ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1920/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 14 octombrie 2009 la Tribunalul București, secția a V-a civilă, reclamanții T.A. și T.G. au solicitat instanței, în contradictoriu cu Municipiul București, prin Primar General și Statul Român prin Ministerul de Finanțe, obligarea pârâților la plata sumei de 6 miliarde ROL reprezentând valoarea actuală de circulație a apartamentului nr. 1 situat în București, sector 2. În motivarea acțiunii, reclamanții susținut că au dobândit imobilul, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 2 aprilie 1997, în baza Legii nr. 112/1996. Ulterior, prin hotărâre irevocabilă, decizia nr. 51/R din 30 ianuarie 2007 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar, dispunându-se a-i fi lăsat acestuia în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul.

La data de 12 septembrie 2007, mai arată reclamanții, prin somație emisă de Biroul executorului judecătoresc, au fost înștiințați să elibereze apartamentul iar la 18 septembrie 2007, s-a procedat la executarea silită. În consecință, arată reclamanții, în condițiile în care au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului, fiind evinși de fostul proprietar, au dreptul ca în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și art 1 al Protocolului 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului să li se plătească valoarea de circulație a imobilului, în care să fie inclusă și valoarea îmbunătățirilor și amenajărilor efectuate.

Primul ciclu procesual s-a încheiat cu decizia nr. 1112 din 21 februarie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, care a admis recursul reclamanților împotriva deciziei nr. 61 A din 17 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, pe care a casat-o trimițând cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Pentru a pronunța această decizie instanța supremă a reținut că titlul de proprietate al reclamanților din prezenta cauză a format obiectul unui alt litigiu, soluționat prin sentința civilă nr. 915 din 10 septembrie 2000 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, irevocabilă, prin care s-ă respins cererea formulată de S.C.A., vizând constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, pentru apartamentul situat în București, sector 2. În considerentele acestei hotărâri, s-a reținut că reclamanta nu a făcut dovada relei credințe a pârâților persoane fizice, contractul de vânzare-cumpărare fiind încheiat cu respectarea legislației în vigoare, cauza de nulitate trebuind să fie anterioară sau concomitentă cu încheierea actului.

Prin aceeași hotărâre însă, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 51/R din 30 ianuarie 2007 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă, s-a admis capătul de cerere având ca obiect revendicarea aceluiași imobil și au fost obligați pârâții (reclamanți în prezenta cauză) să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul care a fost retrocedat fostei proprietare, constatându-se nevalabilitatea titlului statului asupra nemișcătorului. În condițiile în care au fost evinși de către fosta proprietară a imobilului, cumpărătorii în baza Legii nr. 112/1995 au formulat prezenta acțiune în pretenții, împrejurarea obligării lor de a lăsa imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie acestuia, reprezentând cauza juridică a cererii de față, întemeiată inițial, generic, pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, art. 1344-1364 C. civ.

și art. 1 al Protocolului 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Deși inițial, prin cererea introductivă, reclamanții au arătat că înțeleg să se judece în contradictoriu cu Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice și respectiv cu Municipiul București prin Primar General, ulterior, prin cererile adresate instanței, aceștia au făcut o trimitere expresă la dispozițiile art. 50 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, text care instituie ex lege obligația Ministerului Finanțelor Publice de dezdăunare a cumpărătorului evins (indiferent de ipoteza legală în care acesta se plasează: restituirea prețului actualizat sau restituirea valorii de piață a imobilului), în reprezentarea Statului român care, a preluat abuziv imobilul ce ulterior a făcut obiectul Legii nr. 112/1995 și apoi al retrocedării către proprietarul inițial.

Chiar dacă confuzia reclamanților, sub aspectul investirii cu calitate procesuală pasivă a Statului Român ori a Ministerului Finanțelor Publice, ca subiecte distincte de drepturi și obligații juridice, a fost evidentă, instanța, în virtutea rolului său activ, avea suficiente elemente pentru a putea determina cadrul în care urma a se desfășura întreaga activitate de soluționare a litigiului. Astfel, a statuat instanța, în virtutea acestui principiu se impune o armonizare între inițiativa părților și rolul activ al judecătorului, în vederea stabilirii exacte a cadrului procesual și sferei persoanelor implicate în realizarea procedurii judiciare.

Trimiterile făcute de reclamanți la dispozițiile art. 50 alin. (3) ale Legii nr. 10/2001 și cererile adresate instanței atestă fără echivoc (în pofida confuziei create în legătură cu cele două persoane juridice distincte) intenția acestora de a investi cu calitate procesuală pasivă, pe cel care, potrivit legii, este debitorul obligației de restituire a prețului de piață al imobilului ce a făcut obiectul acțiunii în revendicare, admisă, în favoarea fostului proprietar - prin hotărâre judecătorească irevocabilă. Or, această obligație este stabilită de lege în sarcina Ministerului Finanțelor Publice, la dispoziția căruia se constituie fondul extrabugetar pentru asigurarea punerii în aplicare a prevederilor acestui act normativ.

În rejudecare, prin decizia nr. 118 A din 6 septembrie 2012 Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis apelul formulat de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva sentinței civile nr. 1187 din 24 septembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 40559/3/2009. A anulat sentința apelată și a trimis cauza aceleiași instanțe spre rejudecarea cererii reclamanților în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice Pentru a se pronunța astfel instanța în raport de dispozițiile art. 315 C. proc.

civ. și de decizia de casare pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a pus în discuție la termenul din data de 6 septembrie 2012 chestiunea de ordine publică privind corecta stabilire a cadrului procesual. Astfel, s-a reținut că instanța supremă a stabilit că „Așa cum s-a arătat, trimiterile făcute de reclamanți la dispozițiile art. 50 alin. (3) ale Legii nr. 10 /2001 și cererile adresate instanței atestă fără echivoc (în pofida confuziei create în legătură cu cele două persoane juridice distincte) intenția acestora de a investi cu calitate procesuală pasivă, pe cel care, potrivit legii, este debitorul obligației de restituire a prețului de piață ar imobilului ce a făcut obiectul acțiunii în revendicare, admisă, în favoarea fostului proprietar, prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

Or, această obligație este stabilită de lege în sarcina Ministerului Finanțelor Publice, la dispoziția căruia se constituie fondul extrabugetar pentru asigurarea punerii în aplicare a prevederilor acestui act normativ. Așa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul urmează a se admite, cu consecința casării deciziei atacate și a trimiterii cauzei spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel." Este evidentă soluția de trimitere spre rejudecare în raport de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, ca urmare a interpretării voinței reclamanților exprimată încă din fața primei instanțe de a se judeca în raport de acesta. S-a mai constatat că dispozițiile art. 313 C. proc. civ. obligau instanța supremă, în caz de casare, să trimită cauza spre rejudecare instanței care a pronunțat hotărârea casată, respectiv Curții de Apel București.

însă reluarea judecății se va face de la data actului juridic greșit interpretat de către instanță, respectiv de la data cererilor completatoare prin care a fost indicat ca temei art. 50 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, text care instituie ex lege obligația Ministerului Finanțelor Publice de dezdăunare a cumpărătorului evins; or, aceasta înseamnă că trebuie reluată judecata de la prima instanță, din mai multe considerente. S-a reținut că se poate modifica cadrul procesul direct în apel, chiar în situația reținerii unei culpe a instanței care ar fi înțeles greșit persoana pârâtului; noul pârât, dacă ar fi introdus direct în apel, ar fi vătămat prin pierderea unui grad de jurisdicție.

O astfel de măsură ar duce la încălcarea dreptului la un proces echitabil, drept reglementat de prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin preluarea de către pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a procesului direct în faza procesuală a apelului, nebeneficiind de egalitatea de drepturi procesuale cu partea adversă. Împotriva acestei decizii reclamanții au declarat recurs. Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătându-se în motivare că instanța de apel a încălcat limitele stabilite de decizia de casare. Instanța de apel trebuia să stabilească cadrul procesual și să analizeze celelalte motive de apel și nu, cum în mod greșit a dispus, să anuleze sentința pronunțată de instanța de fond.

S-a mai susținut că apelul are caracter devolutiv, iar instanța, în baza rolului activ, trebuie să armonizeze cadrul procesual pasiv în situația în care în timpul derulării procesului apar dispoziții speciale, cum este și cazul în speță. Dacă instanța supremă ar fi considerat că se impune casarea sentinței pronunțate la fond ar fi dispus în consecință. Ministerul Finanțelor Publice a fost parte în proces încă de la data introducerii acțiunii, iar schimbarea titulaturii nu este normal ca judecata să fie reluată de la fond. Recursul va fi respins. Art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

dispune: „în caz de casare hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului". În alin. (2) al aceluiași articol se dispune: „Când hotărârea a fost casată pentru nerespectarea formelor procedurale, judecata va reîncepe de la actul anulat". Acest text, care enunță în termeni fără echivoc principiile ce trebuie urmate de instanța de rejudecare, vizând obligativitatea îndrumărilor date de instanța de casare, își găsește justificarea în rațiunea controlului judiciar. Existența unui control judiciar eficient nu poate fi concepută în lipsa unor mijloace procedurale menite a impune respectarea deciziilor date de instanțele superioare.

Dispozițiile legale evocate conduc la concluzia că în privința problemelor de fapt instanța care rejudecă are o deplină putere de apreciere. Această instanță este obligată să se conformeze îndrumărilor date de instanța de recurs cu privire la necesitatea administrării probelor noi, examinării unor apărări, respectiv a fixării cadrului procesual, deoarece limitele rejudecării sunt determinate de împrejurările ce au determinat casarea. În speță în mod judicios instanța de apel a reținut soluția Înaltei Curți de trimitere spre rejudecare în raport de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, ca urmare a interpretării voinței reclamanților exprimată încă din fața primei instanțe de a se judeca în raport de acest pârât și a analizat-o ca pe o chestiune de ordine publică privind corecta stabilire a cadrului procesual, împrejurare față de care analiza celorlalte motive de apel nu se impune.

în mod corect instanța de apel a reținut că, raportat la dispozițiile art. 313 C. proc. civ., Înalta Curte, casând decizia curții de apel, a trimis cauza spre rejudecare instanței care a pronunțat hotărârea casată, respectiv Curtea de Apel București. . De asemenea în mod corect instanța de apel, în aplicarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. a reținut că nu se poate modifica cadrul procesual direct în apel deoarece noul pârât ar fi vătămat prin pierderea unui grad de jurisdicție. Așa fiind, pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții T.A. și T.G. împotriva deciziei civile nr. 118A din 6 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 aprilie 2013.