ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1011/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1011/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cererii de

revizuire de față;

Din examinarea

lucrărilor de la dosar, constată următoarele:

Prin cererea de revizuire înregistrată la

această instanță în data de 4 mai 2012, reclamanta SC D.A. SA a solicitat

anularea Deciziei nr. 1948 din 5 aprilie 2012 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în Dosarul de recurs nr. 23/3/2007,

în care a avut calitatea de intimată, în temeiul art. 322 alin. (1) pct. 7 C.

proc. civ.

În motivarea cererii,

revizuenta arată că, prin decizia a cărei anulare o solicită, Înalta Curte a

admis recursul declarat de apelanta pârâtă A.V.A.S. împotriva Deciziei nr. 201

din 14 aprilie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a

comercială și, admițând apelul declarat de această parte împotriva Sentinței

nr. 9171 din 29 septembrie 2010 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială,

a schimbat în parte sentința, în sensul că, pe fond, a respins acțiunea în

pretenții pe care a formulat-o în calitate de reclamantă.

Revizuenta susține că

această decizie, care evocă fondul, încalcă puterea de lucru judecat a Deciziei

nr. 1172 din 7 aprilie 2009 pronunțată tot de Înalta Curte de Casație și

Justiție, că la acest moment există, astfel, două hotărâri potrivnice, fiind

îndeplinită cerința art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

Mai arată că, ambele

hotărâri au fost pronunțate între aceleași părți cu același obiect, pretenții,

aceeași cauză, fundamentate pe același temei dar pentru perioade succesive.

Cu privire la temeiul

cererilor, instanța de recurs care a pronunțat decizia a cărei anulare o

solicită nu a observat că interpretarea pct. 3.2 din contractul de tranzacție a

fost definitiv și irevocabil statuată prin decizia Înaltei Curți din 2009 care

se impune cu putere de lucru judecat.

Drept urmare, susține

revizuenta, în considerarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat de

care se bucură o hotărâre definitivă și irevocabilă, aspectele pe care aceasta

le dezleagă nu mai pot fi contrazise sub nicio formă printr-o altă hotărâre iar

principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate

juridică și ordine socială care se opun readucerii în fața instanțelor a

chestiunii litigioase deja rezolvată.

În continuarea

argumentării cererii sale, revizuenta face și o evocare a jurisprudenței Curții

Europene a Drepturilor Omului cu privire la efectul autorității de lucru

judecat pe care instanța europeană îl instituie pentru considerentele

hotărârii, distinct de dispozitiv, cât și a jurisprudenței naționale sub acest

aspect, aducând, în final, ca argument pentru temeinicia cererii sale și

dispozițiile Noului C. proc. civ. în ce privește dezlegarea unitară a

problemelor de drept.

Intimata-recurentă

A.V.A.S. nu a depus întâmpinare la dosar.

Cererea de revizuire

este fondată.

Potrivit art. 322

pct. 7 C. proc. civ., pe care revizuenta și-a întemeiat cererea, revizuirea

unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate

cere dacă este potrivnică unei alte hotărâri dată de o instanță de același grad

sau grade deosebite, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având

aceeași calitate, dispoziții aplicabile și în cazul în care hotărârile

potrivnice sunt date de instanțe de recurs iar când una dintre instanțe este

Înalta Curte de Casație și Justiție, cererea de revizuire se judecă de această

instanță.

Cu privire la

condițiile pe care le induce pct. 7 al art. 322 C. proc. civ., practica

judiciară în consens cu doctrina au decelat ca relevante, următoarele: condiții

care configurează autoritatea de lucru judecat, respectiv, hotărârile

potrivnice să fie pronunțate în cauze, dosare, diferite; să aibă aceleași părți,

în aceeași calitate, același obiect și cauză; condiția ca, autoritatea de lucru

judecat să nu fi fost invocată în al doilea litigiu și chiar dacă ea ar fi fost

invocată să nu existe o pronunțare asupra acesteia.

Consecința legală a

constatării întrunirii acestor condiții este anularea celei din urmă hotărâri

(art. 327 C. proc. civ.).

Prin revizuirea de

față, se invocă contrarietatea între două decizii pronunțate de Înalta Curte de

Casație și Justiție ca instanță de recurs și se solicită anularea ultimei hotărâri

pronunțate.

I. Prima hotărâre

este Decizia nr. 1172 din 7 aprilie 2009 prin care Înalta Curte a admis

recursul declarat de reclamanta SC D.A. SA, a casat Decizia nr. 397 din 19

septembrie 2008 a Curții de Apel București și Sentința nr. 4139 din 21 martie

2008 a Tribunalului București și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul

București, secția a VI-a comercială.

În acest litigiu

reclamanta SC D.A. SA a învestit instanța de fond cu o acțiune prin care a

solicitat obligarea pârâtei A.V.A.S. la plata sumei de 9.671.328 dolari S.U.A.,

în echivalent în RON la data plății, reprezentând prejudiciu efectiv suferit în

perioada 1 ianuarie 2005 - 31 decembrie 2005, acțiune întemeiată pe

dispozițiile art. 65 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 R și pe art. 3.2 din

contractul de tranzacție încheiat la 25 noiembrie 2004 prin care pârâta

A.V.A.S. s-a obligat să achite SC D.A. SA suma de 15.680.000 dolari S.U.A.

Instanța de fond a

respins acțiunea iar curtea de apel a respins apelul reclamantei prin

hotărârile mai sus-menționate, în raport de interpretarea pe ca au dat-o

clauzei art. 3.2 din contractul de tranzacție cu privire la obiectul

renunțării.

Înalta Curte în

soluționarea recursului declarat, constatând o greșită aplicare a regulilor de

interpretare prevăzute de art. 977 - 978 C. civ. prin decizia atacată, a

statuat cu privire la clauza art. 3.2 din contractul de tranzacție, astfel:

"prin mult disputata clauză părțile au fost de acord să renunțe la

litigiile ce existau la momentul tranzacției pe rolul instanțelor, precum și la

cele viitoare, la orice alte drepturi și pretenții împotriva B. derivând din

raporturile cu fosta B. în particular la cele rezultând din Convenția cadru

întrucât au fost transferate în sarcina A.V.A.S. care se substituie B". Că

"în consecință, interpretarea art. 3.2 din contractul de tranzacție este

aceea că, părțile au renunțat numai la drepturile și pretențiile așa cum sunt

ele definite în cadrul tranzacției - de la B. SA întrucât toate drepturile și

obligațiile acesteia au fost preluate de A.V.A.S.".

Aceste considerente

au justificat casarea hotărârilor și trimiterea pentru rejudecare la instanța

de fond.

II. Cea de-a doua

hotărâre, potrivnică celei dintâi, o reprezintă Decizia nr. 1948 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție la 5 aprilie 2012. Prin această decizie

Înalta Curte a admis recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva Deciziei

nr. 201 din 14 aprilie 2011 a Curții de Apel București pe care a modificat-o, a

admis apelul declarat de pârâtă împotriva Sentinței nr. 9171 din 29 septembrie

2010 a Tribunalului București pe care a schimbat-o în parte și, pe fond, a

respins acțiunea formulată de reclamanta SC D.A. SA București, menținând

dispoziția privind respingerea autorității de lucru judecat.

În acest al doilea

litigiu, reclamanta SC D.A. SA a învestit instanța de fond cu o acțiune prin

care a solicitat obligarea pârâtei A.V.A.S. tot la plata sumei de 9.671.328

dolari S.U.A., în echivalent în RON la data plății reprezentând prejudiciu

efectiv suferit în perioada 1 ianuarie 2004 - 31 decembrie 2004, întemeiată, de

asemenea, pe dispozițiile art. 65 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 și

fundamentată pe contractul de tranzacție din 25 noiembrie 2004.

Instanța de fond a

respins excepția prezumției de lucru judecat invocată de A.V.A.S. ca

neîntemeiată; a admis acțiunea precizată formulată de reclamanta SC D.A. SA și

a obligat-o pe pârâta A.V.A.S. la plata sumei solicitate. Curtea de Apel a

respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței, prin decizia

menționată aceasta stabilind că: "din conținutul art. 3.2 din tranzacție

rezultă în mod neechivoc faptul că SC D.A. SA renunță la pretențiile împotriva

B., dat fiind faptul că B. se substituie A.V.A.S. În cuprinsul tranzacției nu

există nicio mențiune care să exprime faptul că SC D.A. înțelege să renunțe la

pretențiile împotriva B. și A.V.A.S. sau să renunțe la pretențiile rezultate

din convenția cadru".

Înalta Curte prin

Decizia nr. 1948 din 5 aprilie 2012 a cărei anulare se solicită a modificat

decizia instanței de apei, a admis apelul pârâtei și pe fond a respins acțiunea

reclamantei ca o consecință a interpretării contrare pe care a dat-o clauzei

3.2 din contractul de tranzacție, după cum urmează: "Prin art. 3.2 din

tranzacție intimata-reclamantă a renunțat în mod necondiționat la toate

litigiile existente și viitoare privind executarea silită și la orice drepturi

și pretenții derivând din raporturile stabilite cu SC B. SA care au făcut

obiectul unor procese în curs și viitoare";(..) "Prin încheierea

tranzacției voința părților a fost aceea de a stinge orice litigii prezente și

viitoare în legătură cu drepturile derivate ca urmare a neîndeplinirii

obligației SC B. SA cu consecința că părțile nu mai au posibilitatea să

formuleze din nou pretenții cu privire la drepturile stinse sau recunoscute,

situație în care obligarea pârâtei la plata sumei anterior menționate este

lipsită de temei legal".

Rezultă, așadar, că

cele două litigii s-au purtat între aceleași părți și în aceeași calitate,

reclamanta SC D.A. SA și pârâta A.V.A.S., cu același obiect, pretenții în

același cuantum, dar pentru perioade succesive, cu aceeași cauză, art. 65 alin.

(2) din Legea nr. 31/1990 și art. 3.2 din contractul de tranzacție din 25

noiembrie 2004, finalizate prin hotărâri pronunțate în recurs de Înalta Curte

de Casație și Justiție care se află în contrarietate sub aspectul

considerentelor și soluțiilor pronunțate, derivată din divergența de

interpretare a clauzei 3.2 din contractul de tranzacție pe care reclamanta și-a

fundamentat pretențiile.

Prin urmare, Înalta

Curte constată ca fiind îndeplinite condițiile explicite și implicite pe care

le instituie art. 322 pct. 7 C. proc. civ., cele două hotărâri fiind decizii

ale Înaltei Curți ca instanță de recurs: nr. 1172 din 7 aprilie 2009 și 1948

din 5 aprilie 2012, cea de a doua, ultima pronunțată, fiind evident potrivnică

celei dintâi.

Se mai impune

precizarea că, în cadrul celui de-al doilea litigiu nu s-a invocat autoritatea

de lucru judecat cât privește Decizia nr. 1172 din 7 aprilie 2009 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, prin sentința tribunalului, menținută prin Decizia

instanței de recurs nr. 1948 din 5 aprilie 2012 sub acest aspect, fiind

respinsă excepția prezumției de lucru judecat invocată de pârâta A.V.A.S. față

de Sentința nr. 3918/2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a

comercială, în Dosarul nr. 3073/2005.

În ce privește

autoritatea de lucru judecat de care se bucură Decizia nr. 1172 din 7 aprilie

2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, se constată că aceasta este atașată

considerentelor sale. Legea națională în vigoare la data pronunțării

hotărârilor potrivnice și formulării cererii de revizuire nu distingea asupra

părților dintr-o hotărâre care intră în puterea lucrului judecat, dar, în

virtutea principiului ubi lex non distinguit, și făcând aplicarea directă a

dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană și a jurisprudenței

Curții de la Strasbourg sub acest aspect, cât și a deciziilor Curții

Constituționale, mai jos-menționate, obligatorii de asemenea, Înalta Curte

constată că rezolvarea problemei de drept pe care prima Decizie nr. 1172 din 7

aprilie 2009 a dezlegat-o în considerentele sale se impune cu putere de lucru

judecat, față de a doua decizie, cea din urmă, nr. 1948 din 5 aprilie 2012,

care prin considerente i-a dat o rezolvare contrară cu consecința adoptării

unei soluții contrare.

România a devenit

parte la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale în urma ratificării acesteia prin Legea nr. 30/1994 iar prin art. 11

din Constituție s-a obligat să îndeplinească cu bună-credință obligațiile care

îi revin din tratatele la care este parte și pe care Ie-a ratificat. Și-a

asumat, astfel, obligația de a respecta Convenția precum și interpretarea dată

de Curtea Europeană a Drepturilor Omului Convenției, în limitele pe care

aceasta le prevede, în conformitate cu art. 46: "Înaltele Părți

contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții în

litigiile în care ele sunt părți".

Curtea Europeană a

apreciat în jurisprudența sa, repetitiv, că "un sistem bazat pe supremația

Convenției și a jurisprudenței aferente acesteia asupra drepturilor naționale

este apt să asigure buna funcționare a mecanismului de apărare implementat de

Convenție și de protocoalele adiționale (..). Acest aspect implică obligația

pentru judecătorul național de a asigura efectul deplin al normelor acesteia,

asigurându-le preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația

națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către

legiutor" ( Hotărârea D.P., 26 aprilie 2007).

"În această

privință, trebuie reamintit faptul că preeminența dreptului, unul dintre

principiile fundamentale ale unei societăți democratice, este inerentă tuturor

articolelor din Convenție (..). Ea presupune respectarea principiului

siguranței raporturilor juridice și în special a hotărârilor judecătorești care

se bucură de autoritate de lucru judecat." ("Hotărârea S. și alții,

23 februarie 2006).

Cu privire la

principiul securității juridice axat pe principiul echității juridice și al

puterii lucrului judecat, res judicata, aplicabile în cauza de față, Curtea

Europeană a reafirmat: "Unul din elementele fundamentale ale preeminenței

dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă,

între altele, că soluția definitivă în orice litigiu nu trebuie

rediscutată." (Hotărârea B., 28 octombrie 1999) "Reexaminarea nu

trebuie să devină un apel deghizat, iar simplul fapt că pot exista două puncte

de vedere asupra problematicii respective nu este un motiv suficient pentru a

rejudeca o cauză" (Hotărârea L., 4 martie 2008).

Neechivoc, în cauza

D. împotriva României, Curtea Europeană a statuat: "(..) Curtea

reamintește că motivarea unei hotărâri are același efect obligatoriu ca și

dispozitivul dacă, precum în prezenta cauză, aceasta constituie baza ei

fundamentală (Hotărârea din 7 februarie 2012). În același sens, Hotărârea P.

împotriva Franței, 2004.

De asemenea, în cazul

SC P.S. SA împotriva României, Curtea Europeană preluând statuarea din cauza Z.

și alții împotriva Greciei (Hotărârea din 18 noiembrie 2004), a stabilit, tot

neechivoc: "(..) Obligația de a executa o hotărâre judecătorească nu se

limitează la dispozitivul acesteia; de fapt, fondul hotărârii este în același

timp cel care trebuie respectat și aplicat" (Hotărârea din 3 iunie 2008).

La rândul său, Curtea

Constituțională a statuat prin Decizia Plenului Curții Constituționale nr.

1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunțate în cadrul controlului

de constituționalitate, în sensul că: "puterea de lucru judecat ce

însoțește actele jurisdicționale deci și deciziile Curții Constituționale, se

atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină

acesta".

Constatarea că

puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile

Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului ci și

considerentelor pe care se sprijină acesta și că atât considerentele cât și

dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii și se impun cu aceeași

forță tuturor subiectelor de drept a fost reafirmată și în deciziile

ulterioare, de ex.: nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în M. Of., Partea I,

nr. 549/3.08.2011; nr. 414/14.04.2010, publicată în M. Of., Partea I, nr.

291/4.05.2010; nr. 1415/4.11.2009, publicată în M. Of., Partea I, nr.

796/23.11.2009; nr. 415/14.04.2010, publicată în M. Of. Partea I, nr.

294/5.05.2010; Decizia nr. 51 din 25 ianuarie 2012, publicată în M. Of. Partea

I, nr. 90/3.02.2012; Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010, publicată în M. Of. nr.

433/28.06.2010.

Nu în ultimul rând,

se impune și observația că Noul C. proc. conține o reglementare expresă în

sensul că "Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și

considerentele pe care acestea se sprijină, inclusiv cele prin care s-a

rezolvat o chestiune litigioasă" (art. 430 alin. (2)).

Prin urmare, față de

cele ce preced, Înalta Curte constatând îndeplinite condițiile art. 322 pct. 7

C. proc. civ. va încuviința cererea de revizuire și, în baza art. 327 alin. (1)

C. proc. civ. va anula cea din urmă hotărâre, respectiv Decizia nr. 1948 din 5

aprilie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție care este

potrivnică Deciziei nr. 1172 din 7 aprilie 2009 pronunțată tot de Înalta Curte

de Casație și Justiție.

Sub aspectul

aplicabilității art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta nu este

incident față de faptul că revizuenta nu a făcut dovada în condițiile legii a

cheltuielilor solicitate, extrasul de cont înfățișat neconținând elemente de

identificare a destinației plății și nefiind certificat de unitatea bancară

conform art. 39 din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 146/1997 privind

taxele judiciare de timbru.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Încuviințează cererea

de revizuire formulată de SC D.A. SA BUCUREȘTI împotriva Deciziei nr. 1948 din

5 aprilie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în

temeiul art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

Anulează Decizia nr.

1948 din 5 aprilie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședința publică, astăzi 12 martie 2013.

Procesat de GGC - AA