în care celelalte nu sunt întemeiate, iar Tribunalul nu doar că a intrat în judecata fondului, ci a arătat și motivele pentru care în orice caz proba cu expertiză contabilă nu ar fi fost de natură să susțină pretențiile reclamantei.

Cât privește celelalte motive de apel invocate de apelanta A. S.A., Curtea, considerându-le nefondate, le-a răspuns printr-o serie de considerente comune.

Astfel, s-a avut în vedere că, prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat în temeiul art. 65 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 obligarea pârâtei AVAS (în prezent H.), la plata sumei de 9.671.328 USD, în echivalent RON la data plății, reprezentând prejudiciul efectiv (damnum emergens) suferit de către S.C. A. S.A. în perioada 1.01.2005 - 31.12.2005.

Autoarea pârâtei (fosta D. SA) și-a asumat prin Actul adițional și Convenția-cadru autentificate la BNP I. sub nr. x/08.11.1996, respectiv 1345/08.11.1996 obligația de a vărsa suma de 20.800.000 USD ca aport social al S.C. A. S.A. pentru cele 2.000.000 acțiuni nou emise de către reclamantă, vărsămintele urmând a fi efectuate eșalonat în intervalul octombrie 1996 - august 1998.

Intimata pârâtă nu și-a executat obligația de vărsare a aportului conform graficului convenit, și a vărsat, până la 11.12.1996, doar suma de 6.800.000 USD, diferența de 14.000.000 USD nefiind achitată până la termenul limită din august 1998.

Ulterior, ca urmare a faptului că prin decizia comercială nr. 815/26.10.2004 a Curții de Apel București, secția a V-a Comercială, irevocabilă s-a încuviințat executarea silită a debitoarei AVAS pentru suma de 14.000.000 USD și dobânzi legale aferente acestei sume începând cu data de 10.10.2002, pârâta a semnat contractul de tranzacție nr. x/25.11.2004, prin care s-a obligat să achite către apelanta reclamantă suma ce face obiectul deciziei nr. 815/26.10.2004.

Ca urmare, prin ordinul de plată nr. x din data de 30.11.2004 AVAS a achitat către apelanta A. echivalentul în RON al sumei de 15.680.000 USD (diferența restantă la aport de 14.000.000 USD și dobânzile aferente).

Rezultă așadar că, atât timp cât intimata pârâtă a vărsat integral, la data de 30.11.2004, aportul la care s-a obligat prin Convenția cadru și Actul adițional, apar ca nefondate susținerile apelantei reclamante în sensul că ar fi suferit un prejudiciu efectiv (damnum emergens) în perioada 01.01.2005 - 31.12.2005, ca urmare a întârzierii depunerii aportului social, în condițiile în care prejudiciul invocat este aferent unei perioade în care intimata deja nu mai era în întârziere (astfel cum are în vedere art. 65 alin. (2) din Legea 31) cu depunerea aportului social, acesta fiind vărsat în integralitate, împreună cu dobânda legală aferentă, încă din luna noiembrie 2004.

S-a mai avut în vedere că, prin precizările depuse la termenul din 22.01.2010, reclamanta a arătat că prejudiciul pe care îl pretinde reprezintă pierderile efective suferite de A. S.A. ca urmare a micșorării patrimoniului convenit a se realiza pentru anul 2005, consecință a neîndeplinirii de către pârâtă la scadență, întocmai și în natură, a obligațiilor asumate prin Convenția-cadru nr. 1345/08.11.1996.

A mai arătat reclamanta că Planul de afaceri întocmit de C. la 08.08.1996 și Studiul de evaluare al S.C. A. S.A. pentru perioada 1996-2005 întocmit de A. la data de 12.09.1996 "constituie punctul de plecare în determinarea cuantumului cu care s-a diminuat patrimoniul convenit a se realiza pentru A. S.A. în anul 2005 dacă autoarea pârâtei ar fi efectuat vărsămintele de aport social subscris conform Convenției-cadru nr. 1345/08.11.1996".

Prin precizările depuse la termenul din 12.03.2010, reclamanta a indicat că la determinarea prejudiciului invocat a pornit de la suma de 65.217.750 USD pierderi directe estimate pentru perioada 01.04.1997 - 31.03.2003 (72 luni) prin Anexa 3 la Raportul "Pierderi estimative trecute și viitoare considerate la 31 martie 2003", realizat de J., Canada.

Pornind de la această sumă de 65.217.750 USD, care a fost actualizată, A. a obținut o medie lunară de 805.944 USD/lună, astfel că prin înmulțirea acesteia cu 12 (corespunzător celor 12 luni ale intervalului 01.01.2005 - 31.12.2005) a obținut suma solicitată prin acțiune de 9.671.328 USD.

S-a observat așadar că atât în cererea de chemare în judecată cât și în precizările ulterioare reclamanta a înțeles să solicite în realitate strict prejudiciul estimat prin înscrisurile menționate anterior, din moment ce toate aceste înscrisuri nu reprezintă decât planuri de afaceri, studii de evaluare, rapoarte de pierderi estimative și, mai mult, toate sunt anterioare perioadei de referință.

Aceste înscrisuri nu doar că sunt anterioare perioadei pentru care se solicită repararea prejudiciului (anul 2005), dar sunt și estimări ale situației economico-financiare ale societății reclamante.

În consecință, rezultă că prejudiciul pretins de către apelanta reclamantă, astfel cum a fost acesta descris prin cererea de chemare în judecată și precizările ulterioare, nu se încadrează în sfera lui damnum emergens, care are în vedere strict pierderea efectiv suferită de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației de către debitor, iar nu doar o pierdere eventuală, estimată pe baza unor prognoze și evoluții viitoare, astfel cum s-a solicitat în speță.

Nici expertiza contabilă efectuată în apel în al doilea ciclu procesual și pe care apelanta a invocat-o în motivele de apel nu a fost considerată relevantă, din moment ce prin acel raport s-a stabilit că prejudiciul creat reclamantei A. pe perioada 01.01.2005 - 31.12.2005 este echivalent profitului net nerealizat de companie în anul fiscal 2005, respectiv 9.995.845 USD.

Or, profitul net nu se subsumează pierderii efective, ci beneficiului nerealizat (lucrum cessans), întrucât reprezintă un câștig care nu a mai putut fi realizat.

A mai constatat instanța de apel că, așa cum s-a observat în mod corect de către prima instanță, cererea reclamantei A. S.A. de a fi obligată pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului la acoperirea foloaselor nerealizate (lucrum cessans) în sumă de 16.525.992 USD, reprezentând profitul net nerealizat suferit de către S.C. A. S.A. în perioada 01.01.2005 - 31.12.2005, a făcut deja obiectul unei alte cauze (dosarul nr. x/2007 înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Comercială). Prin sentința comercială nr. 4856 din 03.04.2008 cererea înregistrată sub nr. x/2007 a fost respinsă ca neîntemeiată, sentința rămânând irevocabilă.

De asemenea, Curtea a mai constatat că în mod nefondat apelanta face referire la prezumția puterii de lucru judecat a sentinței comerciale nr. 9171/29.09.2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Comercială în dosarul nr. x/2007, hotărâre rămasă irevocabilă.

S-a reținut că prin această sentință a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului care, în baza dispozițiilor art. 65 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 9.671.328 USD în echivalent RON, reprezentând prejudiciul efectiv suferit de reclamantă în perioada 01.01.2004 - 31.12.2004, ca urmare a neîndeplinirii obligației de efectuare a vărsămintelor, conform Convenției-cadru nr. 1345/08.11.1996.

Contrar celor susținute de către apelantă, între acea cauză și prezenta nu există doar o singură diferență, respectiv perioada de timp pentru care este solicitată acoperirea prejudiciului efectiv. S-a avut în vedere astfel și faptul că, prin ordinul de plată nr. x din data de 30.11.2004, AVAS a achitat către apelanta A. echivalentul în RON al sumei de 15.680.000 USD (diferența restantă la aport de 14.000.000 USD și dobânzile aferente). Așadar, dacă în cazul sentinței comerciale nr. 9171/29.09.2010 era vorba de anul 2004, când obligația de efectuare a vărsămintelor nu fusese integral executată, în anul 2005 aportul fusese vărsat de intimata pârâtă în întregime, astfel încât cele statuate prin sentința 9171 nu se impun cu putere de lucru judecat în prezenta cauză în ceea ce privește existența prejudiciului.

Împotriva deciziei civile nr. 125 din 23.01.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în termen legal, a formulat recurs reclamanta A. S.A., solicitând admiterea recursului și modificarea în parte a hotărârii recurate, în sensul admiterii în tot a apelului formulat și a cererii de chemare în judecată, respectiv obligarea intimatei pârâte la plata către A. a sumei de 9.671.328 USD, echivalent în RON la data plății, cu titlu de prejudiciu efectiv suferit în perioada 1 ianuarie 2015 - 31 decembrie 2015.

În subsidiar, în ipoteza în care instanța de recurs va aprecia că este necesară administrarea de probe noi, respectiv a unei noi expertize de specialitate pentru determinarea prejudiciului efectiv suferit de A., solicită casarea deciziei recurate și a încheierii din 28 noiembrie 2018 și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea completării probatoriului.

De asemenea, în temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., solicită obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului recurs.

În cererea de recurs, recurenta A. S.A. face o expunere pe larg a obiectului dedus judecății, a istoricului soluțiilor pronunțate în cauză precum și a situației de fapt.

În ce privește motivele de recurs, se arată că o primă critică privește nesocotirea de către instanța de apel a puterii lucrului judecat a sentinței civile nr. 9171 din 29 septembrie 2010. Astfel, se arată că în aplicarea directă a dispozițiilor art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a jurisprudenței Curții de la Strasbourg sub acest aspect, precum și a Deciziilor Curții Constituționale, instanțele fondului erau ținute de considerentele ce se impun cu putere de lucru judecat, cuprinse în sentința civilă irevocabilă nr. 9171.

Se arată că, față de efectul puterii de lucru judecat, instanțele fondului nu aveau dreptul de a trece peste cele deja tranșate irevocabil, mai cu seamă prin prisma identității de rațiune a celor două litigii, respectiv cel pendinte și dosarul nr. x/2007, identității de cauză juridică, identității apărărilor formulate de părți, singura diferență fiind reprezentată de individualizarea în timp a prejudiciului efectiv suferit de A., în litigiul pendinte anul 2005, în cel opus cu putere de lucru judecat anul 2004.

Susține recurenta că astfel, cauza juridică a cererii de chemare în judecată este comună celor două litigii, fapta ilicită a fost stabilită cu putere de lucru judecat și este comună celor două cauze, prejudiciul efectiv comportă aceeași rațiune, înțelegerea și definirea noțiunii fiind esențial comună, prejudiciul individualizat și legătura de cauzalitate stabilită prin sentința nr. 9171 privește anul 2004, iar nu anul 2005 ca în prezenta cauză, restul elementelor fiind identice, după cum rezultă din considerentele sentinței, menținute și întărite de decizia 201 din 14 aprilie 2011 de menținere a sentinței civile nr. 9171 din 29 septembrie 2010.

Rezultă deci, că fapta ilicită, instituția prejudiciului efectiv, legătura de cauzalitate și cauza juridică sunt identice în cele două cauze și, deci, se opun cu putere de lucru judecat în prezenta cauză, iar dovedirea acestui prejudiciu al A. prin expertiză contabilă este un imperativ.

Se mai arată faptul că pe lângă încălcarea puterii de lucru judecat, decizia recurată este și contradictorie, pentru că deși instanța de apel susține că pretențiile din prezenta cauză nu pot fi primite față de plata aportului la 25 noiembrie 2004, totuși nu explică de ce cererea de chemare în judecată în dosarul nr. x/2007 a fost admisă pentru prejudiciul efectiv aferent întregului an 2004, deci până la 31 decembrie 2004, cu încă o lună și 5 zile după data plății.

Printr-o interpretare subiectivă și nelegală, instanța de apel susține că de fapt prin acțiunea și precizările formulate, A. S.A. în prezenta cauză solicită un beneficiu nerealizat.

Decizia nr. 125 din 23 ianuarie 2018 a Curții de Apel cuprinde astfel motive contradictorii, aduce atingere siguranței raporturilor juridice și în special a hotărârilor judecătorești, încalcă puterea lucrului judecat, nesocotește principiul rolului activ al judecătorilor, înlătură principiul disponibilității, fiind astfel incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.

Mai susține recurenta și o încălcare implicită a puterii de lucru judecat din perspectiva art. 65 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, câtă vreme societății A. i-a fost deja recunoscut cu putere de lucru judecat prejudiciul efectiv suferit între data de 26 noiembrie 2004 - 31 decembrie 2004. Or, este limpede că, față de data plății, respectiv 25 noiembrie 2004, H. a fost obligată cu putere de lucru judecat la repararea unui prejudiciu ivit ulterior datei depunerii aportului.

Referitor la interpretarea și aplicarea nelegală a dispozițiilor art. 65 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 se mai arată că instanța de apel înțelege practic dreptul societății de a-i fi reparat prejudiciul constând în daune-interese și limitând nelegal răspunderea asociatului vinovat doar la plata aportului și a dobânzii legale, din moment ce nu ar mai putea fi ținut răspunzător pentru niciun prejudiciu adus societății începând cu ziua plății făcută peste termen.

Din interpretarea corectă a dispozițiilor art. 65 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 rezultă însă că daunele-interese ce pot fi cerute de societate acționarului rău-platnic sunt de două feluri, iar acestea se pot cumula: daune stabilite la nivelul dobânzii, care nu trebuie dovedite și care curg de drept, precum și daune care trebuie dovedite potrivit dreptului comun. Ca atare, instanța era ținută să analizeze și să constate faptul că prejudiciul efectiv suferit de A. s-a produs inclusiv ulterior datei la care, cu o întârziere de peste 6 ani, H. a depus aportul la care s-a obligat, în opinia recurentei fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și pct. 9 din C. proc. civ.

Mai critică recurenta decizia atacată și sub aspectul încălcării autorității de lucru judecat a încheierii din 9 aprilie 2012 din dosarul nr. x/2011 de stabilire a utilității, pertinenței și concludenței expertizei judiciare administrate în cauză, încălcarea caracterului interlocutoriu al încheierii din 28 noiembrie 2017 în dosarul nr. x/2015 și încălcarea îndatoririi judecătorului de a stărui la aflarea adevărului.

Astfel, susține recurenta că s-a reținut deja cu autoritate de lucru judecat utilitatea, pertinența și concludența expertizei prin încheierea din 9 aprilie 2012 dată în dosarul nr. x/2011, și după cum a reținut și instanța prin decizia recurată, expertiza menționată este câștigată cauzei.

Ca atare, este stabilit cu autoritate de lucru judecat că proba cu expertiză administrată este utilă, concludentă și pertinentă, că obiecțiunile formulate de H. au fost respinse irevocabil și că expertiza a rămas definitivă.

Sub un alt aspect, se mai arată că, în acest al treilea ciclu procesual, în contextul sentinței Tribunalului care nu recunoștea drept câștigată expertiza administrată, însăși A. a propus din nou administrarea probei cu expertiză contabilă, cu obiective care ar fi răspuns și mai clar decât cea existentă tuturor dezlegărilor nelegale ale instanței de apel cuprinse în decizia recurată. Totuși, prin încheierea interlocutorie din 28 noiembrie 2017, instanța de apel, față de pretențiile deduse judecății în prezenta cauză, de probele deja administrate în ciclurile procesuale anterioare, și având în vedere criticile formulate prin cererea de apel și obiectivele propuse, a apreciat că nu este utilă soluționării cauzei.

Așadar, dacă prin decizia nr. 125 Curtea de Apel reține că raportul de expertiză este nerelevant, deci neutil și neconcludent soluționării cauzei, prin încheierea interlocutorie din 28 noiembrie 2017 aprecia că probatoriul administrat, deci și această expertiză, sunt utile, concludente și relevante soluționării cauzei. Ca atare, câtă vreme decizia pronunțată prin considerentele sale este contradictorie cu încheierea interlocutorie amintită, rezultă că instanța a pronunțat o hotărâre nelegală ce se impune a fi cenzurată prin calea de atac a recursului pentru motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și pct. 9 C. proc. civ.

Se mai invocă și faptul că, rolul activ al judecătorului consfințit prin prevederile art. 129 C. proc. civ., îl obligă să stăruie prin toate mijloacele și prin administrarea unui probatoriu complex și suficient pentru aflarea adevărului în cauză. Cu toate acestea, judecătorii fondului în prezenta cauză au încălcat în mod grav principiul rolului activ, pe de o parte prin încheierea din 28 noiembrie 2017 de respingere ca neutilă a administrării expertizei contabile cu cele 4 obiective propuse de A., iar pe de altă parte prin stabilirea prin decizia nr. 125 din 23 ianuarie 2018 a nerelevanței și neutilității expertizei contabile administrată deja în cauză.

Această situație a condus la înlăturarea probei esențiale în dovedirea prejudiciului pretins prin cererea de chemare în judecată și la imposibilitatea aflării adevărului, fără punerea în discuție măcar a neutilității expertizei administrate, ceea ce în opinia recurentei antrenează motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta mai susține, în finalul cererii de recurs, și că niciunul din argumentele concrete susținute de A. în cauză nu au fost analizate de instanța de apel. În acest sens, se arată că toate susținerile esențiale ale A. au rămas fără răspuns prin decizia recurată și nu au prezentat relevanță pentru instanța de apel, și de asemenea, fără analiză și fără răspuns au rămas în esență inclusiv elementele esențiale privind cauza juridică dedusă judecății, respectiv fapta ilicită, autorul faptei, culpa, prejudiciul și legătura de cauzalitate.

Toate aceste elemente echivalează, în opinia recurentei, cu nemotivarea deciziei nr. 125 din 23 ianuarie 2018 a instanței de apel, ceea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

De asemenea, în temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., recurenta solicită obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului recurs.

Intimata Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

Analizând recursul formulat de reclamanta A. S.A. prin prisma criticilor și dispozițiilor legale invocate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil se impune observația că, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară ce are ca obiect decizia prin care s-a soluționat calea de atac a apelului împotriva sentinței instanței de fond și că recursul, spre deosebire de apel, care este o cale de atac ordinară și devolutivă, este limitat numai la motivele de nelegalitate ale deciziei instanței de apel enumerate de art. 304 C. proc. civ., sub sancțiunea nulității prevăzute de art. 302

1

lit. c) C. proc. civ. În consecință, Curtea va reține spre examinare numai acele critici ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., și care se referă strict la aspecte de nelegalitate.

În privința criticii referitoare la pretinsa încălcare a puterii de lucru judecat, instanța constată că aceasta poate fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Sub acest aspect, recurenta susține că în mod greșit instanțele fondului au trecut peste cele deja tranșate irevocabil în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2007 Critica este nefondată.

Contrar susținerilor recurentei, aceasta nu se poate prevala în prezentul dosar de existența vreunei puteri de lucru judecat care să derive din sentința civilă nr. 9171 din 29 septembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Comercială în dosarul nr. x/2007, câtă vreme aceasta nu a devenit niciodată irevocabilă.

Astfel, obiectul litigiului înregistrat sub nr. x/2007 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Comercială l-a constituit cererea aceleiași reclamante A. S.A. de obligare a aceleiași pârâte Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului la plata despăgubirilor pentru repararea unui prejudiciu produs în perioada 01.01.2004-31.12.2004.

Prin sentința comercială nr. 9171 din 29.09.2010, instanța a respins excepția prezumției de lucru judecat invocată de AVAS ca neîntemeiată. A admis acțiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâtă Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și a obligat pârâta AVAS să plătească reclamantei S.C. A. S.A. echivalentul în RON, funcție de cursul oficial leu-dolar stabilit de BNR la data plății efective a sumei de 9.671.328 USD cu titlu de prejudiciu efectiv suferit de reclamantă în perioada 01.01.2004-31.12.2004, ca urmare a neîndeplinirii obligației de efectuare a vărsămintelor, conform Convenției Cadru nr. 1345/08.11.1996. A mai fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 256.512,54 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia comercială nr. 201 din 14.04.2011 Curtea de Apel București, secția a VI-a Comercială a respins apelul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului ca nefondat.

Prin decizia nr. 1948 din 5.04.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă, a fost admis recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului București împotriva deciziei comerciale nr. 201 din 14.04.2011 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a Comercială, pe care a modificat-o și în consecință a admis apelul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului București împotriva sentinței nr. 9171 din 29.09.2010 a Tribunalului București, secția a VI-a Comercială, pe care o schimbă în parte, în sensul că a respins acțiunea precizată formulată de reclamanta S.C. A. S.A. București împotriva pârâtei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului București, menținând dispoziția privind respingerea excepției autorității lucrului judecat.

Ulterior, în urma judecării revizuirii ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2012, prin decizia nr. 1011 din 12.03.2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă a încuviințat cererea de revizuire formulată de S.C. A. S.A. București împotriva deciziei nr. 1948 din 5.04.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă în temeiul art. 322 pct. 7 C. proc. civ. și a anulat decizia nr. 1948 din 5.04.2012.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de revizuire a constatat că decizia nr. 1948 din 5.04.2012 pronunțată în dosarul nr. x/2007 contrazice decizia nr. 1172 din 7.04.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Comercială pronunțată în prezentul dosar, în primul ciclu procesual.

În considerente, s-a reținut că atât prezentul litigiu cât și litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2007 "s-au purtat între aceleași părți și în aceeași calitate, reclamanta S.C. A. S.A. și pârâta AVAS, cu același obiect, pretenții în același cuantum, dar pentru perioade succesive, cu aceeași cauză, art. 65 (2) din Legea nr. 31/1990 și art. 3.2 din contractul de tranzacție nr. 17669/25 noiembrie 2004, finalizate prin hotărâri pronunțate în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție care se află în contrarietate sub aspectul considerentelor și soluțiilor pronunțate, derivată din divergența de interpretare a clauzei 3.2 din contractul de tranzacție pe care reclamanta și-a fundamentat pretențiile."

În consecință, contrar celor susținute de recurenta A. S.A., instanța de revizuire a reținut că cele statuate în prezentul litigiu se impun cu autoritate de lucru judecat în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2007 și nu invers.

Rațiunea reglementării revizuirii pentru contrarietate de hotărâri o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului autorității de lucru judecat, când instanțele au dat soluții contrare în dosare diferite, dar având același obiect, aceeași cauză și aceleași părți; în atare situație executarea hotărârilor fiind imposibilă ca urmare a faptului că fiecare parte se prevalează de hotărârea care îi este favorabilă, iar depășirea acestei situații creată de existența hotărârilor potrivnice nu se poate realiza decât prin revizuirea ultimei hotărâri, cea care înfrânge principiul autorității de lucru judecat.

Așadar, reținând autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 1172 din 7.04.2009 pronunțate în prezentul dosar (în primul ciclu procesual), instanța de revizuire a anulat practic întreaga procedură urmată în dosarul nr. x/2007, în privința căruia s-a constatat existența triplei identități de părți, obiect și cauză, cu prezentul dosar. Anularea în întregime a deciziei nr. 1948 din 5.04.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă dată în recurs în dosarul nr. x/2017 nu a avut ca efect consolidarea hotărârilor pronunțate de instanțele de fond în acea cauză, ci din contră, desființarea lor implicită, ca efect al constatării existenței autorității de lucru judecat și respectiv imposibilității judecării aceleiași pricini în două dosare diferite.

Având în vedere că în dosarul nr. x/2007 a fost exercitată calea de atac a recursului, cele statuate prin sentința comercială nr. 9171 din 29.09.2010 și respectiv decizia comercială nr. 201 din 14.04.2011, pronunțate în fond și în apel în același dosar, nu puteau fi consolidate cu putere de lucru judecat decât dacă hotărârile deveneau irevocabile, în urma soluționării recursului declarat în cauză. Înalta Curte constată însă pe de-o parte că decizia nr. 1948 din 5.04.2012, pronunțată în judecarea recursului în acea cauză, nu a analizat în niciun fel criticile vizând aspectele litigioase pretins a fi intrate în puterea lucrului judecat, iar pe de altă parte, decizia nr. 1948 din 5.04.2012 oricum a fost anulată în întregime, fără nicio precizare, prin decizia dată în revizuire, ceea ce face ca recursul formulat în dosarul nr. x/2007 să rămână practic nesoluționat. În consecință, efectele deciziei nr. 1011 din 12.03.2013, prin care a fost anulată decizia dată în recursul formulat în dosarul nr. x/2007, nu pot fi interpretate decât în sensul că au anulat întreaga procedură urmată în acel dosar.

Înalta Curte mai subliniază faptul că nu se poate ca recurenta pe de-o parte să invoce autoritatea de lucru judecat derivată din prezentul dosar pentru a obține în revizuire anularea deciziei pronunțate în recurs în dosarul nr. x/2007, iar pe de altă parte să invoce puterea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/2007 pentru a obține schimbarea soluției în prezentul dosar.

Pe de altă parte, chiar și dacă s-ar aprecia că cele statuate prin sentința comercială nr. 9171 din 29.09.2010 au intrat în puterea lucrului judecat, deși, așa cum s-a arătat deja, acest lucru nu poate fi primit față de anularea deciziei pronunțate în soluționarea recursului formulat în acel dosar, Înalta Curte constată că tot nu poate fi reținută critica referitoare la pretinsa încălcare a puterii de lucru judecat.

Astfel, toate considerentele din sentința comercială nr. 9171 din 29 septembrie 2010 se referă la "neîndeplinirea de către pârâtă a obligației de aport social în întregime în perioada cuprinsă între 1997-2004", fără nicio referire la perioada ulterioară, respectiv anul 2005, când capitalul social fusese deja integral depus. Niciunul dintre considerentele acestei sentințe comerciale nu face nicio referire la pretinsul prejudiciu produs la nivelul anului 2005, astfel că în nici un caz nu poate fi reținută susținerea potrivit căreia existența acestuia ar fi fost deja recunoscută cu putere de lucru judecat prin hotărârea invocată.

De asemenea, potrivit dispozitivului sentințe comerciale nr. 9171 instanța s-a pronunțat în legătură cu "prejudiciu efectiv suferit de reclamanta (A. S.A. s.n.) în perioada 01.01.2004-31.12.2004, ca urmare a neîndeplinirii obligației de efectuare a vărsămintelor, conform Convenției Cadru nr. 1345 din 08.11.1996".

Așadar este neîntemeiată susținerea recurentei în sensul că singura diferență dintre cele două cauze este exclusiv perioada de timp pentru care se solicită repararea prejudiciului, fiind vorba numai de perioade de timp succesive, câtă vreme, așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, ceea ce diferențiază în mod esențial cele două cauze este însăși executarea obligației de către pârâta intimată la sfârșitul anului 2004.

Se mai constată de asemenea că este lipsită de relevanță împrejurarea că în perioada analizată de instanță prin sentința comercială nr. 9171 din 29 septembrie 2010 este inclusă și luna decembrie 2004, ulterioară executării integrale a obligației de către intimata pârâtă, câtă vreme în această sentință nu există considerente distincte, care să vizeze în concret această împrejurare, analiza instanței fiind generală și raportată exclusiv la fapta d