ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5649/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5649/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiune înregistrată pe rolul

Tribunalului Prahova reclamanții C.L.T., G.L.A., C.G.T. și W.R.V.C., în

calitate de moștenitori ai fostului proprietar P.V., au chemat în judecată pe

pârâtul Municipiul Ploiești, prin primar, solicitând ca, prin hotărârea ce se

va pronunța, să se constate inexistența titlului statului cu privire la

imobilul situat în Ploiești, județul Prahova, teren în suprafață de 60.000 mp, preluat de stat fără titlu și să fie obligat pârâtul să le lase, în deplină proprietate și

liniștită posesie, imobilul menționat.

Expertiza dispusă în

cauză a identificat terenul revendicat, expertul arătând că, prin suprapunerea

planurilor vechi peste situația actuală, suprafața terenului este de 27.528 mp, iar restul terenului până la concurența de 60.000 mp, dacă s-ar afla în vecinătate, este ocupată în prezent de proprietăți particulare.

S-a mai arătat că, în

cadrul perimetrului delimitat în suprafață de 27.528 mp, au fost identificați mai mulți deținători, respectiv O.S. Ploiești cu suprafața de 3.577 mp, SC M. SA Cluj-Napoca cu suprafața de 17.591 mp, SC C.B. SA cu suprafața de 5.688 mp și SC D.S.

SA cu o suprafață de 592 mp.

Ca urmare a

concluziilor raportului de expertiză, instanța de fond, prin încheierea de

ședință din 30 aprilie 2010, a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâte,

a societăților menționate.

La data de 16 august 2010,

reclamanții au depus o cerere precizatoare, în sensul că obiectul acțiunii în

revendicare îl constituie terenul în suprafață de 27.528 mp, situat în Ploiești, județul Prahova, astfel cum a fost identificat pe schița de plan a

raportului de expertiză întocmit de expertul B.L. Prin aceeași cerere

precizatoare reclamanții au solicitat introducerea în cauză, în calitate de

pârâtă, a SC B. SRL, arătând că această societate este proprietara unui teren

în suprafață de 5642 mp, situat la aceeași adresă, astfel cum rezultă din

contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 04 iulie 2006.

Prin întâmpinare, SC

R. SRL a invocat excepția tardivității modificării cererii de chemare în

judecată, inadmisibilitatea introducerii acestei societăți în cauză, întrucât

nu există o cerere a reclamanților în acest sens și excepția lipsei calității

procesuale active a reclamanților, în condițiile în care actele depuse de aceștia

nu dovedesc dreptul de proprietate al autorului lor asupra imobilului

revendicat. S-a mai invocat inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, susținându-se,

pe de o parte, nerespectarea regulii unanimității, iar pe de altă parte, faptul

că acțiunea a fost formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

SC G.D.F.S.E.R. SA

(SC D.S. SA) a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.

civ., formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar pe fondul

cauzei, a solicitat respingerea acțiunii în revendicare ca neîntemeiată, în

condițiile în care reclamanții nu au depus la dosar dovada dreptul de

proprietate al autorului lor asupra imobilului revendicat.

SC B. SRL a depus

întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune față

de societate, a formulat cerere de chemare în garanție a persoanelor care, după

anul 1990, au deținut în proprietate lotul revendicat și au transmis succesiv

acest drept de proprietate, respectiv SC E. SA, SC C.B. SA Ploiești, prin

lichidator, A.F., A.V. și A.V.A.S. București, iar pe cale de cerere

reconvențională, a solicitat ca, în cazul admiterii acțiunii principale, să se

constate calitatea sa de proprietară a construcțiilor aflate pe terenul în

litigiu și a rețelelor de utilități și să fie obligați reclamanții să o

despăgubească cu valoarea de circulație a bunurilor menționate, iar în

subsidiar, să se constituie în favoarea sa un drept de superficie asupra

terenului pe care se află construcțiile și rețelele de utilități. Totodată, pârâta

a solicitat obligarea chemaților în garanție s-o despăgubească, în solidar, cu

contravaloarea terenului evins, pe care, ca efect al admiterii acțiunii principale,

ar fi obligată să-l restituie reclamanților.

Ulterior, SC B. SRL a

precizat în scris că înțelege să-și mențină cererea de chemare în garanție

exclusiv în raport cu persoanele fizice A.F. și A.V., de la care a cumpărat

imobilul, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 04 iulie 2006.

R.N.P. R.O.M.S.I.L.V.A.

- Direcția Silvică Prahova a depus întâmpinare prin care a solicitat

respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, precum și cerere

reconvențională prin care a solicitat ca, în cazul în care se va admite

acțiunea, să se constate calitatea sa de proprietară a construcțiilor edificate

la adresa din Ploiești și să se constituie în favoarea sa un drept de

superficie asupra terenului pe care se află situate construcțiile respective,

pe toată durata existenței lor, precum și a unui drept de servitute și acces la

toate construcțiile și instalațiile proprietatea R.N.P. R.O.M.S.I.L.V.A. Totodată,

a solicitat să se instituie un drept de retenție în favoarea sa, până la plata

efectivă a despăgubirilor la valoarea de circulație a construcțiilor.

Chemații în garanție

A.F. și V. au formulat întâmpinare prin care, au invocat excepția lipsei de

interes a SC B. SRL de promovare a cererii de chemare în garanție, excepția

prescripției dreptului societății cumpărătoare de a solicita chemarea lor în

garanție în temeiul art. 520 C. proc. civ., excepția lipsei calității

procesuale active a reclamaților în promovarea acțiunii, pentru nedovedirea

dreptului de proprietate al autorului lor, excepția prescripției dreptului de a

promova acțiunea pentru suprafața de 5.642 mp, în temeiul art. 520 C. proc. civ.,

iar pe fondul cauzei au solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, arătând,

în esență că, pe de o parte, reclamanții nu dețin un titlu privind proprietatea

bunului revendicat, iar pe de altă parte, atât chemații în garanție, cât și

intimata SC B. SRL au fost de bună credință la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare.

Prin sentința civilă nr.

1295 din 16 iunie 2011, Tribunalul Prahova a respins excepțiile tardivității

modificării cererii de chemare în judecată, a inadmisibilității introducerii în

cauză a SC R. SRL, a lipsei calității procesuale active a reclamanților, a

inadmisibilității acțiunii în revendicare, a prescripției dreptului la acțiune

față de SC B. SRL, a prescripției dreptului SC B. SRL de a solicita chemarea în

garanție a chemaților în garanție A.F. și A.V., a lipsei de interes a SC B. SRL

de a formula cererea de chemare în garanție.

A respins ca

neîntemeiată acțiunea precizată, formulată de reclamanții C.L.T., G.L.A., C.G.T.

și W.R.V.C.

A respins ca

neîntemeiată cererea reconvențională formulată de pârâta R.N.P., D.S. Prahova.

Au fost obligați reclamanții

la plata sumei de 23.840 lei, reprezentând cheltuieli de judecată către SC B.

SRL și la plata sumei 4.250 lei, reprezentând cheltuieli de judecată către

chemații în garanție A.F. și A.V.

A fost respinsă ca

neîntemeiată cererea de chemare în garanție.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut următoarele:

Conform actului de

vânzare din anul 1914, V.P. și P.P. au cumpărat un teren situat în Ploiești,

județul Prahova, în suprafață de 10.021 mp, iar potrivit cererii de înmatriculare din 06 octombrie 1937, V.P. figura cu F.C.T., E.P., situată în Ploiești, județul

Prahova.

Prețul vânzării a

fost de 19.039 lei, din care vânzătorul a primit suma de 2.000 lei, restul de

preț urmând să fie achitat în termen de 4 ani de la data autentificării

actului, vânzătorul păstrându-și, pentru garantarea restului de preț,

privilegiul prevăzut de art. 1737 C. civ.

Potrivit fișei

imobilului bombardat, tabloului de distrugeri suferite, raportului de expertiză

din anul 1945, întreaga Fabrică situată în Ploiești, județul Prahova a fost

distrusă de bombardament, pentru care s-au acordat despăgubiri, menționându-se

în cuprinsul fișei imobilului bombardat că această fabrică s-ar afla pe un

teren în suprafață totală de 60.000 mp.

Conform raportului de

expertiză topo efectuat în cauză de către expertul B.L., terenul, fostă proprietate

a lui P.V., ar avea suprafața de 27.528 mp, restul până la concurența suprafeței revendicate, dacă s-ar afla în vecinătate, fiind ocupat de proprietăți

particulare. Expertul a mai precizat că terenul de 27.528 mp este în prezent deținut de mai multe societăți comerciale.

Prima instanță a

reținut că, din niciun act depus la dosar nu rezultă că, după încheierea

contractului de vânzare-cumpărare din anul 1914, cumpărătorii au devenit

proprietarii terenului, respectiv că au achitat întregul preț, că terenul

cumpărat de V. și P.P. în anul 1914, este unul și același cu terenul pe care

s-a aflat fosta F.C.P.T. și cu terenul identificat de expertul desemnat în

cauză și deci, că V.P. era și proprietarul terenului revendicat, cererea de

înmatriculare în registrul comerțului sau fișa imobilului bombardat nefiind

acte de natură să confere un drept de proprietate asupra terenului pe care a

fost situată F.C.

În raport cu cele

constatate, instanța a apreciat ca nefiind dovedită susținerea contestatorilor

în sensul că imobilul proprietatea autorului lor a fost preluat de către stat

fără titlu.

În plus față de

aceste considerente, prima instanță a apreciat că, și în situația în s-ar fi

dovedit identitatea între terenul ce a aparținut autorului lor și cel

revendicat în prezent, reclamanții ar fi avut posibilitatea să-și valorifice

aceste drepturi pe calea legii speciale, nr. 10/2001, Lege în cadrul căreia se

analizează modalitatea de preluare de către stat a terenurilor în litigiu,

persoana de la care s-au preluat, dacă preluarea a fost abuzivă, dacă

notificatorii au sau nu dreptul la măsuri reparatorii și în ce constau acestea.

De asemenea, s-a

reținut de către instanță că reclamanții nu sunt îndreptățiți să solicite

revendicarea întregii suprafețe de teren de circa 10.000 mp, deoarece nu a fost cumpărat numai de V.P., ci și de fratele acestuia, P.P., neexistând

nicio dovadă la dosar că, ulterior, V.P. ar fi cumpărat și partea de teren

dobândită de fratele său, fie că acesta din urmă ar fi decedat fără moștenitori

sau că, deși a avut moștenitori, aceștia din urmă ar fi refuzat în mod

nejustificat să promoveze acțiunea în revendicare alături de reclamanți. Or, în

cadrul acțiunii de revendicare, este aplicabilă regula unanimității, în sensul

că o asemenea acțiune nu poate fi formulată decât de toți coproprietarii

terenului.

Prima instanță a mers

mai departe cu raționamentul subsidiar, în cadrul căruia, pornind de la premisa

că s-ar fi făcut dovada dreptului de proprietate și că principiul unanimității

ar fi fost surmontat, a apreciat că, în raport de prevederile Legii nr. 10/2001

și de cele statuate prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, restituirea în natură nu poate fi dispusă, în

condițiile în care terenul revendicat de către reclamanți se află în prezent în

proprietatea unor societăți comerciale, fie în baza unor acte normative cu

caracter special, fie în baza unor contracte de vânzare cumpărare. În caz

contrar, ar însemna că s-ar aduce atingere dreptului de proprietate al acestor

societăți comerciale.

Excepția tardivității

modificării cererii de chemare în judecată și a inadmisibilității introducerii

în cauză a SC R. SRL a fost respinsă de tribunal cu motivarea că reclamanții au

solicitat inițial obligarea pârâtului Municipiul Ploiești să le lase în deplină

proprietate și posesie un teren în suprafață de 60.000 mp, iar din cuprinsul raportului de expertiză efectuat în cauză a reieșit că terenul

revendicat aparține unor persoane juridice, rezultând astfel din dezbateri

necesitatea introducerii în cauză a acestora. Reclamații au fost de acord cu

introducerea în cauză a acestor societăți, efectuând demersuri pentru aflarea

sediilor acestora, tocmai pentru ca societățile respective să-și poată exercita

dreptul la apărare și pentru a beneficia de un proces echitabil.

Totodată, tribunalul

a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și a

inadmisibilității acțiunii, cu motivarea că, atât timp cât aceștia pretind un

drept de proprietate asupra terenului în litigiu, înseamnă că au calitate

procesuală activă, existând identitate între persoana reclamanților și

titularul dreptului dedus judecății, având dreptul să se adreseze în principiu

instanței de judecată cu acțiune în revendicare, urmând ca instanța să

stabilească pe baza probelor administrate, dacă aceste pretenții sunt sau nu

întemeiate.

Excepția prescripției

dreptului la acțiune față de SC B. SA a fost respinsă, întrucât textul de lege

invocat vizează reintrarea bunului în patrimoniul debitorului, astfel încât,

față de acesta ar opera eventual excepția prescripției și nicidecum față de un

terț.

Instanța de fond, a

respins și excepția prescripției dreptului de a solicita chemarea în garanție a

numiților A.F. și A.V., întrucât excepția prescripției vizează dreptul la

acțiune, respectiv dacă s-a prescris sau nu dreptul de a se formula acțiunea în

revendicare și nicidecum dreptul de a fi chemate în garanție anumite persoane.

Tribunalul a respins

și excepția lipsei de interes a SC B. SRL de a formula cerere de chemare în

garanție, reținând că, în situația admiterii acțiunii în revendicare,

societatea, considerându-se evinsă în dreptul său de proprietate asupra

terenului, are interes să solicite să fie despăgubită de către chemații în

garanție, în raport cu care s-ar fi pus în discuție problema evicțiunii.

Cererea

reconvențională formulată de R.N.P.R. a fost respinsă, ca neîntemeiată,

întrucât aceasta nu a administrat nicio probă în baza căreia să-și dovedească

pretențiile invocate prin această cerere.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții C.L.T., C.G.T., G.L.A. și W.R.V.C.,

intervenienta SC B. SRL Ploiești și chemații în garanție A.V. și A.F.

Apelanții reclamanți

au susținut, în esență, motive de netemeinicie, referitoare la aprecierea

instanței cu privire la nedovedirea dreptului de proprietate al autorului lor.

De asemenea, au invocat aplicarea greșită a prevederilor Legii nr. 10/2001 și a

deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, incidente în cauză fiind, în opinia

apelanților reclamanți, normele de drept comun în materie de revendicare. De

asemenea, reclamanții au criticat dispoziția primei instanțe de obligare a lor

la plata cheltuielilor de judecată.

Chemații în garanție

A.V. și A.F. au criticat sentința sub aspectul modului de soluționare a cererii

de chemare în garanție formulată de

SC B. SRL, apelanții considerând că soluția

corectă era de respingere a cererii de chemare în garanție, ca inadmisibilă sau

ca prescrisă, ca urmare a admiterii excepțiilor invocate, iar nu ca

neîntemeiată.

Acești apelanți au

criticat soluția primei instanțe și sub aspectul modului de rezolvare a cererii

principale, arătând că, în opinia lor, acțiunea în revendicare trebuia respinsă

ca inadmisibilă, fiind formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Apelanții chemați în garanție au mai susținut că în mod greșit instanța de fond

a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților în

promovarea cererii de chemare în judecată și au arătat că acțiunea trebuia

respinsă ca prescrisă în ceea ce privește suprafața de 5.642 mp aflată în

prezent în proprietatea SC B. SRL, ca efect al aplicării prevederilor art. 520 alin.

(1) C. proc. civ.

Intervenienta SC B.

SRL a criticat în apel faptul că, prin sentința apelată,

cererea de chemare în

garanție a fost respinsă ca neîntemeiată, și nu ca rămasă fără obiect, ca

urmare a respingerii cererii de chemare în judecată. De asemenea, a arătat că

acțiunea în revendicare a terenului proprietatea sa este prescrisă, întrucât a

fost formulată după împlinirea termenului de 3 ani prevăzut de art. 520 alin. 1

C. proc. civ.

Prin întâmpinarea

depusă la dosar, SC B. SRL a solicitat respingerea apelului reclamanților, ca

nefondat, și admiterea în parte a apelului declarat de Apelanții A.F. și A.V.,

în sensul constatării prescrierii dreptului reclamanților de a revendica

terenul în suprafață de 5.642 mp.

Apelanții A.F. și A.V.

a solicitat, prin întâmpinare, respingerea apelului declarat de reclamanți și

admiterea în parte a apelului declarat de SC B. SRL.

Prin întâmpinarea

depusă de intimata SC R. SRL București s-au invocat: excepția lipsei calității

procesuale active a reclamanților, excepția inadmisibilității cererii de

introducere în cauză a SC R. SRL raportat la prevederile art. 129

1

alin.

(6) C. proc. civ., excepția tardivității raportat la prevederile art. 132 alin.

(1) C. proc. civ., excepția inadmisibilității aceleiași cereri raportat la art.

56-57 C. proc. civ., excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare

formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar pe fond a solicitat

respingerea apelului declarat de reclamanți.

De asemenea, intimata

SC G.D.F.S.E.R. SA a

depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului

reclamanților, ca nefondat.

Prin Decizia nr. 4

din 17 ianuarie 2013, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a respins

excepțiile invocate de intimata SC R. SA prin întâmpinare și a respins toate

apelurile, ca nefondate.

În considerentele

acestei decizii s-au reținut următoarele:

Cu privire la apelul

formulat de reclamanții C.L.T., C.G.T., G.L.A. și W.R.V.C., Curtea a reținut că

susținerea acestora, în sensul că imobilul construcție a suferit distrugeri în

bombardamentele din 05 aprilie 1944 și, respectiv, 05 mai 1944, iar autorul lor

V.P. nu a primit nicio despăgubire, nu este relevantă în cadrul acțiunii de

drept comun, acest aspect fiind relevant doar în cadrul procedurii prevăzute de

Legea nr. 10/2001.

Cu privire la critica

apelanților, potrivit căreia instanța de fond ar fi trebuit să rețină

vecinătățile terenului cumpărat în 1914 în suprafață de 10.021 mp situat în

Ploiești, jud. Prahova, respectiv: la față - strada R., pe laturi Cimitirul R.B.,

L.G.S. și O.V., Curtea a reținut că era necesară delimitarea terenului, pe care

apelanții susțin că l-a avut autorul lor în proprietate, numai în situația în

care se făcea o comparare de titluri.

Or, în cauza de față,

ca urmare a faptului că acțiunea în revendicare a fost introdusă după intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar înainte de intrarea în vigoare a acestei

legi reclamanților nu li s-a recunoscut printr-o hotărâre judecătorească

anterioară dreptul de a păstra imobilul în litigiu sau o speranță legitimă în

acest sens, nu se poate susține că aceștia dețin un bun, în sensul art. 1 din

protocolul nr. 1 la C.E.D.O.

Curtea a mai reținut

că, atâta timp cât prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție s-a statuat că Legea nr. 10/2001 înlătură aplicarea dreptului comun,

nu se mai impunea în speță evidențierea vecinătăților terenului.

Verificând contractul

de vânzare-cumpărare din 05 ianuarie 1914, prin care autorul reclamanților a

cumpărat suprafața de 10.021 mp, contractul de vânzare cumpărare autentificat sdin

1921 de Tribunalul Județului Prahova, pentru suprafața de 10.500 mp și cel

autentificat din 1927, Curtea a constatat că nu rezultă suprafața de teren

viran cumpărată, nu rezultă că autorul contestatorilor, P.V., a avut în

proprietate suprafața revendicată și că era singurul proprietar al terenului.

Cu privire la

aplicabilitatea Legii nr. 10/2001 în cauză, Curtea a reținut că Statul român

are dreptul de a reglementa condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce

au intrat în patrimoniul său înainte de ratificarea Convenției, inclusiv asupra

modalității concrete de restituire, neimpunându-se vreo obligație, în sensul

restituirii acestora. Curtea a apreciat că Legea nr. 10/2001 este de

aplicabilitate imediată, în sensul că acțiunea ei se extinde nu numai asupra

situațiilor juridice ce se vor produce în viitor, se vor modifica ori se vor

stinge, ci și faptelor juridice pendinte, precum și efectelor viitoare ale unor

raporturi juridice trecute.

Critica

contestatorilor, în sensul că instanța de fond, respingând acțiunea în

revendicare, ar fi schimbat natura juridică a acțiunii în revendicare, transformând-o

în acțiune personală imobiliară, încălcând astfel principiul disponibilității

procesului civil și accesul la un proces echitabil, a fost apreciată de curtea

de apel ca fiind nefondată, întrucât în decizia în interesul Legii nr. 33/2008

se arată că, dacă bunul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a

fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea

lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție în

despăgubiri, situație în care acțiunea devine personală.

Curtea a observat, însă,

că instanța de fond nu a schimbat natura juridică a acțiunii în revendicare,

transformând-o într-una personală, ci dimpotrivă, a arătat temeiul de drept

pentru care nu este întemeiată acțiunea reclamanților.

S-a mai reținut, în

considerentele deciziei recurate, că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude în

toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare,

însă, în acțiunea de față, apelanții contestatori nu se pot prevala de un bun

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., pentru că nu au o hotărâre

judecătorească prin care să li se recunoască dreptul de a păstra imobilul.

În ceea ce privește

critica ce vizează acordarea cheltuielilor de judecata către SC B. SRL pentru

suma de 23.840 lei și către chemații în garanție A.F. și A.V. pentru suma de 4.250

lei, Curtea a reținut că ambele sume reprezintă onorarii de avocat, iar în

raport cu prevederile art. 36 din Legea nr. 51/1995, nu se poate dispune

reducerea cuantumului acestor sume.

Referitor la apelul formulat

de chemații în garanție A.V. și A.F., Curtea a reținut că acesta este nefondat.

Critica referitoare

la inadmisibilitatea cererii de chemare în garanție formulată de

SC B. SRL a fost

găsită nefondată, întrucât potrivit art. 60 alin. (1) C. proc. civ., partea

poate să cheme în garanție o altă persoană, împotriva căreia ar putea să se

îndrepte în cazul când ar cădea în pretenții cu o cerere în garanție sau în

despăgubiri. Ca atare, SC B. SRL era îndreptățită, conform textului legal

menționat, să formuleze împotriva apelanților A. cerere de chemare în garanție,

mai ales că această cerere este asimilată cu o adevărată acțiune.

Curtea a mai reținut

că analizarea sumară a unor excepții nu determină nelegalitatea sentinței

civile apelate. În ceea ce privește temeiul respingerii cererii de chemare în

garanție, instanța de apel a reținut că în mod corect s-a respins ca

neîntemeiată, deoarece potrivit art. 1336 din fostul C. civ., în vigoare la

data nașterii raportului juridic dintre părți, vânzătorii, respectiv apelanții

A., răspund față de cumpărător de liniștita posesie a bunului, potrivit art. 1337

din fostul C. civ., vânzătorul este obligat de drept a răspunde față de

cumpărător de evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut, iar potrivit art.

63 alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în garanție se judecă odată cu

cererea principală, SC B. SRL având interes și calitate procesuală în

promovarea cererii de chemare în garanție.

Cu privire la critica

ce vizează respingerea în mod greșit a excepției prescripției dreptului

societății cumpărătoare de a solicita chemarea în garanție a numiților A.F. și

A.V., curtea a reținut că art. 520 C. proc. civ. se referă la evicțiune privind

imobilul adjudecat și nu la posibilitatea societății de a formula cerere de

chemare în garanție, cerere care este supusă regulilor de procedură, respectiv art.

60 și urm. C. proc. civ.

Susținerea apelanților

chemați în garanție, în sensul că acțiunea în revendicare formulată de

reclamanți este inadmisibilă, întrucât a fost promovată după apariția Legii nr.

10/2001, fără a se respecta procedura prealabilă, nu a mai fost analizată,

Curtea apreciind că a răspuns implicit acestei critici cu ocazia analizei

apelului declarat de reclamanți.

S-a respins ca nefondată

și critica referitoare la faptul că instanța de fond a respins excepția lipsei

calității procesuale active a reclamanților în promovarea cererii de chemare în

judecată, Curtea reținând că reclamanții au interesul de a se adresa instanței

pentru recunoașterea drepturilor lor, având în vedere faptul că cel care are un

drept are și calitatea de a intenta acțiune în justiție.

În ceea ce privește critica

ce vizează faptul că, în mod eronat, instanța de fond a respins excepția

prescrierii dreptului de a promova acțiunea în revendicare pentru suprafața de 5.642 mp, teren intravilan situat în Ploiești, județul Prahova, aflată în prezent în proprietatea SC

B. SRL, Curtea a respins-o, ca nefondată, întrucât acțiunea în revendicare,

acțiune reală, nu este supusă prescripției extinctive.

Referitor la apelul

formulat de intervenienta SC B. SRL, Curtea a reținut că acesta este nefondat, cu

motivarea

că, atâta timp cât cererea dedusă judecății a fost respinsă ca neîntemeiată, și

cererea de chemare în garanție va fi respinsă ca atare, astfel că soluția

asupra cererii de chemare în garanție depinde de soluția cererii principale.

Curtea a mai reținut că dreptul de a revendica imobilul nu este supus prescripției

extinctive, întrucât acțiunea în revendicare este o acțiune reală,

imprescriptibilă.

Excepțiile invocate

prin întâmpinare de intimata SC R. SRL au fost respinse de instanța de apel,

reținându-se că, referitor la excepția lipsei calității procesuale active a

reclamanților, s-a răspuns în motivarea soluției date apelului formulat de

apelanții A.F. Excepția inadmisibilității cererii raportată la prevederile art.

129

1

alin. (6) C. proc. civ. este mai degrabă o apărare, pe care

intimata o putea formula în cadrul căii de atac a apelului. Excepția

tardivității trebuia valorificată de intimată prin exercitarea căii de atac

prevăzută de lege, respectiv aceea a apelului. Curtea mai reținut că, referitor

la excepția inadmisibilității, raportată la dispozițiile art. 57- 66 C. proc. civ., s-a răspuns atunci când s-a analizat apelul formulat de apelanții A.F. De asemenea,

Curte a reținut că, și cu privire la excepția inadmisibilității cererii de

chemare în judecată raportată la dispozițiile Legii nr. 10/2001, instanța a

răspuns pe larg în motivarea soluției date apelului formulat de apelanții

reclamanți. În mod similar s-a răspuns aceleiași excepții invocate de SC D.G.F.S.E.R.

SA și intervenienta SC B. SRL, prin întâmpinare.

Împotriva Deciziei nr.

4 din 17 ianuarie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, au declarat

recurs reclamanții C.L.T., G.L.A., C.G.T. și W.R.V.C., intervenienta SC B. SRL

și chemații în garanție A.V. și A.F.

1.

Recurenții reclamanți

au invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora au arătat următoarele:

Hotărârea a fost dată

cu încălcarea art. 480 C. civ., a Legii nr. 213/1998, a art. 20, art. 21, art. 148

din Constituția României și a jurisprudenței C.E.D.O.

Instanța de apel a

făcut o motivare sumară și incompletă a situației deduse judecății, neanalizând

probatoriile administrate la instanța de fond și nici incidența dovezilor cu

acte noi din apel, care dovedeau dreptul de proprietate al recurenților și

admisibilitatea acțiunii în revendicare promovată de aceștia.

Instanța de apel a

apreciat greșit, raportat la critica apelanților reclamanți, că stabilirea

vecinătăților terenului s-ar fi impus numai în cazul unei acțiuni în

revendicare, prin comparare de titluri.

Motivarea instanței

este nelegată, deoarece reclamanții solicitau, în cadrul acțiunii în

revendicare, analiza titlului de proprietate al autorului lor, în raport de

vecinătăți, dat fiind conținutul actelor și corespondența în teren a acestora,

unită cu constatările expertului topograf, dovezi ce puteau conduce la

admiterea acțiunii promovate.

Completarea actelor

în apel, unite cu cele deja depuse la instanța de fond, duceau la concluzia că

între cei doi cumpărători (frați) a intervenit un act de partaj voluntar prin

care V.C.P. a devenit unic proprietar al respectivului teren.

Întrucât

construcțiile aflate pe terenul în litigiu (fabrica de cherestea și casa de

locuit) și în care se aflau toate actele de proprietate ale autorului

recurenților, au fost bombardate de aviația americană în 1944, au întâmpinat

reale probleme în procurarea tuturor documentelor.

Recurenții reclamanți

mai arată că, în apel au depus înscrisuri din care rezultă că, toate actele din

perioada 1914 - 1923, datorită condițiilor în care au fost depozitate, sunt

distruse parțial și incomplete, astfel că recurenții au fost în imposibilitate

de a procura aceste acte.

În acest context,

urma să se analizeze și alte înscrisuri care puteau forma convingerea instanței

că numai autorul recurenților era unic proprietar al acestui teren și anume: certificatul

din 31 septembrie 1923 dat de Grefa Tribunalului Prahova, prin care se confirmă

că la 16 martie 1922 a fost înscrisă firma individuală a lui V.C.P. pentru

vânzare de cherestea și exploatare de păduri cu sediul în Ploiești; foaia

matricolă (impozitul pe clădiri) care atestă că P.V. este titularul rolului

fiscal pe un teren viran de 20.618 mp la nivelul anilor 1942-1949; contractul

de vânzare cumpărare autentificat din 3 martie 1921 și încheiat cu S.G.S., act

prin care a achiziționat un al doilea teren de 10.500 mp la aceeași adresă

poștală, din care reiese faptul că acest nou teren achiziționat se învecina la

miazăzi cu V.C.P. (singur).

Recurenții reclamanți

mai susțin că, în cazul în care autorul lor nu era unic proprietar al

terenului, Orașul Ploiești ar fi înregistrat în rolul fiscal toți

coproprietarii, deci și pe P.P. De asemenea, în cazul în care V.C.P. nu ar fi

achitat întregul preț al contractului, așa cum a reținut instanța de fond în

mod greșit, atunci acest teren ar fi apărut înscris pe numele vânzătorului G.I.D.

care și-a păstrat și privilegiul vânzătorului.

Recurenții mai fac

referire la contractul de vânzare cumpărare autentificat din 20 aprilie 1927, prin

care autorul lor a cumpărat un loc viran, pe care a construit casa sa de locuit

(distrusă la bombardamentele din 1944), și care este ocupat în prezent de

pârâtele SC B. SRL și G.D.F.S. Acest teren era situat la aceeași adresă și era

învecinat: la Răsărit cu str. X, la Apus cu cumpărătorul (autorul V.C.P.), la Sud str. Y și la Nord I.C.

Mai susțin că au

depus în apel dovezi suplimentare despre care instanța de apel nu face vorbire:

actul de partaj voluntar autentificat din 26 martie 1927 cu privire la terenul

ce i-a revenit vânzătorului C.A.Ș. de pe urma autorului său A.C.Ș., teren ce a

fost înstrăinat la data de 20 aprilie 1927 în favoarea autorului recurenților V.C.P.

Pe acest teren (curte

și grădină), V.C.P. și-a construit casa de locuit, iar pe terenurile cumpărate

în 1914 și 1921 fabrica de cherestea, distruse în bombardamente din 1944 și

pentru care acesta nu a primit niciun fel de despăgubiri.

Mai susțin recurenții

că au depus fotografii din 1940 cu casa de locuit și castelul de apa al

fabricii, pe care se poate citi „fabrica de parchete, cherestea și tâmplărie - V.C.P.

- Ploiești”, precum și ridicarea topo din 1934, ulterior recenzată în 1954,

unde este evidențiat acest teren achiziționat în1927, cu vecinătăți și suprafață.

Dacă s-ar fi avut în

vedere aceste acte, care puteau fi coroborate cu raportul de expertiză topo

efectuat la instanța de fond, s-ar fi constatat că s-a făcut dovada că, cel

puțin până la data preluării de către stat (probabil după anul 1950, întrucât la

nivelul anului 1949 existau aceleași înscrieri în rolul fiscal), terenul în

suprafață de 27.528 mp s-a aflat în deplină proprietate și posesie a numitului

V.C.P., situație ce putea conduce la admiterea acțiunii în revendicare, titlul

autorului recurenților reclamanții, în comparație cu așa zisele titluri opuse

de intimați pârâți, fiind vechi și mai bine caracterizate .

Recurenții reclamanți

susțin că instanța de apel nu a analizat actele depuse în cauză, nu a făcut

vorbire de conținutul acestora, nu a motivat de ce anume a menținut soluția

fondului, de respingere a acțiunii, această situație putând fi considerată ca o

nemotivare a soluției, incidente fiind dispozițiile art. 261 pct. 5 . C. proc.

civ.

În ceea ce privește

aplicabilitatea Legii nr. 10/2001, recurenții reclamanți arată că motivarea instanței

de apel este nelegală, deoarece a fost luată în considerare numai Decizia nr. 33/2008

a Înaltei Curții de Casație și Justiție și art. 1 din

Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., neanalizându-se în nici un mod situațiile

invocate de recurenți, incidența art. 6 din C.E.D.O. și încălcarea principiului

liberului acces la justiție.

Recurenții susțin că și-au

întemeiat acțiunea în revendicare pe dreptul comun, art. 480 și urm. C. civ. și

Legea nr. 213/1998. Acțiunea în revendicare pe dreptul comun nu este ținută de Legea

specială nr. 10/2001. Instanța de apel trebuia să facă diferența între natura

juridică a celor două căi procesuale în discuție, și anume, acțiunea în

revendicare și cererea întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001.

Spre deosebire de acțiunea

în revendicare de drept comun, care este o acțiune petitorie, reală și

imprescriptibilă, contestația împotriva unei dispoziții emise în baza Legii nr.

10/2001 este o cerere în despăgubiri (în natură sau echivalent), o acțiune

personală imobiliară, cu caracter reparatoriu, fiind supusă atât prescripției,

cât și decăderii. În acest caz, cererea se judecă în contradictoriu cu statul

sau o altă persoană deținătoare care a intrat în posesia imobilului printr-o

politică de forță, contrară tuturor normelor legale sau în baza unor

legi/decrete abrogate sau declarate ca fiind abuzive, cu ignorarea Constituției

și a tuturor tratatelor internaționale în care România a fost și este parte.

Finalitatea urmărită

de către legiuitor la adoptarea Legii nr. 10/2001 nu o reprezintă instituirea

unei noi forme de revendicare de la unitățile deținătoare ale imobilelor

preluate abuziv de către statul român, ci repararea daunelor produse de acesta

proprietarilor ale căror bunuri imobile au fost naționalizate.

Scopul acțiunii în

revendicare vizează restituirea bunului în natură și conservarea a însuși

dreptului de proprietate prin compararea titlurilor celor două părți angrenate

în litigiu (în speță statul nu are niciun titlu pe acest teren, sau mai bine

zis nici măcar nu a încercat să inducă aparența vreunui titlu în baza căruia

stăpânește bunul).

Scopul contestației

formulate în baza Legii nr. 10/2001 este acela de a anula o decizie/dispoziție

pronunțată de către un organ al statului care, de cele mai multe ori, este

subiectiv în emiterea actului criticat tocmai pentru că are interese personale

(în calitate de unitate deținătoare) cu privire la imobilul (teren și/sau

construcție) revendicat.

Recurenții consideră

că instanța de apel ca și cea de fond, atunci când au respins acțiunea,

considerând că prevederile art. 480 C. civ. sunt înfrânte de către Legea nr. 10/2001,

au schimbat direct natura juridică a acțiunii în revendicare, transformând-o în

acțiune personală imobiliară, încălcând astfel principiul disponibilității

procesului civil și accesul la un proces echitabil judecat de o instanță

independentă.

Legea nr. 10/2001 nu

suprimă calea dreptului comun, actul normativ invocat neavând rolul de a

exclude aplicarea C. civ., iar fostul proprietar sau succesorul acestuia poate

alege între cele două posibilități.

Se mai arată în

susținerea recursului că Legea nr. 10/2001 nu exclude formularea unor acțiuni

pe drept comun. Potrivit art. 47 (devenit art. 46 după republicare), persoana a

cărei acțiune se află pe rol la data apariției legii poate alege calea Legii nr.

10/2001, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei.

Legea nr. 10/2001 nu

interzice nici pornirea unei astfel de acțiuni în revendicare prin compararea

titlurilor odată cu contestarea unei decizii/dispoziții nelegale și nici după

eventuala pronunțare a unei hotărâri definitive și irevocabile într-o astfel de

contestației.

Recurenții mai arată

că, ulterior pronunțării Deciziei nr. 33/2008 de către Înalta Curte de Casație

și Justiție, C.E.D.O. a stabilit, prin hotărârea pronunțată în cazul

Faimblat împotriva României, la 13 ianuarie 2009, că declararea ca inadmisibilă

a unei acțiuni în revendicare formulată în baza C. civ., după apariția Legii nr.

10/2001, contravine art. 6 din C.E.D.O. și că formularea unei acțiuni în

revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 C. civ., după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, indiferent de procedura urmată (administrativă

sau judiciară).

Raportându-se la

practica instanței europene și a instanței de contencios constituțional,

recurenții consideră că în mod greșit curtea de apel a dat întâietate Deciziei nr.

33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în fața prevederilor

Constituției și a jurisprudenței C.E.D.O., deoarece, în cazul în care există

neconcordanțe între Legea nr. 10/2001 și C.E.D.O., aceasta din urmă are

prioritate.

Instanțele au

pronunțat o hotărâre nelegală, prin care au omis să se raporteze la prevederile

art. 20 din Constituția României, care instituie obligația pentru instanțele și

autoritățile române ca legile interne ale statului român să fie interpretate în

conformitate cu tratatele privind drepturile omului.

Instanțele au

nesocotit și prevederile dreptului Intern, respectiv art. 20 și art. 148 din

Constituția României, care impun aplicabilitatea normelor comunitare în

detrimentul celor ale dreptului comun, atunci când acestea se află în conflict.

În acest sens, recurenții invocă jurisprudența Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția de contencios administrativ (Decizia nr. 832/2009).

Recurenții reclamanți

critică soluția instanței ce apel și sub aspectul menținerii obligației de

plată a cheltuielilor de judecată. Se susține că suma acordată intimatei SC B.

SA este nejustificat de mare, iar motivarea instanței de apel este nelegală, în

raport de prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., care permit instanței să

micșoreze onorariile de avocat, potrivit cu cele prevăzute în tabloul

onorariilor minime, ori de câte ori se constată motivat că sunt nepotrivit de

mici sau de mari, față de valoare pricinii și munca îndeplinită de avocat.

În speța de față,

recurenții au cerut micșorarea valorii cheltuielilor de judecată ale intimatei

interveniente, în suma de 23.840 lei (echivalentul sumei de 5.400 euro),

valoarea terenului revendicat (în suprafața de 5.000 mp) fiind aproape egală cu

suma cheltuielilor acordate, iar munca depusă în prezenta cauză, nefiind de

natură să justifice un asemenea onorariu.

Cenzura instanței de

judecată intervine în cazul prevăzut de art. 274 alin. (3) C. proc. civ.,

asupra onorariului solicitat, excesiv, față de natura pricinii și valoarea

bunului revendicat, cum este în cazul de față, aceasta neînsemnând o modificare

sau anulare a contractului de asistență juridică. Acordarea unui asemenea

onorariu înseamnă o prejudiciere a recurenților și o îmbogățire fără justa

cauză a intimaților.

Cu privire la

onorariul de 4.250 lei acordat pentru intimații A.F. și A.V., recurenții

contestă soluția instanței, având în vedere calitatea acestora (chemați în

garanție de către SC B. SRL.) și faptul ca nu reclamanții i-au acționat în

judecata.

în garanție A.F. și A.V. au invocat motivul de recurs prevăzute de art. 304 pct.

9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia au arătat următoarele:

Au dobândit în

proprietate imobilul situat în Ploiești, jud. Prahova, compus din terenul în

suprafață totală de 5.642 mp și construcțiile aflate pe acesta, în cadrul procedurii

executării silite, de la SC C.B. SA, dovadă în acest sens fiind procesul -

verbal de licitație încheiat la data de 27 aprilie 2005. După plata prețului pentru

imobilul achiziționat, l-au înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat din 4 iulie 2006 către cumpărătoarea SC B. SRL.

Cererea de chemare în

garanție formulată de SC B. SRL este nu doar nefondată, ci și inadmisibilă. Soluția

la care s-a oprit instanța de apel cu privire la cererea de chemare în garanție

este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 132 C. proc. civ. și

art. 1337 C. civ.

Cererea de chemare în

garanție trebuia respinsă ca inadmisibilă, ca urmare a admiterii excepțiilor

invocate, iar nu ca neîntemeiată.

În mod nelegal s-a

respins excepția lipsei de interes a SC B. SRL în promovarea cererii de chemare

în garanție. Societatea arătată nu are calitate procesuală pasivă în prezenta

cauză, fiind atrasă în proces după administrarea probatoriilor, având cel mult

calitatea de intervenient forțat, în măsura în care ar fi îndeplinite cerințele

legale în acest sens.

Prin cererea de

chemare în judecată se determină cadrul procesual în care se va desfășura

judecata, inclusiv din punctul de vedere al părților.

Este adevărat că

reclamanții aveau posibilitatea de a-și modifica cererea și după prima zi de

înfățișare, însă acest drept este condiționat de acordul pârâtului sau de

existența unei situații dintre cele reglementate de dispozițiile art. 132 C. proc.

civ. Aceste cerințe nu erau îndeplinite, astfel încât reclamanții nu puteau

să-și modifice cererea de chemare în judecată, sub aspectul părților, după doi

ani de la promovarea litigiului și, mai ales după administrarea probatoriului

încuviințat, inclusiv a unei expertize de specialitate.

Nu se poate aprecia

că aceștia au luat la cunoștință de situația actuală a terenului abia după

efectuarea expertizei de specialitate dispusă de către instanță.

Reclamanții aveau

posibilitatea să obțină detalii de la cartea funciară, dar nu au fost

interesați să efectueze demersuri în acest sens.

De aceea, fiind

introdusă în proces abia la data de 30 aprilie 2010, SC B. SRL putea fi cel

mult un intervenient forțat care, însă, nu poate formula cerere de chemare în

garanție, întrucât nu poate cădea în pretenții față de reclamanți. Ca atare, cererea

de chemare în garanție era, sub acest aspect, inadmisibilă, societatea arătată,

în calitate de intervenient forțat, nejustificând niciun interes practic în

atragerea recurenților A. în prezentul proces.

Aceiași recurenți consideră

că, în mod eronat, a fost respinsă excepția prescripției dreptului societății

cumpărătoare de a solicita chemarea lor în garanție.

Potrivit art. 520 C.

proc. civ., orice cerere de evicțiune totală sau parțială privind imobilul

adjudecat se va prescrie în termen de 3 ani de la data înscrierii actului de

adjudecare în cartea funciară. Or, procesul - verbal de licitație din 27

aprilie 2005 a fost înscris în C.F. a localității Ploiești prin încheierea din 14

iulie 2005 a Oficiului de cadastru și publicitate imobiliară Prahova. După

trecerea termenului de 3 ani prevăzut de lege, datorită efectelor publicității

imobiliare, dreptul cumpărătorilor la licitație s-a consolidat și nu mai pot fi

răspunzători de pierderea dreptului de proprietate de către societatea

cumpărătoare în favoarea altor persoane.

Recurenții mai arată

că și soluția dată cererii principale încalcă prevederile art. 480 C. civ. și 520 C. proc. civ.

Se susține că în mod

eronat a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a

reclamanților în promovarea cererii de chemare în judecată. În speța dedusă

judecății, reclamanții nu au dovedit existența dreptului de proprietate în patrimoniul

lor, neavând niciun act de proprietate care să le justifice susținerile.

Actele care dovedesc

faptul că, în anul 1944 construcțiile din str. X au fost distruse de

bombardamente nu sunt suficiente pentru a le dovedi calitatea procesuală

activă.

Reclamanții nu au

nici titlul de proprietate al lui P.V., titlu în baza căruia s-ar putea stabili

dacă acesta a fost sau nu singurul proprietar al imobilului în litigiu și din

ce era constituită proprietatea sa.

Mai mult, aceștia nu

pot dovedi faptul că ulterior anului 1945 imobilul a trecut din patrimoniul

autorului lor în cel al statului prin naționalizare, existând și posibilitatea

ca bunul să fi fost înstrăinat altei persoane de la care să fi fost preluat de

către stat.

Tocmai de aceea,

reclamanții trebuiau să depună titlul de proprietate al autorului lor, să facă

dovada că imobilul era în proprietatea sa la momentul naționalizării și că

acesta a trecut succesiv prin mai multe patrimonii, aflându-se în prezent în

posesia mai multor persoane care sunt antrenate în prezentul proces.

Or, lipsa acestor

dovezi conduce la dubii cu privire la existența bunului imobil în proprietatea

reclamanților, ceea ce face ca aceștia să nu aibă calitate procesuală activă în

prezenta acțiune în revendicare.

Recurenții chemați în

garanție mai arată că în mod eronat a fost respinsă excepția prescrierii

dreptului de a promova acțiunea în revendicare pentru suprafața de 5.642 mp

teren intravilan situat în Ploiești, jud. Prahova, aflată în prezent în

proprietatea SC B. SRL.

De la principiul

imprescriptibilității acțiunii în revendicare a imobilelor există excepția

dedusă din art. 520 C. proc. civ., în conformitate cu care, în cazul vânzării

la licitație publică a unui imobil supus urmăririi silite, acel bun nu va mai

putea fi revendicat de către cel care se pretinde a fi proprietar dacă au

trecut 3 ani de la data înscrierii actului de adjudecare în cartea funciară.

La data organizării

licitației publice, imobilul compus din terenul în suprafață de 5.642 mp și

construcțiile aflate pe acesta era înscris în cartea funciară prin încheierea din

1999 în favoarea SC C.B. SA Ploiești.

Vânzarea la licitație

în cadrul executării silite a avut loc la data de 27 aprilie 2005. Procesul

verbal de licitație din 27 aprilie 2005 a fost înscris în C.F. a localității

Ploiești prin încheierea din 14 iulie 2005 a Biroului de C.F. Ploiești.

Astfel, imobilul

putea fi revendicat doar până la data de 14 iulie 2008, în considerarea

dispozițiilor textului de lege menționat.

Reclamanții nu au

întreprins niciun demers la cartea funciară pentru a vedea, în concret, care

este situația juridică a imobilului pe care se pretind proprietari, preferând

să promoveze acest litigiu, inițial doar în contradictoriu doar cu autoritatea

administrativă.

Întrucât aceștia au

solicitat obligarea SC B. SRL la restituirea imobilului abia în cursul anului

2010, acțiunea față de societatea arătată, este prescrisă.

SRL a invocat încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 60 și

urm. C. proc. civ. și art. 1337 C. civ., în ceea ce privește soluția adoptată

relativ la cererea de chemare în garanție formulată de această parte.

Recurenta susține că,

atât timp cât cererea dedusă judecății de către reclamanți a fost considerată

neîntemeiată, cererea de chemare în garanție a vânzătorilor nu putea fi

considerată neîntemeiată, întrucât aceasta a rămas fără obiect.

Caracterul neîntemeiat

al unei astfel de cereri putea fi stabilit de către instanța de judecată numai

în condițiile admiterii cererii principale, caz în care judecătorul fondului ar

fi trebuit să cerceteze temeinicia cererii de chemare în garanție. Întrucât nu

s-a procedat la verificarea fondului dreptului dedus judecații pe calea cererii

de chemare în garanție, în mod clar nu se putea stabili nici eventualul caracter

fondat sau nefondat al acestei cereri, soluția adoptată de instanța de judecată

fiind o consecință directă a respingerii cererii de chemare în judecată

promovată de reclamanți.

Cea de-a doua critică

formulată de recurenta SC B. SRL vizează încălcarea dispozițiilor art. 520 alin.

(1) și (2) C. proc. civ. În dezvoltarea acestei critici se arată că, la data

vânzării la licitație publică a imobilului, acesta era înscris în cartea

funciară, conform încheierii din 1999. Vânzarea la licitație publică în cadrul

executării silite s-a realizat la data de 27 aprilie 2005, conform procesului

verbal de licitație de la acea dată, proces verbal ce a fost înscris în cartea

funciară în favoarea adjudecatarilor A.F. și A.V. Începând cu anul 2006, a fost înregistrat în C.F. dreptul de proprietate al recurentei.

Ca atare, susține

recurenta, de la data la care a dobândit proprietatea și a înscris-o în cartea

funciară dobânditorul anterior al dreptului înscris în folosul terțului

adjudecatar al terenului vândut la licitație publică, au trecut mai mult de 3

ani, termen care este considerat un termen special de prescripție a dreptului

de a revendica imobilul vândut la licitație publică.

În ceea ce privește

aspectul reținut de curtea de apel privind caracterul real și imprescriptibil

al acțiunii în revendicare, recurenta arată că situația din speță excede de la

regula enunțată de instanța de apel, termenul de 3 ani prevăzut expres de

dispozițiile art. 520 alin. (1) C. proc. civ. fiind un termen special de

prescripție a dreptului de a revendica imobilul vândut la licitație publică. În

acest caz, regula generală pe care instanța de judecată își întemeiază opinia

nu își mai găsește aplicabilitatea.

Prin întâmpinările

depuse la dosar, reclamanții au solicitat respingere celorlalte recursuri, ca

nefondate.

Intimata SC R. SRL a

depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de

reclamanți.

Intimata SC G.D.F.S.E.R.

SA a invocat, prin întâmpinare, nelegalitatea încheierii din 30 aprilie 2010 a

Tribunalului Prahova, prin care s-a dispus introducerea în cauză a posesorilor

terenului revendicat, intimata susținând că această măsură a fost dispusă cu

încălcarea normelor procedurale care reglementează participarea terților în

proces.

În ceea ce privește

recursurile declarate în cauză, Intimata SC G.D.F.S.E.R. SA a solicitat

respingerea recursului reclamanților, ca nefondat, iar cu privire la

recursurile declarate de intervenienta SC B. SRL și chemații în garanție A., a

invocat lipsa de interes a criticilor formulate, în condițiile în care acțiunea

în revendicare a fost respinsă, iar apelul declarat de reclamanți a fost

respins, cu consecința soluționării litigiului în mod favorabil acestor

recurenți.

Recurenții A.F. și A.V.

au solicitat, prin î