ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1141/2011

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția comercială și de contencios administrativ, la data de 8 ianuarie 2008, sub nr. 124/30/2008, reclamantul Ș.Z. a chemat în judecată pârâții SC R. SA Timișoara și B.A., solicitând instanței să îi oblige pe aceștia să îl reînscrie în registrul acționarilor SC R. SA ca deținător a 105 acțiuni nominative numerotate de la 2665 la 2769 și să îi elibereze un extras din registrul acționarilor, sub sancțiunea obligării la plata unor daune cominatorii de 500 lei (RON) pentru fiecare zi de întârziere, și să îi plătească dividendele cuvenite pentru anii 2002-2006 pentru cele 105 acțiuni pe care le deține, valoarea acestora fiind de aproximativ 50.000 lei (RON), cu penalități de întârziere egale cu valoarea dobânzii legale, până la data efectuării plății.

La data de 28 februarie 2008 și, respectiv, la data de 5 martie 2008, pârâta SC R. SA Timișoara și, respectiv, pârâtul B.A. au depus la dosar întâmpinare, prin care au invocat excepția autorității de lucru judecat. Prin sentința civilă nr. 82/ PI, pronunțată la data de 28 ianuarie 2010, Tribunalul Timiș, secția comercială și de contencios administrativ a respins excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârâtă; a admis în parte acțiunea reclamantului Ș.Z., în contradictoriu cu pârâții SC R. SA Timișoara și B.A.; a obligat pârâții la reînscrierea în registrul acționarilor SC R. SA a reclamantului Ș.Z.

ca deținător a 105 acțiuni nominative numerotate de la 2665 la 2769 și să îi elibereze un extras din registrul acționarilor, sub sancțiunea plății unor daune cominatorii de 100 lei pe zi întârziere de la data comunicării prezentei; a respins cererea de obligare a pârâților, în solidar, la plata dividendelor și dobânzii aferente pentru perioada 2002-2006 și a obligat pârâții la 39,3 lei cheltuieli de judecată (taxă timbru și timbru judiciar) și a compensat onorariile avocațiale. În motivarea acestei hotărâri, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele aspecte: Prin decizia nr. 474 din 1 februarie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 427/1/2006, s-a stabilit irevocabil că, acțiunile nominative numerotate de la 2665 la 2769 deținute de B.A.

aparțin, ca titular, lui Ș.Z., urmând a dispune O.R.C. Timiș efectuarea cuvenitelor mențiuni, încât orice comentariu sau orice analiză asupra acestui aspect sunt neavenite. Referitor la obligarea pârâtei la plata dividendelor în cuantum precizat ca urmare a efectuării expertizei contabile, de 11.972 lei, la care să fie aplicată dobânda legală, s-a apreciat că este o cerere neîntemeiată. În raport de prevederile art. 67, art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 194 alin. (1) lit. a) L.S.C., adunarea generală este singurul organ al societății care poate hotărî distribuirea profitului sub forma dividendelor către asociați, o hotărâre judecătorească prin care societatea să fie obligată să plătească asociaților dividende, în situația în care nu există o hotărâre a adunării generale în acest sens, fiind nelegală.

(Decizia nr. 4458/1999 a C.S.J.). Expertiza stabilește cuantumul dividendelor ce i s-ar putea cuveni reclamantului având la bază doar bilanțuri contabile aferente exercițiilor financiare, nu și eventuale hotărâri ale adunărilor generale ordinare în spiritul celor arătate mai sus. Referitor la excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâtă, s-a reținut că, în cele două litigii la care se referă excepția nefiind identitate de părți, în primul figurând și pârâtul B.A., nu sunt întrunite toate elementele prevăzute de art. 1201 C. civ. Împotriva sentinței civile nr. 82/PI din 28 ianuarie 2010, au formulat apel, în termen, pârâta SC R. SA Timișoara, la data de 12 martie 2010, și reclamantul Ș.Z., la data de 19 aprilie 2010, motivele de apel fiind depuse, de asemenea, în termen, la aceeași dată.

Prin decizia civilă nr. 181, pronunțată la data de 2 noiembrie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială a admis apelul declarat de reclamantul Ș.Z. împotriva sentinței comerciale nr. 82/ PI din 28 ianuarie 2010, pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 124/30/2008; a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a admis și capătul de cerere din acțiunea reclamantului referitor la plata dividendelor; în consecință, a obligat pe pârâții SC R. SA Timișoara și B.A. la plata către reclamant, în solidar, a sumei de 11.972 lei, reprezentând contravaloarea actualizată a dividendelor aferente perioadei 2002- 2006, plus dobânda legală datorată cu începere din data de 28 februarie 2009 și până la data plății efective; a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta SC R. SA Timișoara împotriva aceleiași sentințe și a obligat pe pârâții SC R. SA Timișoara și B.A.

la plata sumei de 46,47 lei- cu titlu de cheltuieli de judecată, parțiale, în apel. Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență, următoarele aspecte: Examinând raportul dintre cele două decizii, Curtea a constatat, pe de-o parte, că, recunoscând reclamantului dreptul de proprietate asupra acțiunilor, decizia nr. 474 din 1 februarie 2007, pronunțată Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 427/1/2006, constituie un bun, în înțelesul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, așa încât orice hotărâre ulterioară prin care o instanță ar statua într-un alt mod ar fi de natură să determine atât o încălcare a prevederilor articolului sus-menționat, precum și a prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenție- întrucât ar înfrânge și principiul securității raporturilor juridice (Hotărârea pronunțată de C.E.D.O.

la data de 23 septembrie 2008 în cauza Amurăriței împotriva României, Cererea nr. 4351/02, paragrafele 39-46 și 28-38). Pe de altă parte, Curtea a constatat că decizia nr. 821 din 22 februarie 2007 nu exclude posibilitatea înscrierii reclamantului în Registrul acționarilor, însă condiționat de anularea parțială a actelor de societate, prin care respectivele acțiuni au fost atribuite pârâtului B.A., raportat la cele ce preced Curtea conchizând în sensul că reclamantului trebuie să i se recunoască proprietatea asupra celor 105 acțiuni deținute la SC R. SA Totodată, Curtea a mai reținut că decizia nr. 821 din 22 februarie 2007, invocată de pârâtă, nu are autoritate de lucru judecat asupra situației din speța de față, dat fiind faptul că între cele două cereri nu există identitate de cauză (art. 1201 C. civ.).

Astfel, în litigiul de față, cererea reclamantului se întemeiază pe o împrejurare nouă, în raport de cea care a stat la baza promovării acțiunii finalizate prin decizia nr. 821/22 februarie 2007, respectiv, constatarea nulității absolute parțiale a art. 7 pct. 7 din contractul de societate al SC R. SA, autentificat sub nr. l430 din 10 aprilie 1998 de B.N.P. S.I., D.N.A. privind deținerea de către pârâtul B.A. a 105 acțiuni nominative numerotate de la 2665 la 2769, în privința cărora Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că aparțin, ca titular, reclamantului și, totodată, înregistrarea acestor mențiuni la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Timiș.

Ca o consecință a calității de proprietar a reclamantului asupra celor 105 acțiuni, acesta este îndreptățit să fie înregistrat în Registrul acționarilor SC R. SA, în locul pârâtului B.A., motiv pentru care, a apreciat instanța de apel, și în această privință hotărârea atacată apare ca fiind legală și temeinică. În schimb, s-a apreciat că hotărârea este greșită sub aspectul dreptului reclamantului la plata dividendelor. Raportat la prevederile art. 67 alin. (1) și (2) din Legea nr. 31/1990, republicata, cu modificările și completările ulterioare, atâta timp cât societatea a realizat și repartizat profit, în calitate de proprietar al celor 105 acțiuni, numerotate de la 2665 la 2769, reclamantul Ș.Z.

este îndreptățit la plata dividendului aferent acestora. Din înscrisurile depuse la filele 51-89 dosar apel și din cuprinsul raportului de expertiză contabilă întocmit în fața Tribunalului Timiș (filele nr. 11- 115 dosar fond), Curtea a constatat că pentru exercițiile financiare 2002-2006 societatea a distribuit dividende; totodată, că dividendele aferente acțiunilor numerotate de la 2665 la 2769 au fost plătite pârâtului B.A., iar valoarea actualizată a acestor dividende la data de 28 februarie 2009 este de 11.972 lei, așa încât plata fără drept a dividendelor către o altă persoană nu îi este opozabilă proprietarului de drept al acțiunilor, iar principiul îmbogățirii fără just temei obligă la restituirea de către beneficiarul prestațiilor pentru care nu există o cauză validă a contravalorii acestora.

În ce privește suma de 5.000 lei, pretinsă de reclamant cu titlu de cheltuieli de judecată, parțiale, în apel, prin concluziile scrise depuse la dosar, Curtea a constatat că aceasta nu este nici motivată și nici dovedită, în condițiile legii. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen, reclamantul Ș.Z. și pârâta SC R. SA Timișoara. În recursul său, care poate fi încadrat în drept în prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurentul-reclamant Ș.Z. a invocat, în esență, în esență, următoarele aspecte: 1. Hotărârea recurată este în parte netemeinică și nelegală, în ce privește faptul că în mod greșit instanța a dispus obligarea pârâților la plata dobânzii legale aferente dividendelor, doar cu începere din data de 28 februarie 2009. In mod greșit instanța de apel a dispus obligarea pârâților S.C.

Rccon SA Timișoara și B.A. la plata dobânzii legale doar cu începere din data de 28 februarie 2009, și nu de la data exigibilității lor, pentru fiecare an în parte, care este reprezentată de data la care A.G.A. SC R. SA a luat hotărârea distribuirii acestora. Procedând în acest fel, instanța de apel a pronunțat hotărârea cu încălcarea legii, deoarece, potrivit art. 43 C. com., „datoriile comerciale lichide și plădbile în bani produc dobânda de drept din ziua când devin exigibile”, iar în speța de față sumele de bani ce i se datorează cu tidu de dividende pentru anii 2002- 2006, sunt, fără discuție, creanțe comerciale.

Susține recurentul-reclamant că despăgubirile pentru fluctuațiile monetare (actualizarea sumei), se pot cumula cu dobânzile, întrucât nu se poate pune semnul egalității între indexare, ca modalitate de reparare a prejudiciului, având ca obiect păstrarea valorii reale a obligației evaluării în bani prin modificarea valorii normale a acesteia, pe de o parte, și dobânda, ca modalitate de reparare a prejudiciului având ca obiect majorarea valorii reale a obligației evaluabile în bani proporțional cu perioada lipsei de folosință a sumei de bani corespunzătoare acestei obligații. În sprijinul admisibilității cumulului dobânzii legale cu actualizarea creanței pot fi invocate și dispozițiile O.G. nr. 5/2001, privind procedura somației de plată, care prevăd în mod expres posibilitatea actualizării creanței, dobânzilor, majorărilor sau penalităților datorate la data plății efective, precum și prevederile O.G.

nr. 9/2000 și cele ale art. 371 alin. (2) și (3) C. proc. civ. 2. Hotărârea recurată este netemeinică și nelegală și în ceea ce privește faptul că instanța de apel, în situația în care a admis apelul său și, pe cale de consecință, a admis în întregime acțiunea, nu i-a acordat și suma de 5.000 de lei cu tidu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat pentru prima instanță, deși a solicitat acest lucru, iar chitanța doveditoare a acestui onorariu se regăsește la fila 153 dosar de fond, iar, potrivit art. 274 C. proc. civ., „partea care cade în pretențiuni va fi obligată la cerere, să plătească cheltuielile de judecată ” . Având în vedere soluția instanței, care a admis apelul său și a respins apelul declarat de către pârâți, consideră recurentul că respingerea cheltuielilor de judecată, constituite din onorariul de avocat, nu are nici un temei legal, de altfel, și instanța motivând lapidar această soluție.

3. Hotărârea este netemeinică și nelegală și în ceea ce privește faptul că instanța de apel nu i-a acordat, cu titlu de cheltuieli de judecată, contravaloarea onorariului pe care 1-a achitat expertului contabil, în sumă de 2.587,74 lei, așa cum rezultă din chitanța depusă în copie la fila 110 dosar de fond și în original la fila 152 dosar fond. În condițiile în care a fost admis apelul acestuia, fiind admis și capătul de cerere din acțiunea reclamantului referitor la plata dividendelor pe anii 2002-2006, se impunea ca instanța de apel să-i acorde cu titlu de cheltuieli de judecată și contravaloarea onorariului achitat expertului contabil, cel care a efectuat expertiza în fața primei instanțe, prin care s-a stabilit cuantumul dividendelor ce i se cuvin, având în vedere faptul că onorariul a fost achitat integral.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., recurenta - pârâtă SC R. SA Timișoara a invocat, în esență, următoarele motive: 1. Instanța de apel nu se referă la faptul că, prin sentința civilă nr. 12890/3 iulie 2002 a Judecătoriei Timișoara, anterioară deciziei nr. 474/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, se stabilește că pârâtul B.A. este proprietarul celor 105 acțiuni. Ținând cont de aceste dispoziții, și pârâtul B.A. a dobândit, prin sentința amintită, cele 105 acțiuni ca și un „bun", în accepțiunea art. 1 din Protocolul adițional 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel încât ulterior acestei hotărâri orice altă decizie contrară ar însemna o încălcare a articolului menționat.

Ca atare, urmând raționamentul instanței de apel, decizia nr. 474/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu poate fi avută în vedere la motivarea deciziei pronunțate de către aceasta, deoarece neluarea în considerare a sentinței civile nr. 12890/2002 înseamnă încălcarea dreptului de proprietate asupra „bunului" astfel dobândit de către B.A., respectiv, a art. 1 din protocolul adițional nr. 1 la C.E.D.O. și a prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenție și ar însemna, totodată, înfrângerea securității raporturilor juridice.

2. În ceea ce privește autoritatea de lucru judecat, instanța de apel a apreciat în mod greșit că cererea reclamantului s-ar întemeia pe o împrejurare nouă, respectiv, aceea de a se fi constatat nulitatea absolută a art. 7 pct. 7 din contractul societății, atâta timp cât la data pronunțării deciziei nr. 821 din 22 februarie 2007, prin care se solicită înscrierea în registrul acționarilor, se cunoștea de existența deciziei nr. 474 din 01 februarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care desființează art. 7 pct. 7 din contractul de societate. 3. Instanța de apel nu arată care este motivul de fapt și temeiul de drept pentru care obligația de plată a dividendelor revine în solidar ambilor pârâți.

4. Cererea reclamantului nu poate fi pusă în executare, deoarece societatea SC R. SA este o societate închisă, așa cum rezultă și din adresa O.R.C. Timiș nr. 326 din 24 ianuarie 2002. Ca atare, Recon SA fiind o societate închisă și neexistând nici o hotărâre judecătorească care să stabilească contrariul, orice înscriere de acționari, terți societății, în registrul acționarilor, nu poate £1 făcută. La data de 7 martie 2011, recurentul - reclamant Ș.Z. a depus la dosar întâmpinare la recursul declarat de recurenta - pârâtă SC R. SA Timișoara, solicitând respingerea recursului, ca neîntemeiat. De asemenea, la data de 7 martie 2011, intimatul- pârât B.A. a depus întâmpinare la dosar, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de către reclamantul Ș.Z., admiterea recursului societății SC R. SA Timișoara și respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Analizând recursurile formulate, prin prisma motivele invocate și a temeiului de drept indicat, înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arata în continuare: Referitor la recursul formulat de recurentul - reclamant Ș.Z., înalta Curte reține următoarele: Prin primul motiv de recurs formulat, întemeiat în drept pe prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurentul- reclamant critică decizia instanței de apel ca fiind dată cu încălcarea legii, respectiv, a art. 43 C. com. și prevederilor O.G. nr. 5/2001, O.G. nr. 9/2000 și art. 371 alin. (2) și (3) C. proc. civ., susținând, în esență, că plata dobânzii legale aferentă dividendelor ar fi trebuit acordată cu începere de la data exigibilității lor, pentru fiecare an în parte, iar despăgubirile pentru fluctuațiile monetare (actualizarea sumei creanței) se pot cumula cu dobânzile legale.

Acest motiv de recurs nu poate fi primit, fiind nefondat.

Astfel, la fila 111 și următoarele din dosarul de fond se află expertiza contabilă avută în vedere de instanța de apel, necontestată sub aspectul realității datelor de către părți, și potrivit căreia rezultă că, calculul dividendelor s-a făcut pe baza rezultatelor financiare, raportat la numărul de acțiuni în litigiu, fără a se depune dovezi de către recurentul- reclamant, nici anterior, nici în cursul judecății recursului, din care să rezulte că, prin convenția părților, s-a stabilit o altă dată de distribuire a dividendelor, care să producă astfel efecte juridice în planul răspunderii societății comerciale, raportat la data de la care devine exigibilă creanța, stabilindu-se un cuantum actualizat, în raport de indicele inflației, având în vedere data efectuării acestui calcul, iar instanța de apel, având în vedere această sumă, a avut în vedere prevederile art. 67 alin. (1) și (2) din Legea nr. 31/1990, în sensul acordării unor daune- interese la nivelul dobânzii legale, calculată la suma astfel cum a fost stabilită mai sus.

Acest text de lege se aplică în raporturile juridice dintre societate și membrii asociați. Nu în ultimul rând, se constată că instanțele au fost învestite prin acțiune cu obligarea la plata de „penalități de întârziere ” egale cu valoarea dobânzii legale până la data plății, invocându-se tot dispozițiile art. 67 din Legea nr. 31/1990, care se referă la daune, interese, și nu la dobânda legală prevăzută prin O.G. nr. 9/2000, astfel că referirea cu privire la încălcarea art. 43 C. com., O.G. nr. 9/2000 și art. 371 2 alin. (2) și (3) C. proc. civ. nu pot fi luate în considerare, controlul judiciar în mod făcându-se în limitele învestirii instanței.

Din conținutul criticilor aduse în recurs pe acest motiv, rezultă că recurentul-reclamant e nemulțumit de faptul că instanța a stabilit în apel obligația de plată a dividendelor aferente perioadei 2002- 2007, actualizată, în sumă de 11.972 lei și de la 28 februarie 2009, și dobânda legală până la data plății efective, or, raportat la limitele învestirii instanței de fond, limite în care se face și controlul judiciar în recurs, nu rezultă că recurentul-reclamant ar fi solicitat prin cererea introductivă acordarea de daune- interese, atât sub forma actualizării în raport de indicele de inflație, cât și la nivelul dobânzii legale, pentru a se pune în discuție analizarea legalității hotărârii din această perspectivă.

Prin urmare, referirile recurentului- reclamant la pretinsa încălcare a art. 43 C. com. privind posibilitatea cumulării actualizării creanței, în raport cu indicele inflației, cu dobânda, nu poate fi luată în considerare. Pentru perioada aferentă datei aprobării plăților dividendelor la nivelul societății și până la 28 februarie 2009, expertul tehnic a efectuat calculul raportat la indicele inflației, iar, la fond și în apelul declarat, nu s-au formulat obiecțiuni cu privire la acest cuantum, astfel că acordarea de către instanța de apel a unor dobânzi legale, în continuare, până la plata efectivă, contrazice susținerile din recurs de mai sus. Referitor la cea de-a doua și cea de-a treia critică din recurs, acestea deși sunt întemeiate tot pe art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., nu se circumscriu acestui text față de faptul că nu se invocă încălcarea unui text de lege, ci neobservarea unei dovezi de la dosar, ceea ce constituie critici pe aspecte de fapt, care nu pot fi valorificate pe calea recursului. Astfel, în privința neacordării sumei de 5.000 lei, cu tidu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, recurentul-reclamant Ș.Z. nu are în vedere un text legal pretins a fi fost încălcat sau greșit aplicat de către instanța de apel, ci cridcă modalitatea în care a fost soluționată cererea sa de cheltuieli de judecată, făcând referire exclusiv la chitanța doveditoare a acestor cheltuieli (fila 153 dosar de fond) - mijloc de probă-, fără a dezvolta critici de nelegalitate sub acest aspect, astfel încât acest motiv de recurs nu poate fi primit, obiectul analizei în calea de atac a recursului vizând aspecte de nelegalitate, iar nu de apreciere sau reanalizare a probelor.

Aceleași considerente pot fi reținute și în ce privește cel de-al treilea motiv de recurs formulat, referitor la neacordarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu expert contabil, reținându-se că aceste cheltuieli nu au fost formulate și în fața instanței de apel, fiind invocate, pentru prima oară, omisso medio, direct în recurs. Potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., instanța acordă cheltuieli de judecată numai la cerere, deci nu le poate acorda din oficiu, chiar și în virtutea rolului său activ. De astfel, dacă nu s-au cerut cheltuielile de judecată respective, acestea pot fi solicitate printr-o cerere separată, chiar și atunci când procesul care le-a ocazionat a fost rezolvat de către o instanță superioară, deoarece rezolvarea cererii referitoare la cheltuielile de judecată nu reprezintă o cenzurare a hotărârii pronunțate în acel proces.

Față de cele de mai sus, constatând că hotărârea pronunțată de instanța de apel nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat de reclamantul Ș.Z., ca nefondat. Referitor la recursul formulat de către pârâta SC R. SA Timișoara, Înalta Curte constată că și acest recurs este nefondat, potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare: Prin prima critică formulată în susținerea recursului, recurenta-pârâtă SC R. SA Timișoara invocă sentința civilă nr. 12890 din 3 iulie 2002 a Judecătoriei Timișoara, prin care s-a stabilit că pârâtul B.A.

este proprietarul celor 105 acțiuni, însă o asemenea critică nu poate fi primită, pe de o parte, cauza ce a format obiectul dosarului soluționat prin această sentință privind acțiunea în constatare formulată de pârât, prin care a solicitat instanței să constate că SC R. SA Timișoara i-ar fi vândut acțiunile nominative numerotate de la 2665 la 2769, deci un cu totul alt obiect față de cel dedus judecății în speță, iar, pe de altă parte, această hotărâre judecătorească nu are nici o înrâurire asupra cauzei de față. Critica recurentei- pârâte în ceea ce privește autoritatea de lucru judecat este nefondată, în speță nefiind îndeplinite condițiile prevăzute la art. 1201 C. civ., care stabilesc clar limitele autorității de lucru judecat, vizând tripla identitate de obiect, părți și cauză, care, așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, nu sunt aceleași.

Astfel, prin decizia nr. 474 din 1 februarie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, în Dosarul nr. 427/1/2006, i se recunoaște reclamantului Ș.Z. dreptul de proprietate asupra celor 105 acțiuni nominative numerotate de la 2665 la 2769, pe când, prin decizia nr. 821/2007 a Înaltei Curți de Casație și justiție, i se recunoaște reclamantului dreptul acestuia de a fi înscris în Registrul acționarilor al SC R. SA, între cele două hotărâri neexistând, așadar, identitate de obiect și cauză, astfel încât nu sunt întrunite cerințele art. 1201 C. civ. Recurenta-pârâtă SC R. SA Timișoara mai critică decizia instanței de apel și sub aspectul obligării sale, în solidar cu pârâtul B.A.

la plata către reclamant a sumei de 11.972 lei, apreciind, în opinia sa, că nu sunt întrunite condițiile solidarității, însă nici această critică nu poate fi primită, fiind nefondată. Pârâta SC R. SA Timișoara îi datorează reclamantului Ș.Z. plata dividendelor, în considerarea calității reclamantului de asociat în cadrul societății, iar pârâtul B.A. avea calitatea de administrator al acestei societăți, calitate în care era obligat să-l înscrie pe asociatul Ș.Z. la repartizarea profitului, astfel încât, față de prevederile art. 42 C. com., potrivit cu care codebitorii sunt ținuți solidaricește la plată, în mod corect instanța de apel a dispus obligarea acestora, în solidar, la plată către reclamant.

În fine, urmează a fi înlăturată, ca nefondată, și ultima critică formulată de recurenta-pârâtă SC R. SA Timișoara în susținerea recursului său, calitatea procesuală pasivă analizându-se în raport cu obiectul dedus judecății, a identității dintre titularul dreptului și titularul dreptului de executat. Or, în cauză, s-a cerut înregistrarea în Registrul acționarilor al SC R. SA Timișoara și obligarea la plata dividendelor, astfel încât, față de cele mai sus- arătate, calitatea procesuală pasivă a acesteia este pe deplin justificată. Nefiind vorba, așadar, de vreo încălcare sau aplicare greșită a legii de către instanța de apel, înalta Curte constată că și recursul formulat de recurenta - pârâtă SC R. SA Timișoara este nefondat.

Pentru cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursurile declarate de reclamantul Ș.Z. și de pârâta SC R. SA Timișoara, ca nefondate.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E: Respinge recursurile declarate de reclamantul Ș.Z. și de pârâta SC R. SA Timișoara împotriva deciziei civile nr. 181 din 2 noiembrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 martie 2011.