ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1011/2013

Asupra cererii de revizuire de față; Din examinarea lucrărilor de la dosar, constată următoarele: Prin cererea de revizuire înregistrată la această instanță în data de 4 mai 2012, reclamanta SC D.A. SA a solicitat anularea Deciziei nr. 1948 din 5 aprilie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în Dosarul de recurs nr. 23/3/2007, în care a avut calitatea de intimată, în temeiul art. 322 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. În motivarea cererii, revizuenta arată că, prin decizia a cărei anulare o solicită, Înalta Curte a admis recursul declarat de apelanta pârâtă A.V.A.S.

împotriva Deciziei nr. 201 din 14 aprilie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială și, admițând apelul declarat de această parte împotriva Sentinței nr. 9171 din 29 septembrie 2010 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, a schimbat în parte sentința, în sensul că, pe fond, a respins acțiunea în pretenții pe care a formulat-o în calitate de reclamantă. Revizuenta susține că această decizie, care evocă fondul, încalcă puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 1172 din 7 aprilie 2009 pronunțată tot de Înalta Curte de Casație și Justiție, că la acest moment există, astfel, două hotărâri potrivnice, fiind îndeplinită cerința art. 322 pct. 7 C. proc. civ. Mai arată că, ambele hotărâri au fost pronunțate între aceleași părți cu același obiect, pretenții, aceeași cauză, fundamentate pe același temei dar pentru perioade succesive.

Cu privire la temeiul cererilor, instanța de recurs care a pronunțat decizia a cărei anulare o solicită nu a observat că interpretarea pct. 3.2 din contractul de tranzacție a fost definitiv și irevocabil statuată prin decizia Înaltei Curți din 2009 care se impune cu putere de lucru judecat. Drept urmare, susține revizuenta, în considerarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat de care se bucură o hotărâre definitivă și irevocabilă, aspectele pe care aceasta le dezleagă nu mai pot fi contrazise sub nicio formă printr-o altă hotărâre iar principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială care se opun readucerii în fața instanțelor a chestiunii litigioase deja rezolvată.

În continuarea argumentării cererii sale, revizuenta face și o evocare a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la efectul autorității de lucru judecat pe care instanța europeană îl instituie pentru considerentele hotărârii, distinct de dispozitiv, cât și a jurisprudenței naționale sub acest aspect, aducând, în final, ca argument pentru temeinicia cererii sale și dispozițiile Noului C. proc. civ. în ce privește dezlegarea unitară a problemelor de drept. Intimata-recurentă A.V.A.S. nu a depus întâmpinare la dosar. Cererea de revizuire este fondată. Potrivit art. 322 pct. 7 C. proc.

civ., pe care revizuenta și-a întemeiat cererea, revizuirea unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă este potrivnică unei alte hotărâri dată de o instanță de același grad sau grade deosebite, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate, dispoziții aplicabile și în cazul în care hotărârile potrivnice sunt date de instanțe de recurs iar când una dintre instanțe este Înalta Curte de Casație și Justiție, cererea de revizuire se judecă de această instanță. Cu privire la condițiile pe care le induce pct. 7 al art. 322 C. proc.

civ., practica judiciară în consens cu doctrina au decelat ca relevante, următoarele: condiții care configurează autoritatea de lucru judecat, respectiv, hotărârile potrivnice să fie pronunțate în cauze, dosare, diferite; să aibă aceleași părți, în aceeași calitate, același obiect și cauză; condiția ca, autoritatea de lucru judecat să nu fi fost invocată în al doilea litigiu și chiar dacă ea ar fi fost invocată să nu existe o pronunțare asupra acesteia. Consecința legală a constatării întrunirii acestor condiții este anularea celei din urmă hotărâri (art. 327 C. proc. civ.). Prin revizuirea de față, se invocă contrarietatea între două decizii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție ca instanță de recurs și se solicită anularea ultimei hotărâri pronunțate.

I. Prima hotărâre este Decizia nr. 1172 din 7 aprilie 2009 prin care Înalta Curte a admis recursul declarat de reclamanta SC D.A. SA, a casat Decizia nr. 397 din 19 septembrie 2008 a Curții de Apel București și Sentința nr. 4139 din 21 martie 2008 a Tribunalului București și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București, secția a VI-a comercială. În acest litigiu reclamanta SC D.A. SA a învestit instanța de fond cu o acțiune prin care a solicitat obligarea pârâtei A.V.A.S. la plata sumei de 9.671.328 dolari S.U.A., în echivalent în RON la data plății, reprezentând prejudiciu efectiv suferit în perioada 1 ianuarie 2005 - 31 decembrie 2005, acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 65 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 R și pe art. 3.2 din contractul de tranzacție încheiat la 25 noiembrie 2004 prin care pârâta A.V.A.S.

s-a obligat să achite SC D.A. SA suma de 15.680.000 dolari S.U.A. Instanța de fond a respins acțiunea iar curtea de apel a respins apelul reclamantei prin hotărârile mai sus-menționate, în raport de interpretarea pe ca au dat-o clauzei art. 3.2 din contractul de tranzacție cu privire la obiectul renunțării. Înalta Curte în soluționarea recursului declarat, constatând o greșită aplicare a regulilor de interpretare prevăzute de art. 977 - 978 C. civ. prin decizia atacată, a statuat cu privire la clauza art. 3.2 din contractul de tranzacție, astfel: "prin mult disputata clauză părțile au fost de acord să renunțe la litigiile ce existau la momentul tranzacției pe rolul instanțelor, precum și la cele viitoare, la orice alte drepturi și pretenții împotriva B. derivând din raporturile cu fosta B. în particular la cele rezultând din Convenția cadru întrucât au fost transferate în sarcina A.V.A.S.

care se substituie B". Că "în consecință, interpretarea art. 3.2 din contractul de tranzacție este aceea că, părțile au renunțat numai la drepturile și pretențiile așa cum sunt ele definite în cadrul tranzacției - de la B. SA întrucât toate drepturile și obligațiile acesteia au fost preluate de A.V.A.S.". Aceste considerente au justificat casarea hotărârilor și trimiterea pentru rejudecare la instanța de fond. II. Cea de-a doua hotărâre, potrivnică celei dintâi, o reprezintă Decizia nr. 1948 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție la 5 aprilie 2012. Prin această decizie Înalta Curte a admis recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva Deciziei nr. 201 din 14 aprilie 2011 a Curții de Apel București pe care a modificat-o, a admis apelul declarat de pârâtă împotriva Sentinței nr. 9171 din 29 septembrie 2010 a Tribunalului București pe care a schimbat-o în parte și, pe fond, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC D.A.

SA București, menținând dispoziția privind respingerea autorității de lucru judecat. În acest al doilea litigiu, reclamanta SC D.A. SA a învestit instanța de fond cu o acțiune prin care a solicitat obligarea pârâtei A.V.A.S. tot la plata sumei de 9.671.328 dolari S.U.A., în echivalent în RON la data plății reprezentând prejudiciu efectiv suferit în perioada 1 ianuarie 2004 - 31 decembrie 2004, întemeiată, de asemenea, pe dispozițiile art. 65 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 și fundamentată pe contractul de tranzacție din 25 noiembrie 2004. Instanța de fond a respins excepția prezumției de lucru judecat invocată de A.V.A.S. ca neîntemeiată; a admis acțiunea precizată formulată de reclamanta SC D.A.

SA și a obligat-o pe pârâta A.V.A.S. la plata sumei solicitate. Curtea de Apel a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței, prin decizia menționată aceasta stabilind că: "din conținutul art. 3.2 din tranzacție rezultă în mod neechivoc faptul că SC D.A. SA renunță la pretențiile împotriva B., dat fiind faptul că B. se substituie A.V.A.S. În cuprinsul tranzacției nu există nicio mențiune care să exprime faptul că SC D.A. înțelege să renunțe la pretențiile împotriva B. și A.V.A.S.

sau să renunțe la pretențiile rezultate din convenția cadru". Înalta Curte prin Decizia nr. 1948 din 5 aprilie 2012 a cărei anulare se solicită a modificat decizia instanței de apei, a admis apelul pârâtei și pe fond a respins acțiunea reclamantei ca o consecință a interpretării contrare pe care a dat-o clauzei 3.2 din contractul de tranzacție, după cum urmează: "Prin art. 3.2 din tranzacție intimata-reclamantă a renunțat în mod necondiționat la toate litigiile existente și viitoare privind executarea silită și la orice drepturi și pretenții derivând din raporturile stabilite cu SC B. SA care au făcut obiectul unor procese în curs și viitoare";(..) "Prin încheierea tranzacției voința părților a fost aceea de a stinge orice litigii prezente și viitoare în legătură cu drepturile derivate ca urmare a neîndeplinirii obligației SC B. SA cu consecința că părțile nu mai au posibilitatea să formuleze din nou pretenții cu privire la drepturile stinse sau recunoscute, situație în care obligarea pârâtei la plata sumei anterior menționate este lipsită de temei legal". Rezultă, așadar, că cele două litigii s-au purtat între aceleași părți și în aceeași calitate, reclamanta SC D.A.

SA și pârâta A.V.A.S., cu același obiect, pretenții în același cuantum, dar pentru perioade succesive, cu aceeași cauză, art. 65 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 și art. 3.2 din contractul de tranzacție din 25 noiembrie 2004, finalizate prin hotărâri pronunțate în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție care se află în contrarietate sub aspectul considerentelor și soluțiilor pronunțate, derivată din divergența de interpretare a clauzei 3.2 din contractul de tranzacție pe care reclamanta și-a fundamentat pretențiile. Prin urmare, Înalta Curte constată ca fiind îndeplinite condițiile explicite și implicite pe care le instituie art. 322 pct. 7 C. proc. civ., cele două hotărâri fiind decizii ale Înaltei Curți ca instanță de recurs: nr. 1172 din 7 aprilie 2009 și 1948 din 5 aprilie 2012, cea de a doua, ultima pronunțată, fiind evident potrivnică celei dintâi.

Se mai impune precizarea că, în cadrul celui de-al doilea litigiu nu s-a invocat autoritatea de lucru judecat cât privește Decizia nr. 1172 din 7 aprilie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin sentința tribunalului, menținută prin Decizia instanței de recurs nr. 1948 din 5 aprilie 2012 sub acest aspect, fiind respinsă excepția prezumției de lucru judecat invocată de pârâta A.V.A.S. față de Sentința nr. 3918/2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în Dosarul nr. 3073/2005. În ce privește autoritatea de lucru judecat de care se bucură Decizia nr. 1172 din 7 aprilie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, se constată că aceasta este atașată considerentelor sale.

Legea națională în vigoare la data pronunțării hotărârilor potrivnice și formulării cererii de revizuire nu distingea asupra părților dintr-o hotărâre care intră în puterea lucrului judecat, dar, în virtutea principiului ubi lex non distinguit, și făcând aplicarea directă a dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană și a jurisprudenței Curții de la Strasbourg sub acest aspect, cât și a deciziilor Curții Constituționale, mai jos-menționate, obligatorii de asemenea, Înalta Curte constată că rezolvarea problemei de drept pe care prima Decizie nr. 1172 din 7 aprilie 2009 a dezlegat-o în considerentele sale se impune cu putere de lucru judecat, față de a doua decizie, cea din urmă, nr. 1948 din 5 aprilie 2012, care prin considerente i-a dat o rezolvare contrară cu consecința adoptării unei soluții contrare.

România a devenit parte la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale în urma ratificării acesteia prin Legea nr. 30/1994 iar prin art. 11 din Constituție s-a obligat să îndeplinească cu bună-credință obligațiile care îi revin din tratatele la care este parte și pe care Ie-a ratificat. Și-a asumat, astfel, obligația de a respecta Convenția precum și interpretarea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului Convenției, în limitele pe care aceasta le prevede, în conformitate cu art. 46: "Înaltele Părți contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții în litigiile în care ele sunt părți". Curtea Europeană a apreciat în jurisprudența sa, repetitiv, că "un sistem bazat pe supremația Convenției și a jurisprudenței aferente acesteia asupra drepturilor naționale este apt să asigure buna funcționare a mecanismului de apărare implementat de Convenție și de protocoalele adiționale (..).

Acest aspect implică obligația pentru judecătorul național de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiutor" ( Hotărârea D.P., 26 aprilie 2007). "În această privință, trebuie reamintit faptul că preeminența dreptului, unul dintre principiile fundamentale ale unei societăți democratice, este inerentă tuturor articolelor din Convenție (..).

Ea presupune respectarea principiului siguranței raporturilor juridice și în special a hotărârilor judecătorești care se bucură de autoritate de lucru judecat." ("Hotărârea S. și alții, 23 februarie 2006). Cu privire la principiul securității juridice axat pe principiul echității juridice și al puterii lucrului judecat, res judicata, aplicabile în cauza de față, Curtea Europeană a reafirmat: "Unul din elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că soluția definitivă în orice litigiu nu trebuie rediscutată." (Hotărârea B., 28 octombrie 1999) "Reexaminarea nu trebuie să devină un apel deghizat, iar simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra problematicii respective nu este un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză" (Hotărârea L., 4 martie 2008). Neechivoc, în cauza D. împotriva României, Curtea Europeană a statuat: "(..) Curtea reamintește că motivarea unei hotărâri are același efect obligatoriu ca și dispozitivul dacă, precum în prezenta cauză, aceasta constituie baza ei fundamentală (Hotărârea din 7 februarie 2012). În același sens, Hotărârea P. împotriva Franței, 2004. De asemenea, în cazul SC P.S.

SA împotriva României, Curtea Europeană preluând statuarea din cauza Z. și alții împotriva Greciei (Hotărârea din 18 noiembrie 2004), a stabilit, tot neechivoc: "(..) Obligația de a executa o hotărâre judecătorească nu se limitează la dispozitivul acesteia; de fapt, fondul hotărârii este în același timp cel care trebuie respectat și aplicat" (Hotărârea din 3 iunie 2008). La rândul său, Curtea Constituțională a statuat prin Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunțate în cadrul controlului de constituționalitate, în sensul că: "puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta". Constatarea că puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului ci și considerentelor pe care se sprijină acesta și că atât considerentele cât și dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii și se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept a fost reafirmată și în deciziile ulterioare, de ex.: nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în M. Of., Partea I, nr. 549/3.08.2011; nr. 414/14.04.2010, publicată în M. Of., Partea I, nr. 291/4.05.2010; nr. 1415/4.11.2009, publicată în M. Of., Partea I,

nr. 796/23.11.2009; nr. 415/14.04.2010, publicată în M. Of. Partea I, nr. 294/5.05.2010; Decizia nr. 51 din 25 ianuarie 2012, publicată în M. Of. Partea I, nr. 90/3.02.2012; Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010, publicată în M. Of. nr. 433/28.06.2010. Nu în ultimul rând, se impune și observația că Noul C. proc. conține o reglementare expresă în sensul că "Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acestea se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă" (art. 430 alin. (2)). Prin urmare, față de cele ce preced, Înalta Curte constatând îndeplinite condițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. va încuviința cererea de revizuire și, în baza art. 327 alin. (1) C. proc.

civ. va anula cea din urmă hotărâre, respectiv Decizia nr. 1948 din 5 aprilie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție care este potrivnică Deciziei nr. 1172 din 7 aprilie 2009 pronunțată tot de Înalta Curte de Casație și Justiție. Sub aspectul aplicabilității art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta nu este incident față de faptul că revizuenta nu a făcut dovada în condițiile legii a cheltuielilor solicitate, extrasul de cont înfățișat neconținând elemente de identificare a destinației plății și nefiind certificat de unitatea bancară conform art. 39 din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Încuviințează cererea de revizuire formulată de SC D.A. SA BUCUREȘTI împotriva Deciziei nr. 1948 din 5 aprilie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în temeiul art. 322 pct. 7 C. proc. civ. Anulează Decizia nr. 1948 din 5 aprilie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 12 martie 2013. Procesat de GGC - AA