ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1589/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele: 1. Hotărârea instanței de apel Prin decizia civilă nr. 146 din 19 septembrie 2012, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins apelul declarat de reclamanții W.S. și W.E. împotriva sentinței civile nr. 181 din 20 ianuarie 2012, pronunțată de Tribunalul Timiș. Pentru a decide astfel, instanța de apel a arătat că, în cauză nu se poate reține, așa cum susțin reclamanții, autoritatea de lucru judecat în privința valabilității titlului statului în raport cu decizia civilă nr. 54 din 26 aprilie 2001 a Curții de Apel Timișoara. Pentru a opera această excepție, conform art. 1201 C. civ., trebuie să existe tripla identitate de obiect, cauză și părți între cele două litigii.

Chiar dacă litigiul ce a făcut obiectul Dosarului nr. 4663/C/2000 viza un imobil (altul decât cel din prezentul dosar) preluat de stat tot în baza Decretului nr. 235/1984, acțiunea avea alt obiect, se baza pe alt temei juridic și nici părțile nu au fost aceleași, fapt ce rezultă din hotărârea judecătorească invocată. În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii reclamanților pe calea dreptului comun, în mod corect a fost reținută de către prima instanță, care a avut în vedere dispozițiile deciziei nr. 33 din 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, într-un recurs în interesul legii. Raportul dintre legea specială (Legea nr. 10/2001) și dreptul comun a fost analizat în contextul acestei decizii de către prima instanță.

De altfel, acest raport a fost tranșat de către Înalta Curte de Casație și Justiție tocmai prin decizia în interesul legii menționată anterior, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, întrucât s-ar încălca principiul specialia generalibus derogant. Numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001 și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut recurge la această procedură, au deschisă calea acțiunii în revendicarea imobilului pe drept comun, însă reclamanții nu se încadrează în niciuna dintre aceste situații.

Aceeași decizie nr. 33 din 2008 a instanței supreme nu exclude totuși în mod absolut posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, cu condiția însă ca să nu se aducă atingere dreptului de proprietate al altor persoane ori securității raporturilor juridice, iar reclamanții să se poată prevala de un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului. Aprecierea existenței unui „bun" în patrimoniul reclamanților implică recunoașterea în conținutul acestei noțiuni, așa cum rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, atât a unui „bun actual", cât și a unei „speranțe legitime". Așa cum în mod corect a reținut și prima instanță, Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că simpla solicitare de a obține un imobil preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă.

Trebuie făcută precizarea că în jurisprudența actuală a Curții Europene a Drepturilor Omului a intervenit o schimbare în această privință odată cu hotărârea pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României.

Prin această hotărâre, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat că „existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane nu poate fi pusă la îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, s-a dispus în mod expres restituirea bunului". În speță, reclamanții nu dețin un asemenea titlu executoriu, întrucât până la acțiunea din dosarul de față nu au făcut alte demersuri în justiție, pe drept comun sau pe calea specială a Legii nr. 10/2001, pentru revendicarea imobilului preluat de stat în 1984. În plus, prin aceeași hotărâre pilot, Curtea Europeană a Drepturilor Omului precizează că „transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, al interesului patrimonial care rezultă din simpla constatare a nelegalității naționalizării este subordonată îndeplinirii de către partea interesată a tuturor exigențelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile reparatorii și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi". Prin urmare, prin raportare și la aceste considerente ale Curții Europene a Drepturilor Omului, nu se poate reține în speță că reclamanților W.S.

și W.E. li s-a încălcat dreptul de proprietate în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât aceștia nu se pot prevala de un „bun" în sensul Convenției. 2. Recursul 2.1. Motive Reclamanții au declarat recurs prin care au formulat următoarele critici: Hotărârea este nelegală și netemeinică pentru că instanța de apel a făcut o greșită aplicare și interpretare a Hotărârii pilot Măria Atanasiu și alții împotriva României. Reclamanții au fost deposedați abuziv de dreptul de proprietate prin Decretul prezidențial nr. 235/1984. Reclamanții au depus la Primăria Timișoara cereri pentru reconstituirea dreptului de proprietate, dar aceste cereri nu au fost soluționate nici până în prezent.

În cauză are autoritate de lucru judecat decizia civilă nr. 54/2001 pentru că reclamanții din acel dosar au fost deposedați ca și prezenții reclamanți prin același decret prezidențial. Acțiunea reclamanților trebuie să fie admisă pentru că prevederile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu ar putea fi interpretate în sensul că suprimă dreptul la acțiunea în revendicare. Odată ce puterea legislativă a recunoscut că, în situația imobilelor preluate fără titlu valabil, dreptul de proprietate născut anterior preluării abuzive de către stat continuă să existe și în prezent, o recunoaștere explicită și retroactivă a calității de proprietar actual, chiar dacă neposesor, asupra imobilului, Statul Român nu îl mai poate împiedica pe proprietar să aleagă momentul în care acesta decide să își exercite dreptul de a-și revendica proprietatea.

2.2. Excepția lipsei de calitate procesuală Intimatul-pârât Consiliul Local Timișoara a invocat excepția lipsei sale de calitate procesuală pasivă, motivând că imobilul revendicat nu se află în proprietatea Statului Român sau a municipiului Timișoara. 2.3. Analiza excepției și a recursului Excepția lipsei de calitate procesuală pasivă va fi respinsă întrucât, de vreme ce partea care a invocat excepția procesuală nu a fost obligată prin hotărârile instanțelor de fond la o anumită prestație, nu justifică un interes procesual pentru casarea deciziei, astfel încât să se obțină respingerea acțiunii împotriva Consiliului Local Timișoara ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală.

Cât privește criticile formulate de către reclamanți, Înalta Curte a considerat faptul că aspectele invocate nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, contrar susținerii recurenților, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor speciale de drept material incidente, precum și a dezlegărilor date prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, referitoare la modalitatea de rezolvare a unei acțiuni în revendicare, promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv a hotărârii pilot din cauza Măria Atanasiu împotriva României.

Fiind vorba despre un imobil preluat de către stat prin aplicarea Decretului nr. 235/1984, el intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, așa încât acțiunea în revendicare nu poate fi soluționată făcând abstracție de normele de drept material conținute de acest act normativ, iar, pe de altă parte, trebuia stabilit, într-adevăr, dacă în cadrul acțiunii în revendicare, promovate după intrarea în vigoare a legii speciale, care prevede o anumită procedură de restituire a imobilelor, reclamanții se pot prevala de un „bun" care să le facă admisibil demersul.

Or, sub acest din urmă aspect, instanțele de fond au reținut corect faptul că reclamanții nu sunt titularii unui drept de proprietate actual, pe care să-l poată valorifica pe calea revendicării, întrucât aceștia nu dețin „o hotărâre definitivă și executorie, care să-i fi recunoscut calitatea de proprietar și care, prin dispozitivul ei, să fi dispus în mod expres restituirea bunului (cauza Atanasiu împotriva României). Anterior învestirii instanței cu acțiunea în revendicare, reclamanții nu au promovat niciun demers prin care să fi negat valabilitatea titlului statului. Pe cale de consecință, reclamanții nu au un „bun" în sensul Convenției, pe care să-l obțină pe calea acțiunii în revendicare.

După cum, instanța de apel a apreciat în mod corect faptul că decizia civilă nr. 54/2001 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, nu are autoritate de lucru judecat, în condițiile în care reclamanții din prezentul dosar nu se află într-un raport de solidaritate activă cu reclamanții din acel dosar, în așa fel încât să se invoce efectul pozitiv al autorității lucrului judecat al hotărârii prin care s-a dedus judecății o situație juridică similară. Având în vedere cele mai sus reținute, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. recursul a fost respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca lipsită de interes excepția lipsei calității procesuale pasive formulată de intimatul-pârât Consiliul Local Timișoara. Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții W.S. și W.E. împotriva deciziei civile nr. 146 din 19 septembrie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 martie 2013.