ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5494/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5494/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 12006 din 16

octombrie 2002, Judecătoria Ploiești a declinat competența de soluționare a

acțiunii în revendicare imobiliară formulată de reclamanții M.L., D.F.A.R. și P.H.C.

împotriva pârâtelor SC A.C. SA Ploiești și Primăria comunei Păulești, în

favoarea Tribunalului Prahova și a respins excepția de inadmisibilitate a

acțiunii, reținând că valoarea imobilului este de 10.727.960.113 lei, astfel

încât, competența de a judeca litigiul revine tribunalului, față de prevederile

art. 2 C. proc. civ., precum și că excepția de inadmisibilitate a cererii,

invocată de societatea-pârâtă este neîntemeiată, întrucât instanța a

interpretat voința internă a reclamanților ca fiind aceea a unei acțiuni în

revendicare.

Prin sentința civilă nr.

488 din 17 aprilie 2003, Tribunalul Prahova a respins excepția

inadmisibilității acțiunii invocată de pârâta SC A.C. SA și de intervenienta SC

S.P. SRL Ploiești și, pe fond, a respins acțiunea formulată de reclamanții M.L.,

D.F.A.R. și P.H.C. împotriva pârâților SC A.C. SA Ploiești și Primăria comunei

Păulești, în contradictoriu cu intervenienta SC S.P. SRL și a admis cererea de

intervenție a societății SC S.P. SRL.

Pentru a hotărî

astfel, instanța fondului a reținut că, potrivit actului de vânzare-cumpărare din

17 iunie 1922, autorul reclamanților a deținut în proprietate imobilul situat

în comuna Păulești, D.N.1 - Movila Vulpii, compus din construcții, anexe și

teren în suprafață de 43.569 ha, precum și că prin Decretul nr. 83/1949 casa și

suprafața de teren de 35 ha au fost expropriate, considerându-se că reprezintă

o exploatație agricolă.

S-a mai reținut că

reclamanții, în calitate de moștenitori ai fostului proprietar, au solicitat,

în baza Legii nr. 112/1995, restituirea în natură a imobilului expropriat, dar

că cererea le-a fost respinsă, astfel că au formulat acțiunea în revendicare de

față, dar că în privința construcțiilor acestea nu mai există, fiind edificat

un imobil nou, așa încât nu se pune problema restituirii acestuia, iar în

privința terenului sunt aplicabile prevederile Legii nr. 18/1991 pentru reconstituirea

dreptului de proprietate.

Referitor la excepția

de inadmisibilitate a acțiunii, invocată în cauză, s-a constatat că aceasta

este neîntemeiată, întrucât prevederile Legii speciale nr. 10/2001 nu sunt de

natură să îngrădească dreptul de exercitare a unei acțiuni pe dreptul comun.

În legătură cu

cererea de intervenție, tribunalul a reținut că este întemeiată, între pârâta

SC A.C. SA, deținătoarea imobilului și intervenienta SC S.P. SRL existând un

contract de asociere în participațiune, în baza căruia s-au făcut lucrări de

amenajare și igienizare cerute de lege pentru desfășurarea unei activități comerciale

corespunzătoare și că deci intervenienta justifică un interes în cauza de față.

Prin Decizia civilă nr.

238 din 30 octombrie 2003, Curtea de Apel Ploiești a respins ca nefondate

apelurile declarate în cauză, reținând următoarele:

Potrivit prevederilor

art. 1 C. civ., legea dispune numai pentru viitor, ea nu are putere

retroactivă, rezultând că legea nouă este de imediată aplicare, în sensul că acțiunea

ei se întinde, exclusiv asupra situațiilor juridice pendinte și efectelor

viitoare ale raporturilor juridice trecute.

Cu privire la

imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, aflate sub incidența Legii nr. 10/2001, ca lege nouă, de imediată

aplicare, acestea formează obiectul unor situații juridice născute sub imperiul

vechii legi, durabile însă în timp prin efectele lor juridice, generate de

ineficacitatea actelor de preluare.

Anterior apariției

Legii nr. 10/2001, restituirea acestor imobile către foștii proprietari se

putea face ca urmare a formulării unei acțiuni de drept comun de către foștii

proprietari, în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 C. civ.,

ori al responsabilității civile, dedusă din art. 988 C. civ., ambele

apartenente legii vechi.

Legea nr. 10/2001, ca

lege nouă, suprimă practic acțiunea de drept comun în cazul ineficacității

actelor de preluare la care se referă și, fără a elimina accesul justiției,

perfecționează sistemul reparator, iar prin norme procedurale speciale îl

subordonează controlului judecătoresc.

Întrucât

reglementările cuprinse în Legea nr. 10/2001 interesează substanțial și

procedural ordinea publică, rezultă că sunt de imediată aplicare.

De altfel, chiar art.

6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 prevede că bunurile preluate de stat fără

titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi

revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul

unor legi speciale de reparație.

Așa fiind, rezultă că

ulterior datei de 14 februarie 2001, când a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001,

ca lege nouă, acțiunea în revendicare a imobilelor la care se referă, nu mai

este posibilă iar o acțiune fondată pe dispozițiile noii legi este condiționată

de parcurgerea procedurii administrative, obligatorii, prealabil sesizării

instanțelor judecătorești - prin legea nouă, accesul la justiție, printr-un

proces achitabil, nefiind deci limitat.

În cauza dedusă

judecății, acțiunea reclamanților a fost introdusă la 8 ianuarie 2002, sub

imperiul legii noi și, deci, nu poare fi caracterizată și primită ca o acțiune

în revendicare supusă dreptului comun, deci legii vechi.

Aceasta nu poate fi

admisă nici în baza legii noi, de vreme ce a fost introdusă direct la instanța

judecătorească, fără să existe dovada parcurgerii procedurii administrative

prealabile, prevăzută expres prin normele acestei legi.

Față de principiul

aplicării imediate a legii noi, nefiind posibilă formularea de către reclamanți

a acțiunii în revendicare a bunului imobil supusă dreptului comun, cererea

apelanților-reclamanți trebuia respinsă ca inadmisibilă și nu ca neîntemeiată,

cum a procedat tribunalul, prin sentința pronunțată.

Împotriva menționatei

hotărâri au declarat recurs reclamanții M.L., D.F.A.R. și P.C.H., criticând-o

pentru nelegalitate, sens în care au fost invocate prevederile art. 304 pct. 6,

7 și 9 C. proc. civ.

După expunerea

situației de fapt în cauză, reclamanții au învederat următoarele:

- hotărârea este

„afectată de nulitate” prevăzută de dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.,

întrucât instanța a acordat altceva decât s-a cerut.

Deși a declarat apel

împotriva sentinței tribunalului, SC A.C. SA a renunțat expres la judecarea

acestuia, aspect ce a fost omis a fi analizat de instanța de apel, care s-a

pronunțat în sensul respingerii acestei căi de atac.

- hotărârea a fost

dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât, în propria lor cale de atac le-a fost

înrăutățită situația, cu încălcarea principiului non reformatio in pejus.

Reținând că acțiunea

lor este inadmisibilă, instanța de apel le-a înrăutățit situația în propria

cale de atac, cu încălcarea prevederilor art. 296 alin. (3) C. proc. civ., întrucât

judecata în fața primei instanțe s-a desfășurat pe fondul pricinii, iar

chestiunea inadmisibilității a fost reținută din oficiu de instanța de apel,

fără a fi pusă în discuția contradictorie a părților și doar în considerentele

hotărârii atacate.

Însă soluția

pronunțată este și contrară legii întrucât, deși acțiunea dedusă judecății avea

mai multe capete de cerere, instanța de apel a omis să se pronunțe asupra

petitului privind constatarea nevalabilității titlului statului, Decizia nr. 83/1949,

aspect ce nu a constituit nici obiectul verificărilor primei instanțe.

De asemenea, curtea a

omis să se pronunțe și asupra lipsei unui titlu valabil de către SC A.C. SA

pentru bunul în cauză, sens în care sunt dovezile administrate în cauză, care

confirmă modalitatea frauduloasă de preluare a bunului.

Instanțele au omis să

se pronunțe și în ce privește nevalabilitatea titlului SC S.P. SRL Ploiești,

căreia, prin Decizia nr. 2331/2002 a Curții Supreme de Justiție îi fusese

reziliat contractul de asociere în participațiune în baza căruia deținea bunul

în litigiu.

Aspectul menționat a

fost invocat în apelul SC A.C. SA, pe care instanța l-a respins fără a-l pune

în discuția părților, omițând să ia act de poziția apelantei de renunțare la judecata

apelului său, criticile sale putând fi însușite de reclamanți. Această

dispoziție a instanței se constituie, de asemenea, într-un aspect de

nelegalitate al hotărârii atacate și vădește încălcarea flagrantă a

dispozițiilor legale incidente cauzei, Legea nr. 213/1998, ce obligă instanța

să examineze titlurile prezentate de stat și succesorii acestuia în drepturi.

Chiar în condițiile

în care constata inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, instanța nu putea

să aprecieze ca fiind, de asemenea, inadmisibil și capătul de cerere privind

nevalabilitatea titlului statului, chestiune esențială și pentru modul de

soluționare a cererii de restituire a bunului, care, în ipoteza constatării

nevalabilității titlului, le asigură restituirea bunului în natură, iar nu în

echivalent.

Greșit s-a reținut

prioritatea legii speciale, Legea nr. 10/2001, raportului juridic litigios,

care nu poate să abroge dispoziția de drept comun invocată în cauză, art. 480 C.

civ.

Atâta timp cât Legea nr.

10/2001 permite în mod expres titularului dreptului să opteze între cele două

proceduri, înseamnă că admite coexistența celor două temeiuri legale.

Limitarea accesului

la dispozițiile actului de drept comun echivalează cu însăși limitarea

accesului la justiție și încalcă un drept fundamental prevăzut în Constituție.

Reclamanților le-a

fost cenzurată într-o manieră nelegală accesul la justiție, atât prin reținerea

caracterului prematur al cererii, cât și, ulterior, al constatării

inadmisibilității sale.

În acest mod li s-a

închis definitiv orice posibilitate de a beneficia de prevederile art. 480 C.

civ., care au rămas astfel lipsite de eficiență, deși acestea reprezintă

temeiul fundamental prin care persoanele deposedate de bunul său pot solicita

restituirea acestuia.

Au solicitat

admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei pentru rejudecare

aceleiași instanțe, în scopul soluționării fondului cauzei.

În cursul

soluționării cauzei în recurs, judecata pricinii a fost suspendată în temeiul

prevederilor art. 47 din Legea nr. 10/2001.

Această procedură a fost

finalizată, în etapa administrativă, prin dispoziția din 19 iunie 2006, atacată

în justiție, procedură finalizată irevocabil prin Decizia nr. 76 din 1

noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă.

S-a dispus anularea

în parte a susmenționatei dispoziții și obligarea SC A.C. SA la restituirea în

natură către reclamanții din cauza de față a construcțiilor „casă mare, magazie

și grajd”, precum și a terenurilor în suprafață de 30.007 mp situat în

intravilanul localității Păulești, județul Prahova.

S-a reținut că din

terenul de 43.079 mp pretins de reclamanți, pârâta deține, conform

certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 20

februarie 2001, suprafața de 30.007,9 mp, restul de 3.764,20 mp (ferma legumicolă

Păulești) nu face parte din terenul reclamanților, iar terenul de 8.815,10 mp

nu se suprapune celui solicitat de aceiași reclamanți.

Totodată, pentru

diferența de teren ce nu a fost restituită în susmenționata procedură, de 13.071 mp, reclamanții au solicitat Primăriei localității Păulești restituirea bunului, procedură

finalizată prin emiterea dispoziției din 18 aprilie 2012, prin care le-a fost

respinsă notificarea, act administrativ care, supus procedurii judiciare, a

rămas în ființă ca urmare a respingerii contestației formulate de reclamanți

împotriva acesteia, ca tardivă, prin sentința civilă nr. 1105 din 11 aprilie 2013

pronunțată de Tribunalul Prahova, secția I civilă, menținută prin Decizia nr. 3356

din 5 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești.

De asemenea, ca

urmare a decesului reclamantului-recurent D.F.A.R. s-a dispus, în conformitate

cu mențiunile certificatului de moștenitor din 23 iunie 2008, introducerea în

cauză a moștenitorului acestuia, D.B.F.V., care a înțeles, prin transmisiune

succesorală, să preia calitatea avută de autorul său în cauza de față.

Procedând la soluționarea

recursului, în raport de motivele de recurs invocate și de elementele

intervenite în recurs, se constată următoarele :

Potrivit art. 296 C.

proc. civ., modificat prin art. 1 pct. 103 din O.U.G. nr. 138/2000 modificat,

ulterior, prin art. 1 pct. 43 din Legea nr. 219/2005 „instanța de apel poate

păstra ori schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată. Apelantului nu i se

poate însă crea în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din

hotărârea atacată”.

Această normă legală

constituie transpunerea principiului non reformatio in pejus, potrivit căruia

folosirea unei căi de atac nu poate crea o situație mai grea pentru partea care

a exercitat-o.

Însă agravarea

situației părții în propria cale de atac - care ar reprezenta, într-adevăr, o

încălcare a dispozițiilor art. 296 teza a II-a C. proc. civ. și ar atrage

incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - nu poate fi reținută în cauza de față,

întrucât acțiunea reclamanților a fost respinsă în primă instanță, soluție menținută

de instanța de apel, care a invocat în motivare noi argumente, ceea ce nu

echivalează cu încălcarea principiului enunțat, situația reclamanților rămânând

neschimbată.

Nu este fondată nici

critica constând în încălcarea principiului contradictorialității privind

chestiunea inadmisibilității acțiunii reclamanților reținută de instanța de

apel, întrucât încă de la judecata în primă instanță a fost invocată

inadmisibilitatea cererii deduse judecății, în raport de momentul introducerii

prezentei acțiuni, exercitată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

lege specială a cărei prioritate, în raport de norma de drept comun invocată în

cauză, art. 480 C. civ., a fost dată și prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii.

Soluționarea cauzei

pendinte nu poate ignora Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii,

instanța supremă rezolvând, prin acest mecanism judiciar, divergențele de jurisprudență

de la acel moment și statuând, printre altele, asupra necesității analizării,

în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă

intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea

unei acțiuni în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate,

de asemenea ocrotit de lege, ori securității raporturilor juridice. În

contextul dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ. ce conferă

caracter obligatoriu Deciziei nr. 33/2008, Înalta Curte constată că, în speță,

situația juridică a recurenților a fost corect determinată, concluzia fiind

conturată, pe de o parte, de circumstanțele factuale concrete evocate de

instanțele fondului, iar pe de altă parte, de efectele create prin aplicarea

normelor speciale, respectiv a raportului dintre legea specială și legea

generală, dată fiind dezlegarea cu caracter obligatoriu prin decizia în

interesul legii.

Este adevărat că,

anterior intrării în vigoare a legilor speciale în materie de restituire

(legile fondului funciar, Legea nr. 10/2001), restituirea imobilelor ca efect

al ineficientei actelor de preluare a acestora în stăpânirea statului a fost

guvernată de dreptul comun, respectiv instituția revendicării fondată pe

dispozițiile art. 480-481 C. civ. In prezent însă, dreptul comun a fost

înlocuit cu aceste legi care cuprind norme speciale de drept substanțial și o

procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanței.

Ca efect al intrării

în vigoare a legilor speciale de reparație în privința imobilelor preluate de

stat, acțiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, aceasta

fiind practic înlocuită de legea specială care prevede o procedură specială

obligatorie.

Prin urmare, contrar

criticilor recurenților, atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv s-au

adoptat legi speciale de reparație care prevăd în ce condiții aceste imobile se

pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea

specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu

aceasta sau să prevaleze acesteia, raționament judiciar urmarea căruia Înalta

Curte reține că instanțele anterioare au efectuat o corectă aplicare a legii la

situația de fapt stabilită, corelat cu respectarea principiului de drept

speciaiia generalibus derogant și a regulii electa una via.

Realizând un examen

de compatibilitate al soluției recurate cu exigențele art. 1 din Protocolul nr.

1 la Convenție, Înalta Curte reține că nu se poate aprecia că ar opera o

încălcare a dreptului de proprietate, deoarece reclamanții a avut asigurată

posibilitatea legală de a se adresa autorității competente pentru a solicita

măsurile reparatorii prevăzute de legile speciale, ce s-a finalizat în

modalitatea amintită. In conturarea acestui raționament sunt apreciate ca

relevante și considerentele formulate de instanța de contencios european prin

care se explică întinderea competenței sale rationae temporis, subliniindu-se

faptul că prin Convenție nu se impune statelor obligația de a repara

prejudiciile produse prin acte ale statului, anterior ratificării Convenției.

In aceste

circumstanțe, aplicabilitatea dispozițiilor articolului 1, din Protocolul nr. 1

reclamă verificarea ipotezei dacă reclamanții au un drept de proprietate

actual, atât timp cât Convenția nu garantează dreptul de a obține proprietatea

unui bun. Este de subliniat și faptul că instanța europeană în cauza Maria

Atanasiu și alții contra României, a apreciat că, acțiunea în revendicare

întemeiată pe prevederile de drept comun, motivată de necesitatea de a asigura

aplicarea coerentă a legilor de reparație, nu relevă, în sine, o problemă din

perspectiva dreptului de acces la o instanță garantat de art. 6§l Convenție, cu

condiția ca procedura prevăzută de legea specială sa fie privită ca o cale de acces

efectivă (parag. 118).

Din această

perspectivă nu se poate reține vreo limitare a accesului la justiție și a

dreptul la un proces echitabil, întrucât reclamanții au avut asigurate

garanțiile necesare pentru a parcurge procedura judiciară în condițiile și căile

prevăzute de lege, procedură căreia i-au dat curs și care s-a finalizat prin

restituirea patrimoniului pretins și în prezenta procedură.

Aceasta nu înseamnă

că persoana nemulțumită își poate valorifica dreptul pretins și prin intermediul

unei proceduri paralele, de drept comun, unui astfel de conduite opunându-i-se principiul

electa una via.

Ca urmare, și având

în vedere și principiul specialia generalibus derogant ce conferă prioritate

legii speciale, legal s-a reținut imposibilitatea valorificării aceluiași drept

pretins într-o procedură specială, prin intermediul unei proceduri de drept

comun.

Nici critica recurenților,

referitoare la încălcarea dreptului de acces axat pe soluția respingerii ca

inadmisibilă a acțiunii în revendicare de instanță sau din perspectivă

convențională, nu poate fi primită, întrucât dreptul de acces la instanță nu

echivalează cu o soluție favorabilă în demersul judiciar promovat de aceștia,

ci presupune posibilitatea părților de a deduce judecății unei instanțe

imparțiale și independente pretențiile lor și de a se bucura, în procesul

declanșat, de toate garanțiile procesuale oferite de lege, ceea ce, în speță,

s-a asigurat.

Existența

reglementării speciale nu poate fi ignorată din cadrul normativ aplicabil sub

cuvânt că acțiunea în revendicare de drept comun constituie un mijloc energic

pentru redobândirea dreptului de proprietate pretins.

Cu referire și la

dezlegările de principiu date prin decizia în interesul Legii nr. 33/1994, se

reține că accesul la justiție, prin promovarea unei acțiuni în revendicare, nu

poate fi obstaculat în măsura în care partea s-ar prevala de existența unui bun

actual în patrimoniul său, apt să fie valorificat pe calea dreptului comun.

Această soluție

jurisprudențială care înlătură, în anumite condiții, aplicarea normei speciale,

satisface tocmai necesitatea procedurii echitabile din perspectiva art. 6

C.E.D.O. și protejarea dreptului de proprietate, în măsura în care el subzistă

în patrimoniul persoanei, așa încât sa nu mai fie nevoită să urmeze vreo

procedură de recunoaștere sau de validare a acestuia.

Însă, din perspectiva

convențională, ceea ce interesează cu privire la noțiunea de „bun actual”, așa

cum se degajă din art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și jurisprudența dezvoltată de instanța europeană este sensul juridic al acestei

noțiuni, care presupune faptul că titularului dreptului i-a fost recunoscută

această calitate printr-o hotărâre judecătorească sau o decizie administrativă irevocabilă,

situație ce nu se regăsește în speță.

Ca urmare, reclamanții

nu se află, în contextul normativ menționat și în raport de datele factuale ale

cauzei, în ipoteza în care, fiind titularii unui bun actual pot pretinde, prin

intermediul unei prevederi de drept comun, realizarea dreptului de proprietate

pretins, decât cu riscul încălcării principiilor specialia generalibus derogaut

și electa una via, ceea de nu poate fi primit.

Reținând legalitatea

soluției atacate sub aspectul neîntrunirii condițiilor de admisibilitate a acțiunii

deduse judecății pentru motivele evocate, celelalte critici ale reclamanților

privind fondul dreptului exced cadrului procesual de față și nu pot astfel

constitui obiectul controlului judiciar pretins prin declarația de recurs.

Nici critica

întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu este fondată, ea

putând fi eventual invocată de partea interesată, respectiv apelanta-pârâtă,

căreia i-a fost respinsă calea de atac exercitată, deși solicitase anterior să

se ia act de renunțarea la judecarea apelului său.

Aderarea la apelul

pârâtului, invocată drept argument în susținerea acestui motiv de recurs, este,

de asemenea, lipsită de orice finalitate procedurală, atâta timp cât prevederile

art. 293 C. proc. civ. recunosc intimatului dreptul de a apela la această

instituție iar nu părții care deja are calitatea de apelant și care poate

invoca nemulțumirile împotriva hotărârii fondului, sub toate aspectele,

procedurale ori substanțiale, prin intermediul căii de atac de ea însăși

exercitată.

Ca urmare, față de

cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus

judecății va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții M.L., D.F.A.R., pentru acesta

recursul fiind continuat de moștenitorul D.B.F.V. și P.C.H. împotriva Deciziei nr.

238 din 30 octombrie 2003 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 noiembrie 2013.