ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1141/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1141/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra

recursurilor de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția comercială și de contencios administrativ,

la data de 8 ianuarie 2008, sub nr. 124/30/2008, reclamantul Ș.Z. a chemat în

judecată pârâții SC R. SA Timișoara și B.A., solicitând instanței să îi oblige

pe aceștia să îl reînscrie în registrul acționarilor SC R. SA ca deținător a

105 acțiuni nominative numerotate de la 2665 la 2769 și să îi elibereze un

extras din registrul acționarilor, sub sancțiunea obligării la plata unor daune

cominatorii de 500 lei (RON) pentru fiecare zi de întârziere, și să îi

plătească dividendele cuvenite pentru anii 2002-2006 pentru cele 105 acțiuni pe

care le deține, valoarea acestora fiind de aproximativ 50.000 lei (RON), cu

penalități de întârziere egale cu valoarea dobânzii legale, până la data

efectuării plății.

La data

de 28 februarie 2008 și, respectiv, la data de 5 martie 2008, pârâta SC R. SA

Timișoara și, respectiv, pârâtul B.A. au depus la dosar întâmpinare, prin care

au invocat excepția autorității de lucru judecat.

Prin sentința

civilă nr. 82/ PI, pronunțată la data de 28 ianuarie 2010, Tribunalul Timiș, secția

comercială și de contencios administrativ a respins excepția autorității de

lucru judecat, invocată de pârâtă; a admis în parte acțiunea reclamantului Ș.Z.,

în contradictoriu cu pârâții SC R. SA Timișoara și B.A.; a obligat pârâții la

reînscrierea în registrul acționarilor SC R. SA a reclamantului Ș.Z. ca

deținător a 105 acțiuni nominative numerotate de la 2665 la 2769 și să îi

elibereze un extras din registrul acționarilor, sub sancțiunea plății unor

daune cominatorii de 100 lei pe zi întârziere de la data comunicării prezentei;

a respins cererea de obligare a pârâților, în solidar, la plata dividendelor și

dobânzii aferente pentru perioada 2002-2006 și a obligat pârâții la 39,3 lei

cheltuieli de judecată (taxă timbru și timbru judiciar) și a compensat

onorariile avocațiale.

În

motivarea acestei hotărâri, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele

aspecte:

Prin

decizia nr. 474 din 1 februarie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție în Dosarul nr. 427/1/2006, s-a stabilit irevocabil că, acțiunile

nominative numerotate de la 2665 la 2769 deținute de B.A. aparțin, ca titular,

lui Ș.Z., urmând a dispune O.R.C. Timiș efectuarea cuvenitelor mențiuni, încât

orice comentariu sau orice analiză asupra acestui aspect sunt neavenite.

Referitor

la obligarea pârâtei la plata dividendelor în cuantum precizat ca urmare a

efectuării expertizei contabile, de 11.972 lei, la care să fie aplicată dobânda

legală, s-a apreciat că este o cerere neîntemeiată.

În

raport de prevederile art. 67, art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 194 alin. (1) lit.

a) L.S.C., adunarea generală este singurul organ al societății care poate

hotărî distribuirea profitului sub forma dividendelor către asociați, o

hotărâre judecătorească prin care societatea să fie obligată să plătească

asociaților dividende, în situația în care nu există o hotărâre a adunării

generale în acest sens, fiind nelegală. (Decizia nr. 4458/1999 a C.S.J.).

Expertiza stabilește cuantumul dividendelor ce i s-ar putea cuveni

reclamantului având la bază doar bilanțuri contabile aferente exercițiilor

financiare, nu și eventuale hotărâri ale adunărilor generale ordinare în

spiritul celor arătate mai sus.

Referitor

la excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâtă, s-a reținut că, în

cele două litigii la care se referă excepția nefiind identitate de părți, în

primul figurând și pârâtul B.A., nu sunt întrunite toate elementele prevăzute

de art. 1201 C. civ.

Împotriva

sentinței civile nr. 82/PI din 28 ianuarie 2010, au formulat apel, în termen,

pârâta SC R. SA Timișoara, la data de 12 martie 2010, și reclamantul Ș.Z., la

data de 19 aprilie 2010, motivele de apel fiind depuse, de asemenea, în termen,

la aceeași dată.

Prin

decizia civilă nr. 181, pronunțată la data de 2 noiembrie 2010, Curtea de Apel

Timișoara, secția comercială a admis apelul declarat de reclamantul Ș.Z.

împotriva sentinței comerciale nr. 82/ PI din 28 ianuarie 2010, pronunțată de

Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 124/30/2008; a schimbat în parte sentința

atacată, în sensul că a admis și capătul de cerere din acțiunea reclamantului

referitor la plata dividendelor; în consecință, a obligat pe pârâții SC R. SA

Timișoara și B.A. la plata către reclamant, în solidar, a sumei de 11.972 lei,

reprezentând contravaloarea actualizată a dividendelor aferente perioadei 2002-

2006, plus dobânda legală datorată cu începere din data de 28 februarie 2009 și

până la data plății efective; a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta

SC R. SA Timișoara împotriva aceleiași sentințe și a obligat pe pârâții SC R.

SA Timișoara și B.A. la plata sumei de 46,47 lei- cu titlu de cheltuieli de

judecată, parțiale, în apel.

Pentru a

se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență,

următoarele aspecte:

Examinând

raportul dintre cele două decizii, Curtea a constatat, pe de-o parte, că,

recunoscând reclamantului dreptul de proprietate asupra acțiunilor, decizia nr.

474 din 1 februarie 2007, pronunțată Înalta Curte de Casație și Justiție în

dosarul nr. 427/1/2006, constituie un bun, în înțelesul art. 1 din Protocolul

adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, așa încât orice

hotărâre ulterioară prin care o instanță ar statua într-un alt mod ar fi de

natură să determine atât o încălcare a prevederilor articolului sus-menționat,

precum și a prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenție- întrucât ar

înfrânge și principiul securității raporturilor juridice (Hotărârea pronunțată

de C.E.D.O. la data de 23 septembrie 2008 în cauza Amurăriței împotriva

României, Cererea nr. 4351/02, paragrafele 39-46 și 28-38).

Pe de

altă parte, Curtea a constatat că decizia nr. 821 din 22 februarie 2007 nu

exclude posibilitatea înscrierii reclamantului în Registrul acționarilor, însă

condiționat de anularea parțială a actelor de societate, prin care respectivele

acțiuni au fost atribuite pârâtului B.A., raportat la cele ce preced Curtea

conchizând în sensul că reclamantului trebuie să i se recunoască proprietatea

asupra celor 105 acțiuni deținute la SC R. SA

Totodată,

Curtea a mai reținut că decizia nr. 821 din 22 februarie 2007, invocată de

pârâtă, nu are autoritate de lucru judecat asupra situației din speța de față,

dat fiind faptul că între cele două cereri nu există identitate de cauză (art. 1201

C. civ.).

Astfel,

în litigiul de față, cererea reclamantului se întemeiază pe o împrejurare nouă,

în raport de cea care a stat la baza promovării acțiunii finalizate prin

decizia nr. 821/22 februarie 2007, respectiv, constatarea nulității absolute

parțiale a art. 7 pct. 7 din contractul de societate al SC R. SA, autentificat

sub nr. l430 din 10 aprilie 1998 de B.N.P. S.I., D.N.A. privind deținerea de

către pârâtul B.A. a 105 acțiuni nominative numerotate de la 2665 la 2769, în

privința cărora Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că aparțin, ca

titular, reclamantului și, totodată, înregistrarea

acestor

mențiuni la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Timiș.

Ca o

consecință a calității de proprietar a reclamantului asupra celor 105 acțiuni,

acesta este îndreptățit să fie înregistrat în Registrul acționarilor SC R. SA,

în locul pârâtului B.A., motiv pentru care, a apreciat instanța de apel, și în

această privință hotărârea atacată apare ca fiind legală și temeinică.

În

schimb, s-a apreciat că hotărârea este greșită sub aspectul dreptului

reclamantului la plata dividendelor.

Raportat

la prevederile art. 67 alin. (1) și (2) din Legea nr. 31/1990, republicata, cu

modificările și completările ulterioare, atâta timp cât societatea a realizat

și repartizat profit, în calitate de proprietar al celor 105 acțiuni,

numerotate de la 2665 la 2769, reclamantul Ș.Z. este îndreptățit la plata

dividendului aferent acestora.

Din

înscrisurile depuse la filele 51-89 dosar apel și din cuprinsul raportului de

expertiză contabilă întocmit în fața Tribunalului Timiș (filele nr. 11- 115

dosar fond), Curtea a constatat că pentru exercițiile financiare 2002-2006

societatea a distribuit dividende; totodată, că dividendele aferente acțiunilor

numerotate de la 2665 la 2769 au fost plătite pârâtului B.A., iar valoarea

actualizată a acestor dividende la data de 28 februarie 2009 este de 11.972

lei, așa încât plata fără drept a dividendelor către o altă persoană nu îi este

opozabilă proprietarului de drept al acțiunilor, iar principiul îmbogățirii

fără just temei obligă la restituirea de către beneficiarul prestațiilor pentru

care nu există o cauză validă a contravalorii acestora.

În ce

privește suma de 5.000 lei, pretinsă de reclamant cu titlu de cheltuieli de

judecată, parțiale, în apel, prin concluziile scrise depuse la dosar, Curtea a

constatat că aceasta nu este nici motivată și nici dovedită, în condițiile

legii.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs, în termen, reclamantul Ș.Z. și pârâta SC R.

SA Timișoara.

În

recursul său, care poate fi încadrat în drept în prevederile pct. 9 al art. 304

C. proc. civ., recurentul-reclamant Ș.Z. a invocat, în esență, în esență,

următoarele aspecte:

1.

Hotărârea recurată este în parte netemeinică și nelegală, în ce privește faptul

că în mod greșit instanța a dispus obligarea pârâților la plata dobânzii legale

aferente dividendelor, doar cu începere din data de 28 februarie 2009. In mod

greșit instanța de apel a dispus obligarea pârâților S.C. Rccon SA Timișoara și

B.A. la plata dobânzii legale doar cu începere din data de 28 februarie 2009,

și nu de la data exigibilității lor, pentru fiecare an în parte, care este

reprezentată de data la care A.G.A. SC R. SA a luat hotărârea distribuirii

acestora.

Procedând

în acest fel, instanța de apel a pronunțat hotărârea cu încălcarea legii,

deoarece, potrivit art. 43 C. com., „datoriile comerciale lichide și plădbile

în bani produc dobânda de drept din ziua când devin exigibile”, iar în speța de

față sumele de bani ce i se datorează cu tidu de dividende pentru anii 2002-

2006, sunt, fără discuție, creanțe comerciale.

Susține

recurentul-reclamant că despăgubirile pentru fluctuațiile monetare

(actualizarea sumei), se pot cumula cu dobânzile, întrucât nu se poate pune

semnul egalității între indexare, ca modalitate de reparare a prejudiciului,

având ca obiect păstrarea valorii reale a obligației evaluării în bani prin

modificarea valorii normale a acesteia, pe de o parte, și dobânda, ca

modalitate de reparare a prejudiciului având ca obiect majorarea valorii reale

a obligației evaluabile în bani proporțional cu perioada lipsei de folosință a

sumei de bani corespunzătoare acestei obligații.

În

sprijinul admisibilității cumulului dobânzii legale cu actualizarea creanței

pot fi invocate și dispozițiile O.G. nr. 5/2001, privind procedura somației de

plată, care prevăd în mod expres posibilitatea actualizării creanței,

dobânzilor, majorărilor sau penalităților datorate la data plății efective,

precum și prevederile O.G. nr. 9/2000 și cele ale art. 371 alin. (2) și (3) C.

proc. civ.

2.

Hotărârea recurată este netemeinică și nelegală și în ceea ce privește faptul

că instanța de apel, în situația în care a admis apelul său și, pe cale de

consecință, a admis în întregime acțiunea, nu i-a acordat și suma de 5.000 de

lei cu tidu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat pentru

prima instanță, deși a solicitat acest lucru, iar chitanța doveditoare a

acestui onorariu se regăsește la fila 153 dosar de fond, iar, potrivit art. 274

C. proc. civ., „partea care cade în pretențiuni va fi obligată la cerere, să

plătească cheltuielile de judecată

”

.

Având în

vedere soluția instanței, care a admis apelul său și a respins apelul declarat

de către pârâți, consideră recurentul că respingerea cheltuielilor de judecată,

constituite din onorariul de

avocat, nu are nici un

temei legal, de altfel, și instanța motivând lapidar această soluție.

3.

Hotărârea este netemeinică și nelegală și în ceea ce privește faptul că

instanța de apel nu i-a acordat, cu titlu de cheltuieli de judecată,

contravaloarea onorariului pe care 1-a achitat expertului contabil, în sumă de

2.587,74 lei, așa cum rezultă din chitanța depusă în copie la fila 110 dosar de

fond și în original la fila 152 dosar fond.

În

condițiile în care a fost admis apelul acestuia, fiind admis și capătul de

cerere din acțiunea reclamantului referitor la plata dividendelor pe anii 2002-2006,

se impunea ca instanța de apel să-i acorde cu titlu de cheltuieli de judecată

și contravaloarea onorariului achitat expertului contabil, cel care a efectuat

expertiza în fața primei instanțe, prin care s-a stabilit cuantumul

dividendelor ce i se cuvin, având în vedere faptul că onorariul a fost achitat

integral.

În

recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 și 9 ale art. 304 C.

proc. civ., recurenta - pârâtă SC R. SA Timișoara a invocat, în esență,

următoarele motive:

de apel nu se referă la faptul că, prin sentința civilă nr. 12890/3 iulie 2002

a Judecătoriei Timișoara, anterioară deciziei nr. 474/2007 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, se stabilește că pârâtul B.A. este proprietarul celor 105

acțiuni. Ținând cont de aceste dispoziții, și pârâtul B.A. a dobândit, prin

sentința amintită, cele 105 acțiuni ca și un „bun", în accepțiunea art. 1

din Protocolul adițional 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel

încât ulterior acestei hotărâri orice altă decizie contrară ar însemna o

încălcare a articolului menționat.

Ca

atare, urmând raționamentul instanței de apel, decizia nr. 474/2007 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție nu poate fi avută în vedere la motivarea deciziei

pronunțate de către aceasta, deoarece neluarea în considerare a sentinței

civile nr. 12890/2002 înseamnă încălcarea dreptului de proprietate asupra

„bunului" astfel dobândit de către B.A., respectiv, a art. 1 din

protocolul adițional nr. 1 la C.E.D.O. și a prevederilor art. 6 paragraful 1

din Convenție și ar însemna, totodată, înfrângerea securității raporturilor

juridice.

ceea ce privește autoritatea de lucru judecat, instanța de apel a apreciat în

mod greșit că cererea reclamantului s-ar întemeia pe o împrejurare nouă,

respectiv, aceea de a se fi constatat nulitatea absolută a art. 7 pct. 7 din

contractul societății, atâta timp cât la data pronunțării

deciziei

nr. 821 din 22 februarie 2007, prin care se solicită înscrierea în registrul

acționarilor, se cunoștea de existența deciziei nr. 474 din 01 februarie 2007 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, care desființează art. 7 pct. 7 din

contractul de societate.

3.

Instanța de apel nu arată care este

motivul de fapt și temeiul de drept pentru care obligația de plată a

dividendelor revine în solidar ambilor pârâți.

reclamantului nu poate fi pusă în executare, deoarece societatea SC R. SA este

o societate închisă, așa cum rezultă și din adresa O.R.C. Timiș nr. 326 din 24

ianuarie 2002. Ca atare, Recon SA fiind o societate închisă și neexistând nici

o hotărâre judecătorească care să stabilească contrariul, orice înscriere de

acționari, terți societății, în registrul acționarilor, nu poate £1

făcută.

La data

de 7 martie 2011, recurentul - reclamant Ș.Z. a depus la dosar întâmpinare la

recursul declarat de recurenta - pârâtă SC R. SA Timișoara, solicitând

respingerea recursului, ca neîntemeiat.

De

asemenea, la data de 7 martie 2011, intimatul- pârât B.A. a depus întâmpinare

la dosar, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de către

reclamantul Ș.Z., admiterea recursului societății SC R. SA Timișoara și

respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Analizând

recursurile formulate, prin prisma motivele invocate și a temeiului de drept

indicat, înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru considerentele

ce se vor arata în continuare:

Referitor

la recursul formulat de recurentul - reclamant Ș.Z., înalta Curte reține

următoarele:

Prin

primul motiv de recurs formulat, întemeiat în drept pe prevederile pct. 9 al art.

304 C. proc. civ., recurentul- reclamant critică decizia instanței de apel ca

fiind dată cu încălcarea legii, respectiv, a art. 43 C. com. și prevederilor

O.G. nr. 5/2001, O.G. nr. 9/2000 și art. 371 alin. (2) și (3) C. proc. civ.,

susținând, în esență, că plata dobânzii legale aferentă dividendelor ar fi

trebuit acordată cu începere de la data exigibilității lor, pentru fiecare an

în parte, iar despăgubirile pentru fluctuațiile monetare (actualizarea sumei

creanței) se pot cumula cu dobânzile legale.

Acest

motiv de recurs nu poate fi primit, fiind nefondat.

Astfel,

la fila 111 și următoarele din dosarul de fond se află expertiza contabilă

avută în vedere de instanța de apel, necontestată

sub

aspectul realității datelor de către părți, și potrivit căreia rezultă că,

calculul dividendelor s-a făcut pe baza rezultatelor financiare, raportat la

numărul de acțiuni în litigiu, fără a se depune dovezi de către recurentul-

reclamant, nici anterior, nici în cursul judecății recursului, din care să

rezulte că, prin convenția părților, s-a stabilit o altă dată de distribuire a

dividendelor, care să producă astfel efecte juridice în planul răspunderii

societății comerciale, raportat la data de la care devine exigibilă creanța,

stabilindu-se un cuantum actualizat, în raport de indicele inflației, având în

vedere data efectuării acestui calcul, iar instanța de apel, având în vedere

această sumă, a avut în vedere prevederile art. 67 alin. (1) și (2) din Legea nr.

31/1990, în sensul acordării unor daune- interese la nivelul dobânzii legale,

calculată la suma astfel cum a fost stabilită mai sus.

Acest

text de lege se aplică în raporturile juridice dintre societate și membrii

asociați.

Nu în

ultimul rând, se constată că instanțele au fost învestite prin acțiune cu

obligarea la plata de „penalități de întârziere

”

egale cu valoarea dobânzii legale până la data plății, invocându-se tot

dispozițiile art. 67 din Legea nr. 31/1990, care se referă la daune, interese,

și nu la dobânda legală prevăzută prin O.G. nr. 9/2000, astfel că referirea cu

privire la încălcarea art. 43 C. com., O.G. nr. 9/2000 și art. 371

2

alin.

(2) și (3) C. proc. civ. nu pot fi luate în considerare, controlul judiciar în

mod făcându-se în limitele învestirii instanței.

Din

conținutul criticilor aduse în recurs pe acest motiv, rezultă că recurentul-reclamant

e nemulțumit de faptul că instanța a stabilit în apel obligația de plată a

dividendelor aferente perioadei 2002- 2007, actualizată, în sumă de 11.972 lei

și de la 28 februarie 2009, și dobânda legală până la data plății efective, or,

raportat la limitele învestirii instanței de fond, limite în care se face și

controlul judiciar în recurs, nu rezultă că recurentul-reclamant ar fi

solicitat prin cererea introductivă acordarea de daune- interese, atât sub

forma actualizării în raport de indicele de inflație, cât și la nivelul

dobânzii legale, pentru a se pune în discuție analizarea legalității hotărârii

din această perspectivă.

Prin

urmare, referirile recurentului- reclamant la pretinsa încălcare a art. 43 C.

com. privind posibilitatea cumulării actualizării creanței, în raport cu

indicele inflației, cu dobânda, nu poate fi luată în considerare.

Pentru

perioada aferentă datei aprobării plăților dividendelor la nivelul societății

și până la 28 februarie 2009, expertul tehnic a efectuat calculul raportat la

indicele inflației, iar, la fond și în apelul declarat, nu s-au formulat

obiecțiuni cu privire la acest cuantum, astfel că acordarea de către instanța

de apel a unor dobânzi legale, în continuare, până la plata efectivă,

contrazice susținerile din recurs de mai sus.

Referitor

la cea de-a doua și cea de-a treia critică din recurs, acestea deși sunt

întemeiate tot pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu se circumscriu acestui text

față de faptul că nu se invocă încălcarea unui text de lege, ci neobservarea

unei dovezi de la dosar, ceea ce constituie critici pe aspecte de fapt, care nu

pot fi valorificate pe calea recursului.

Astfel,

în privința neacordării sumei de 5.000 lei, cu tidu de cheltuieli de judecată,

reprezentând onorariu de avocat, recurentul-reclamant Ș.Z. nu are în vedere un

text legal pretins a fi fost încălcat sau greșit aplicat de către instanța de

apel, ci cridcă modalitatea în care a fost soluționată cererea sa de cheltuieli

de judecată, făcând referire exclusiv la chitanța doveditoare a acestor

cheltuieli (fila 153 dosar de fond) - mijloc de probă-, fără a dezvolta critici

de nelegalitate sub acest aspect, astfel încât acest motiv de recurs nu poate

fi primit, obiectul analizei în calea de atac a recursului vizând aspecte de

nelegalitate, iar nu de apreciere sau reanalizare a probelor.

Aceleași

considerente pot fi reținute și în ce privește cel de-al treilea motiv de

recurs formulat, referitor la neacordarea cheltuielilor de judecată

reprezentând onorariu expert contabil, reținându-se că aceste cheltuieli nu au

fost formulate și în fața instanței de apel, fiind invocate, pentru prima oară,

omisso medio, direct în recurs.

Potrivit

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., instanța acordă cheltuieli de judecată

numai la cerere, deci nu le poate acorda din oficiu, chiar și în virtutea

rolului său activ.

De

astfel, dacă nu s-au cerut cheltuielile de judecată respective, acestea pot fi

solicitate printr-o cerere separată, chiar și atunci când procesul care le-a

ocazionat a fost rezolvat de către o instanță superioară, deoarece rezolvarea

cererii referitoare la cheltuielile de judecată nu reprezintă o cenzurare a

hotărârii pronunțate în acel proces.

Față de

cele de mai sus, constatând că hotărârea pronunțată de instanța de apel nu a

fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii,

Înalta

Curte urmează a respinge recursul declarat de reclamantul Ș.Z., ca nefondat.

Referitor

la recursul formulat de către pârâta SC R. SA Timișoara, Înalta Curte constată

că și acest recurs este nefondat, potrivit considerentelor ce se vor arăta în

continuare:

Prin

prima critică formulată în susținerea recursului, recurenta-pârâtă SC R. SA

Timișoara invocă sentința civilă nr. 12890 din 3 iulie 2002 a Judecătoriei

Timișoara, prin care s-a stabilit că pârâtul B.A. este proprietarul celor 105

acțiuni, însă o asemenea critică nu poate fi primită, pe de o parte, cauza ce a

format obiectul dosarului soluționat prin această sentință privind acțiunea în

constatare formulată de pârât, prin care a solicitat instanței să constate că SC

R. SA Timișoara i-ar fi vândut acțiunile nominative numerotate de la 2665 la

2769, deci un cu totul alt obiect față de cel dedus judecății în speță, iar, pe

de altă parte, această hotărâre judecătorească nu are nici o înrâurire asupra

cauzei de față.

Critica

recurentei- pârâte în ceea ce privește autoritatea de lucru judecat este

nefondată, în speță nefiind îndeplinite condițiile prevăzute la art. 1201 C.

civ., care stabilesc clar limitele autorității de lucru judecat, vizând tripla

identitate de obiect, părți și cauză, care, așa cum în mod corect a reținut și

instanța de apel, nu sunt aceleași.

Astfel,

prin decizia nr. 474 din 1 februarie 2007, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția comercială, în Dosarul nr. 427/1/2006, i se

recunoaște reclamantului Ș.Z. dreptul de proprietate asupra celor 105 acțiuni

nominative numerotate de la 2665 la 2769, pe când, prin decizia nr. 821/2007 a Înaltei

Curți de Casație și justiție, i se recunoaște reclamantului dreptul acestuia de

a fi înscris în Registrul acționarilor al SC R. SA, între cele două hotărâri

neexistând, așadar, identitate de obiect și cauză, astfel încât nu sunt

întrunite cerințele art. 1201 C. civ.

Recurenta-pârâtă

SC R. SA Timișoara mai critică decizia instanței de apel și sub aspectul

obligării sale, în solidar cu pârâtul B.A. la plata către reclamant a sumei de

11.972 lei, apreciind, în opinia sa, că nu sunt întrunite condițiile

solidarității, însă nici această critică nu poate fi primită, fiind nefondată.

Pârâta SC

R. SA Timișoara îi datorează reclamantului Ș.Z. plata dividendelor, în

considerarea calității reclamantului de asociat în cadrul societății, iar

pârâtul B.A. avea calitatea de

administrator al acestei

societăți, calitate în care era obligat să-l înscrie pe asociatul Ș.Z. la

repartizarea profitului, astfel încât, față de prevederile art. 42 C. com.,

potrivit cu care codebitorii sunt ținuți solidaricește la plată, în mod corect

instanța de apel a dispus obligarea acestora, în solidar, la plată către

reclamant.

În fine,

urmează a fi înlăturată, ca nefondată, și ultima critică formulată de

recurenta-pârâtă SC R. SA Timișoara în susținerea recursului său, calitatea

procesuală pasivă analizându-se în raport cu obiectul dedus judecății, a

identității dintre titularul dreptului și titularul dreptului de executat.

Or, în

cauză, s-a cerut înregistrarea în Registrul acționarilor al SC R. SA Timișoara

și obligarea la plata dividendelor, astfel încât, față de cele mai sus-

arătate, calitatea procesuală pasivă a acesteia este pe deplin justificată.

Nefiind

vorba, așadar, de vreo încălcare sau aplicare greșită a legii de către instanța

de apel, înalta Curte constată că și recursul formulat de recurenta - pârâtă SC

R. SA Timișoara este nefondat.

Pentru

cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

urmează a respinge recursurile declarate de reclamantul Ș.Z. și de pârâta SC R.

SA Timișoara, ca nefondate.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E:

Respinge

recursurile declarate de reclamantul Ș.Z. și de pârâta SC R. SA Timișoara împotriva

deciziei civile nr. 181 din 2 noiembrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel

Timișoara, secția comercială, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 16 martie 2011.