ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5494/2013

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 12006 din 16 octombrie 2002, Judecătoria Ploiești a declinat competența de soluționare a acțiunii în revendicare imobiliară formulată de reclamanții M.L., D.F.A.R. și P.H.C. împotriva pârâtelor SC A.C. SA Ploiești și Primăria comunei Păulești, în favoarea Tribunalului Prahova și a respins excepția de inadmisibilitate a acțiunii, reținând că valoarea imobilului este de 10.727.960.113 lei, astfel încât, competența de a judeca litigiul revine tribunalului, față de prevederile art. 2 C. proc. civ., precum și că excepția de inadmisibilitate a cererii, invocată de societatea-pârâtă este neîntemeiată, întrucât instanța a interpretat voința internă a reclamanților ca fiind aceea a unei acțiuni în revendicare.

Prin sentința civilă nr. 488 din 17 aprilie 2003, Tribunalul Prahova a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâta SC A.C. SA și de intervenienta SC S.P. SRL Ploiești și, pe fond, a respins acțiunea formulată de reclamanții M.L., D.F.A.R. și P.H.C. împotriva pârâților SC A.C. SA Ploiești și Primăria comunei Păulești, în contradictoriu cu intervenienta SC S.P. SRL și a admis cererea de intervenție a societății SC S.P. SRL. Pentru a hotărî astfel, instanța fondului a reținut că, potrivit actului de vânzare-cumpărare din 17 iunie 1922, autorul reclamanților a deținut în proprietate imobilul situat în comuna Păulești, D.N.1 - Movila Vulpii, compus din construcții, anexe și teren în suprafață de 43.569 ha, precum și că prin Decretul nr. 83/1949 casa și suprafața de teren de 35 ha au fost expropriate, considerându-se că reprezintă o exploatație agricolă.

S-a mai reținut că reclamanții, în calitate de moștenitori ai fostului proprietar, au solicitat, în baza Legii nr. 112/1995, restituirea în natură a imobilului expropriat, dar că cererea le-a fost respinsă, astfel că au formulat acțiunea în revendicare de față, dar că în privința construcțiilor acestea nu mai există, fiind edificat un imobil nou, așa încât nu se pune problema restituirii acestuia, iar în privința terenului sunt aplicabile prevederile Legii nr. 18/1991 pentru reconstituirea dreptului de proprietate. Referitor la excepția de inadmisibilitate a acțiunii, invocată în cauză, s-a constatat că aceasta este neîntemeiată, întrucât prevederile Legii speciale nr. 10/2001 nu sunt de natură să îngrădească dreptul de exercitare a unei acțiuni pe dreptul comun.

În legătură cu cererea de intervenție, tribunalul a reținut că este întemeiată, între pârâta SC A.C. SA, deținătoarea imobilului și intervenienta SC S.P. SRL existând un contract de asociere în participațiune, în baza căruia s-au făcut lucrări de amenajare și igienizare cerute de lege pentru desfășurarea unei activități comerciale corespunzătoare și că deci intervenienta justifică un interes în cauza de față. Prin Decizia civilă nr. 238 din 30 octombrie 2003, Curtea de Apel Ploiești a respins ca nefondate apelurile declarate în cauză, reținând următoarele: Potrivit prevederilor art. 1 C. civ., legea dispune numai pentru viitor, ea nu are putere retroactivă, rezultând că legea nouă este de imediată aplicare, în sensul că acțiunea ei se întinde, exclusiv asupra situațiilor juridice pendinte și efectelor viitoare ale raporturilor juridice trecute.

Cu privire la imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, aflate sub incidența Legii nr. 10/2001, ca lege nouă, de imediată aplicare, acestea formează obiectul unor situații juridice născute sub imperiul vechii legi, durabile însă în timp prin efectele lor juridice, generate de ineficacitatea actelor de preluare. Anterior apariției Legii nr. 10/2001, restituirea acestor imobile către foștii proprietari se putea face ca urmare a formulării unei acțiuni de drept comun de către foștii proprietari, în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 C. civ., ori al responsabilității civile, dedusă din art. 988 C. civ., ambele apartenente legii vechi.

Legea nr. 10/2001, ca lege nouă, suprimă practic acțiunea de drept comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă și, fără a elimina accesul justiției, perfecționează sistemul reparator, iar prin norme procedurale speciale îl subordonează controlului judecătoresc. Întrucât reglementările cuprinse în Legea nr. 10/2001 interesează substanțial și procedural ordinea publică, rezultă că sunt de imediată aplicare. De altfel, chiar art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 prevede că bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Așa fiind, rezultă că ulterior datei de 14 februarie 2001, când a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, ca lege nouă, acțiunea în revendicare a imobilelor la care se referă, nu mai este posibilă iar o acțiune fondată pe dispozițiile noii legi este condiționată de parcurgerea procedurii administrative, obligatorii, prealabil sesizării instanțelor judecătorești - prin legea nouă, accesul la justiție, printr-un proces achitabil, nefiind deci limitat. În cauza dedusă judecății, acțiunea reclamanților a fost introdusă la 8 ianuarie 2002, sub imperiul legii noi și, deci, nu poare fi caracterizată și primită ca o acțiune în revendicare supusă dreptului comun, deci legii vechi. Aceasta nu poate fi admisă nici în baza legii noi, de vreme ce a fost introdusă direct la instanța judecătorească, fără să existe dovada parcurgerii procedurii administrative prealabile, prevăzută expres prin normele acestei legi.

Față de principiul aplicării imediate a legii noi, nefiind posibilă formularea de către reclamanți a acțiunii în revendicare a bunului imobil supusă dreptului comun, cererea apelanților-reclamanți trebuia respinsă ca inadmisibilă și nu ca neîntemeiată, cum a procedat tribunalul, prin sentința pronunțată. Împotriva menționatei hotărâri au declarat recurs reclamanții M.L., D.F.A.R. și P.C.H., criticând-o pentru nelegalitate, sens în care au fost invocate prevederile art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ. După expunerea situației de fapt în cauză, reclamanții au învederat următoarele: - hotărârea este „afectată de nulitate” prevăzută de dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., întrucât instanța a acordat altceva decât s-a cerut.

Deși a declarat apel împotriva sentinței tribunalului, SC A.C. SA a renunțat expres la judecarea acestuia, aspect ce a fost omis a fi analizat de instanța de apel, care s-a pronunțat în sensul respingerii acestei căi de atac. - hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât, în propria lor cale de atac le-a fost înrăutățită situația, cu încălcarea principiului non reformatio in pejus. Reținând că acțiunea lor este inadmisibilă, instanța de apel le-a înrăutățit situația în propria cale de atac, cu încălcarea prevederilor art. 296 alin. (3) C. proc. civ., întrucât judecata în fața primei instanțe s-a desfășurat pe fondul pricinii, iar chestiunea inadmisibilității a fost reținută din oficiu de instanța de apel, fără a fi pusă în discuția contradictorie a părților și doar în considerentele hotărârii atacate.

Însă soluția pronunțată este și contrară legii întrucât, deși acțiunea dedusă judecății avea mai multe capete de cerere, instanța de apel a omis să se pronunțe asupra petitului privind constatarea nevalabilității titlului statului, Decizia nr. 83/1949, aspect ce nu a constituit nici obiectul verificărilor primei instanțe. De asemenea, curtea a omis să se pronunțe și asupra lipsei unui titlu valabil de către SC A.C. SA pentru bunul în cauză, sens în care sunt dovezile administrate în cauză, care confirmă modalitatea frauduloasă de preluare a bunului. Instanțele au omis să se pronunțe și în ce privește nevalabilitatea titlului SC S.P. SRL Ploiești, căreia, prin Decizia nr. 2331/2002 a Curții Supreme de Justiție îi fusese reziliat contractul de asociere în participațiune în baza căruia deținea bunul în litigiu.

Aspectul menționat a fost invocat în apelul SC A.C. SA, pe care instanța l-a respins fără a-l pune în discuția părților, omițând să ia act de poziția apelantei de renunțare la judecata apelului său, criticile sale putând fi însușite de reclamanți. Această dispoziție a instanței se constituie, de asemenea, într-un aspect de nelegalitate al hotărârii atacate și vădește încălcarea flagrantă a dispozițiilor legale incidente cauzei, Legea nr. 213/1998, ce obligă instanța să examineze titlurile prezentate de stat și succesorii acestuia în drepturi. Chiar în condițiile în care constata inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, instanța nu putea să aprecieze ca fiind, de asemenea, inadmisibil și capătul de cerere privind nevalabilitatea titlului statului, chestiune esențială și pentru modul de soluționare a cererii de restituire a bunului, care, în ipoteza constatării nevalabilității titlului, le asigură restituirea bunului în natură, iar nu în echivalent.

Greșit s-a reținut prioritatea legii speciale, Legea nr. 10/2001, raportului juridic litigios, care nu poate să abroge dispoziția de drept comun invocată în cauză, art. 480 C. civ. Atâta timp cât Legea nr. 10/2001 permite în mod expres titularului dreptului să opteze între cele două proceduri, înseamnă că admite coexistența celor două temeiuri legale. Limitarea accesului la dispozițiile actului de drept comun echivalează cu însăși limitarea accesului la justiție și încalcă un drept fundamental prevăzut în Constituție. Reclamanților le-a fost cenzurată într-o manieră nelegală accesul la justiție, atât prin reținerea caracterului prematur al cererii, cât și, ulterior, al constatării inadmisibilității sale.

În acest mod li s-a închis definitiv orice posibilitate de a beneficia de prevederile art. 480 C. civ., care au rămas astfel lipsite de eficiență, deși acestea reprezintă temeiul fundamental prin care persoanele deposedate de bunul său pot solicita restituirea acestuia. Au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei pentru rejudecare aceleiași instanțe, în scopul soluționării fondului cauzei. În cursul soluționării cauzei în recurs, judecata pricinii a fost suspendată în temeiul prevederilor art. 47 din Legea nr. 10/2001. Această procedură a fost finalizată, în etapa administrativă, prin dispoziția din 19 iunie 2006, atacată în justiție, procedură finalizată irevocabil prin Decizia nr. 76 din 1 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă.

S-a dispus anularea în parte a susmenționatei dispoziții și obligarea SC A.C. SA la restituirea în natură către reclamanții din cauza de față a construcțiilor „casă mare, magazie și grajd”, precum și a terenurilor în suprafață de 30.007 mp situat în intravilanul localității Păulești, județul Prahova. S-a reținut că din terenul de 43.079 mp pretins de reclamanți, pârâta deține, conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 20 februarie 2001, suprafața de 30.007,9 mp, restul de 3.764,20 mp (ferma legumicolă Păulești) nu face parte din terenul reclamanților, iar terenul de 8.815,10 mp nu se suprapune celui solicitat de aceiași reclamanți.

Totodată, pentru diferența de teren ce nu a fost restituită în susmenționata procedură, de 13.071 mp, reclamanții au solicitat Primăriei localității Păulești restituirea bunului, procedură finalizată prin emiterea dispoziției din 18 aprilie 2012, prin care le-a fost respinsă notificarea, act administrativ care, supus procedurii judiciare, a rămas în ființă ca urmare a respingerii contestației formulate de reclamanți împotriva acesteia, ca tardivă, prin sentința civilă nr. 1105 din 11 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul Prahova, secția I civilă, menținută prin Decizia nr. 3356 din 5 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești. De asemenea, ca urmare a decesului reclamantului-recurent D.F.A.R.

s-a dispus, în conformitate cu mențiunile certificatului de moștenitor din 23 iunie 2008, introducerea în cauză a moștenitorului acestuia, D.B.F.V., care a înțeles, prin transmisiune succesorală, să preia calitatea avută de autorul său în cauza de față. Procedând la soluționarea recursului, în raport de motivele de recurs invocate și de elementele intervenite în recurs, se constată următoarele : Potrivit art. 296 C. proc. civ., modificat prin art. 1 pct. 103 din O.U.G. nr. 138/2000 modificat, ulterior, prin art. 1 pct. 43 din Legea nr. 219/2005 „instanța de apel poate păstra ori schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată. Apelantului nu i se poate însă crea în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată”.

Această normă legală constituie transpunerea principiului non reformatio in pejus, potrivit căruia folosirea unei căi de atac nu poate crea o situație mai grea pentru partea care a exercitat-o. Însă agravarea situației părții în propria cale de atac - care ar reprezenta, într-adevăr, o încălcare a dispozițiilor art. 296 teza a II-a C. proc. civ. și ar atrage incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - nu poate fi reținută în cauza de față, întrucât acțiunea reclamanților a fost respinsă în primă instanță, soluție menținută de instanța de apel, care a invocat în motivare noi argumente, ceea ce nu echivalează cu încălcarea principiului enunțat, situația reclamanților rămânând neschimbată.

Nu este fondată nici critica constând în încălcarea principiului contradictorialității privind chestiunea inadmisibilității acțiunii reclamanților reținută de instanța de apel, întrucât încă de la judecata în primă instanță a fost invocată inadmisibilitatea cererii deduse judecății, în raport de momentul introducerii prezentei acțiuni, exercitată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege specială a cărei prioritate, în raport de norma de drept comun invocată în cauză, art. 480 C. civ., a fost dată și prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii.

Soluționarea cauzei pendinte nu poate ignora Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, instanța supremă rezolvând, prin acest mecanism judiciar, divergențele de jurisprudență de la acel moment și statuând, printre altele, asupra necesității analizării, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea unei acțiuni în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit de lege, ori securității raporturilor juridice. În contextul dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ. ce conferă caracter obligatoriu Deciziei nr. 33/2008, Înalta Curte constată că, în speță, situația juridică a recurenților a fost corect determinată, concluzia fiind conturată, pe de o parte, de circumstanțele factuale concrete evocate de instanțele fondului, iar pe de altă parte, de efectele create prin aplicarea normelor speciale, respectiv a raportului dintre legea specială și legea generală, dată fiind dezlegarea cu caracter obligatoriu prin decizia în interesul legii. Este adevărat că, anterior intrării în vigoare a legilor speciale în materie de restituire (legile fondului funciar, Legea nr. 10/2001), restituirea imobilelor ca efect al ineficientei actelor de preluare a acestora în stăpânirea statului a fost guvernată de dreptul comun, respectiv instituția revendicării fondată pe dispozițiile art. 480-481 C. civ.

In prezent însă, dreptul comun a fost înlocuit cu aceste legi care cuprind norme speciale de drept substanțial și o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanței. Ca efect al intrării în vigoare a legilor speciale de reparație în privința imobilelor preluate de stat, acțiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, aceasta fiind practic înlocuită de legea specială care prevede o procedură specială obligatorie.

Prin urmare, contrar criticilor recurenților, atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv s-au adoptat legi speciale de reparație care prevăd în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu aceasta sau să prevaleze acesteia, raționament judiciar urmarea căruia Înalta Curte reține că instanțele anterioare au efectuat o corectă aplicare a legii la situația de fapt stabilită, corelat cu respectarea principiului de drept speciaiia generalibus derogant și a regulii electa una via.

Realizând un examen de compatibilitate al soluției recurate cu exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, Înalta Curte reține că nu se poate aprecia că ar opera o încălcare a dreptului de proprietate, deoarece reclamanții a avut asigurată posibilitatea legală de a se adresa autorității competente pentru a solicita măsurile reparatorii prevăzute de legile speciale, ce s-a finalizat în modalitatea amintită. In conturarea acestui raționament sunt apreciate ca relevante și considerentele formulate de instanța de contencios european prin care se explică întinderea competenței sale rationae temporis, subliniindu-se faptul că prin Convenție nu se impune statelor obligația de a repara prejudiciile produse prin acte ale statului, anterior ratificării Convenției.

In aceste circumstanțe, aplicabilitatea dispozițiilor articolului 1, din Protocolul nr. 1 reclamă verificarea ipotezei dacă reclamanții au un drept de proprietate actual, atât timp cât Convenția nu garantează dreptul de a obține proprietatea unui bun. Este de subliniat și faptul că instanța europeană în cauza Maria Atanasiu și alții contra României, a apreciat că, acțiunea în revendicare întemeiată pe prevederile de drept comun, motivată de necesitatea de a asigura aplicarea coerentă a legilor de reparație, nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanță garantat de art. 6§l Convenție, cu condiția ca procedura prevăzută de legea specială sa fie privită ca o cale de acces efectivă (parag.

118). Din această perspectivă nu se poate reține vreo limitare a accesului la justiție și a dreptul la un proces echitabil, întrucât reclamanții au avut asigurate garanțiile necesare pentru a parcurge procedura judiciară în condițiile și căile prevăzute de lege, procedură căreia i-au dat curs și care s-a finalizat prin restituirea patrimoniului pretins și în prezenta procedură. Aceasta nu înseamnă că persoana nemulțumită își poate valorifica dreptul pretins și prin intermediul unei proceduri paralele, de drept comun, unui astfel de conduite opunându-i-se principiul electa una via. Ca urmare, și având în vedere și principiul specialia generalibus derogant ce conferă prioritate legii speciale, legal s-a reținut imposibilitatea valorificării aceluiași drept pretins într-o procedură specială, prin intermediul unei proceduri de drept comun.

Nici critica recurenților, referitoare la încălcarea dreptului de acces axat pe soluția respingerii ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare de instanță sau din perspectivă convențională, nu poate fi primită, întrucât dreptul de acces la instanță nu echivalează cu o soluție favorabilă în demersul judiciar promovat de aceștia, ci presupune posibilitatea părților de a deduce judecății unei instanțe imparțiale și independente pretențiile lor și de a se bucura, în procesul declanșat, de toate garanțiile procesuale oferite de lege, ceea ce, în speță, s-a asigurat. Existența reglementării speciale nu poate fi ignorată din cadrul normativ aplicabil sub cuvânt că acțiunea în revendicare de drept comun constituie un mijloc energic pentru redobândirea dreptului de proprietate pretins.

Cu referire și la dezlegările de principiu date prin decizia în interesul Legii nr. 33/1994, se reține că accesul la justiție, prin promovarea unei acțiuni în revendicare, nu poate fi obstaculat în măsura în care partea s-ar prevala de existența unui bun actual în patrimoniul său, apt să fie valorificat pe calea dreptului comun. Această soluție jurisprudențială care înlătură, în anumite condiții, aplicarea normei speciale, satisface tocmai necesitatea procedurii echitabile din perspectiva art. 6 C.E.D.O. și protejarea dreptului de proprietate, în măsura în care el subzistă în patrimoniul persoanei, așa încât sa nu mai fie nevoită să urmeze vreo procedură de recunoaștere sau de validare a acestuia.

Însă, din perspectiva convențională, ceea ce interesează cu privire la noțiunea de „bun actual”, așa cum se degajă din art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și jurisprudența dezvoltată de instanța europeană este sensul juridic al acestei noțiuni, care presupune faptul că titularului dreptului i-a fost recunoscută această calitate printr-o hotărâre judecătorească sau o decizie administrativă irevocabilă, situație ce nu se regăsește în speță. Ca urmare, reclamanții nu se află, în contextul normativ menționat și în raport de datele factuale ale cauzei, în ipoteza în care, fiind titularii unui bun actual pot pretinde, prin intermediul unei prevederi de drept comun, realizarea dreptului de proprietate pretins, decât cu riscul încălcării principiilor specialia generalibus derogaut și electa una via, ceea de nu poate fi primit.

Reținând legalitatea soluției atacate sub aspectul neîntrunirii condițiilor de admisibilitate a acțiunii deduse judecății pentru motivele evocate, celelalte critici ale reclamanților privind fondul dreptului exced cadrului procesual de față și nu pot astfel constitui obiectul controlului judiciar pretins prin declarația de recurs. Nici critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu este fondată, ea putând fi eventual invocată de partea interesată, respectiv apelanta-pârâtă, căreia i-a fost respinsă calea de atac exercitată, deși solicitase anterior să se ia act de renunțarea la judecarea apelului său. Aderarea la apelul pârâtului, invocată drept argument în susținerea acestui motiv de recurs, este, de asemenea, lipsită de orice finalitate procedurală, atâta timp cât prevederile art. 293 C. proc.

civ. recunosc intimatului dreptul de a apela la această instituție iar nu părții care deja are calitatea de apelant și care poate invoca nemulțumirile împotriva hotărârii fondului, sub toate aspectele, procedurale ori substanțiale, prin intermediul căii de atac de ea însăși exercitată. Ca urmare, față de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecății va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții M.L., D.F.A.R., pentru acesta recursul fiind continuat de moștenitorul D.B.F.V. și P.C.H. împotriva Deciziei nr. 238 din 30 octombrie 2003 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 noiembrie 2013.