ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1920/2013

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la 14 octombrie 2009 la Tribunalul București, secția a

V-a civilă, reclamanții T.A. și T.G.

au

solicitat instanței, în contradictoriu cu Municipiul București, prin Primar

General și Statul Român prin Ministerul de Finanțe, obligarea pârâților la

plata sumei de 6 miliarde ROL reprezentând valoarea actuală de circulație a

apartamentului nr. 1 situat în București, sector 2.

În motivarea acțiunii, reclamanții susținut

că au dobândit imobilul, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 2 aprilie

1997, în baza Legii nr. 112/1996.

Ulterior, prin hotărâre irevocabilă, decizia

nr. 51/R din 30 ianuarie 2007 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă,

a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar, dispunându-se

a-i fi lăsat acestuia în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul.

La data de 12 septembrie 2007, mai arată

reclamanții, prin somație emisă de Biroul executorului judecătoresc, au fost înștiințați

să elibereze apartamentul iar la 18 septembrie 2007, s-a procedat la executarea

silită.

În consecință, arată reclamanții, în condițiile

în care au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului, fiind evinși de fostul

proprietar, au dreptul ca în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și art 1 al Protocolului

1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului să li se plătească valoarea de circulație

a imobilului, în care să fie inclusă și valoarea îmbunătățirilor și amenajărilor

efectuate.

Primul ciclu procesual s-a încheiat cu

decizia nr. 1112 din 21 februarie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția I civilă,

care

a admis recursul reclamanților împotriva deciziei nr. 61 A din 17 februarie 2011

a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, pe care a casat-o trimițând cauza spre rejudecare aceleiași instanțe

de apel.

Pentru a pronunța această decizie instanța

supremă a reținut că titlul de proprietate al reclamanților din prezenta cauză a

format obiectul unui alt litigiu, soluționat prin sentința civilă nr. 915 din 10

septembrie 2000 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, irevocabilă, prin

care s-ă respins cererea formulată de S.C.A., vizând constatarea nulității absolute

a contractului de vânzare-cumpărare, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, pentru

apartamentul situat în București, sector 2.

În considerentele acestei hotărâri, s-a

reținut că reclamanta nu a făcut dovada relei credințe a pârâților persoane fizice,

contractul de vânzare-cumpărare fiind încheiat cu respectarea legislației în vigoare,

cauza de nulitate trebuind să fie anterioară sau concomitentă cu încheierea actului.

Prin aceeași hotărâre însă, rămasă irevocabilă

prin decizia nr. 51/R din 30 ianuarie 2007 a Curții de Apel București, secția a

IX-a civilă, s-a admis capătul de cerere având ca obiect revendicarea aceluiași

imobil și au fost obligați pârâții (reclamanți în prezenta cauză) să lase în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul care a fost retrocedat fostei proprietare,

constatându-se nevalabilitatea titlului statului asupra nemișcătorului.

În condițiile în care au fost evinși de

către fosta proprietară a imobilului, cumpărătorii în baza Legii nr. 112/1995 au

formulat prezenta acțiune în pretenții, împrejurarea obligării lor de a lăsa imobilul

în deplină proprietate și liniștită posesie acestuia, reprezentând cauza juridică

a cererii de față, întemeiată inițial, generic, pe dispozițiile Legii nr. 10/2001,

art. 1344-1364 C. civ. și art. 1 al Protocolului 1 al Convenției Europene a Drepturilor

Omului.

Deși inițial, prin cererea introductivă,

reclamanții au arătat că înțeleg să se judece în contradictoriu cu Statul român,

prin Ministerul Finanțelor Publice și respectiv cu Municipiul București prin Primar

General, ulterior, prin cererile adresate instanței, aceștia au făcut o trimitere

expresă la dispozițiile art. 50 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, text care instituie

ex lege obligația Ministerului Finanțelor Publice de dezdăunare a cumpărătorului

evins (indiferent de ipoteza legală în care acesta se plasează: restituirea prețului

actualizat sau restituirea valorii de piață a imobilului), în reprezentarea Statului

român care, a preluat abuziv imobilul ce ulterior a făcut obiectul Legii nr. 112/1995

și apoi al retrocedării către proprietarul inițial.

Chiar dacă confuzia reclamanților, sub

aspectul investirii cu calitate procesuală pasivă a Statului Român ori a Ministerului

Finanțelor Publice, ca subiecte distincte de drepturi și obligații juridice, a fost

evidentă, instanța, în virtutea rolului său activ, avea suficiente elemente pentru

a putea determina cadrul în care urma a se desfășura întreaga activitate de soluționare

a litigiului.

Astfel, a statuat instanța, în virtutea

acestui principiu se impune o armonizare între inițiativa părților și rolul activ

al judecătorului, în vederea stabilirii exacte a cadrului procesual și sferei persoanelor

implicate în realizarea procedurii judiciare.

Trimiterile făcute de reclamanți la dispozițiile

art. 50 alin. (3) ale Legii nr. 10/2001 și cererile adresate instanței atestă fără

echivoc (în pofida confuziei create în legătură cu cele două persoane juridice distincte)

intenția acestora de a investi cu calitate procesuală pasivă, pe cel care, potrivit

legii, este debitorul obligației de restituire a prețului de piață al imobilului

ce a făcut obiectul acțiunii în revendicare, admisă, în favoarea fostului proprietar

- prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

Or, această obligație este stabilită de

lege în sarcina Ministerului Finanțelor Publice, la dispoziția căruia se constituie

fondul extrabugetar pentru asigurarea punerii în aplicare a prevederilor acestui

act normativ.

În rejudecare, prin decizia nr. 118 A din

6 septembrie 2012 Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis

apelul formulat de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva

sentinței civile nr. 1187 din 24 septembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București,

secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 40559/3/2009. A anulat sentința apelată și a

trimis cauza aceleiași instanțe spre rejudecarea cererii reclamanților în contradictoriu

cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice

Pentru a se pronunța astfel instanța în

raport de dispozițiile art. 315 C. proc. civ. și de decizia de casare pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, a pus în discuție la termenul din data de

6 septembrie 2012 chestiunea de ordine publică privind corecta stabilire a cadrului

procesual.

Astfel, s-a reținut că instanța supremă

a stabilit că „Așa cum s-a arătat, trimiterile făcute de reclamanți la dispozițiile

art. 50 alin. (3) ale Legii nr. 10 /2001 și cererile adresate instanței atestă fără

echivoc (în pofida confuziei create în legătură cu cele două persoane juridice distincte)

intenția acestora de a investi cu calitate procesuală pasivă, pe cel care, potrivit

legii, este debitorul obligației de restituire a prețului de piață ar imobilului

ce a făcut obiectul acțiunii în revendicare, admisă, în favoarea fostului proprietar,

prin hotărâre judecătorească irevocabilă. Or, această obligație este stabilită de

lege în sarcina Ministerului Finanțelor Publice, la dispoziția căruia se constituie

fondul extrabugetar pentru asigurarea punerii în aplicare a prevederilor acestui

act normativ. Așa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul urmează a se

admite, cu consecința casării deciziei atacate și a trimiterii cauzei spre rejudecare,

aceleiași instanțe de apel."

Este evidentă soluția de trimitere spre

rejudecare în raport de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, ca urmare a interpretării

voinței reclamanților exprimată încă din fața primei instanțe de a se judeca în

raport de acesta.

S-a mai constatat că dispozițiile art.

313 C. proc. civ. obligau instanța supremă, în caz de casare, să trimită cauza spre

rejudecare instanței care a pronunțat hotărârea casată, respectiv Curții de Apel

București. însă reluarea judecății se va face de la data actului juridic greșit

interpretat de către instanță, respectiv de la data cererilor completatoare prin

care a fost indicat ca temei art. 50 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, text care instituie

ex lege obligația Ministerului Finanțelor Publice de dezdăunare a cumpărătorului

evins; or, aceasta înseamnă că trebuie reluată judecata de la prima instanță, din

mai multe considerente.

S-a reținut că se poate modifica cadrul

procesul direct în apel, chiar în situația reținerii unei culpe a instanței care

ar fi înțeles greșit persoana pârâtului; noul pârât, dacă ar fi introdus direct

în apel, ar fi vătămat prin pierderea unui grad de jurisdicție.

O astfel de măsură ar duce la încălcarea

dreptului la un proces echitabil, drept reglementat de prevederile art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, prin preluarea de către pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice a procesului direct în faza procesuală a apelului, nebeneficiind de egalitatea

de drepturi procesuale cu partea adversă.

Împotriva acestei decizii reclamanții au

declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătându-se în motivare că instanța de apel a încălcat

limitele stabilite de decizia de casare. Instanța de apel trebuia să stabilească

cadrul procesual și să analizeze celelalte motive de apel și nu, cum în mod greșit

a dispus, să anuleze sentința pronunțată de instanța de fond.

S-a mai susținut că apelul are caracter

devolutiv, iar instanța, în baza rolului activ, trebuie să armonizeze cadrul procesual

pasiv în situația în care în timpul derulării procesului apar dispoziții speciale,

cum este și cazul în speță. Dacă instanța supremă ar fi considerat că se impune

casarea sentinței pronunțate la fond ar fi dispus în consecință. Ministerul Finanțelor

Publice a fost parte în proces încă de la data introducerii acțiunii, iar schimbarea

titulaturii nu este normal ca judecata să fie reluată de la fond.

Recursul va fi respins.

Art. 315 alin. (1) C. proc. civ. dispune:

„în caz de casare hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate

precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii

fondului".

În alin. (2) al aceluiași articol se dispune:

„Când hotărârea a fost casată pentru nerespectarea formelor procedurale, judecata

va reîncepe de la actul anulat".

Acest text, care enunță în termeni fără

echivoc principiile ce trebuie urmate de instanța de rejudecare, vizând obligativitatea

îndrumărilor date de instanța de casare, își găsește justificarea în rațiunea controlului

judiciar.

Existența unui control judiciar eficient

nu poate fi concepută în lipsa unor mijloace procedurale menite a impune respectarea

deciziilor date de instanțele superioare.

Dispozițiile legale evocate conduc la concluzia

că în privința problemelor de fapt instanța care rejudecă are o deplină putere de

apreciere. Această instanță este obligată să se conformeze îndrumărilor date de

instanța de recurs cu privire la necesitatea administrării probelor noi, examinării

unor apărări, respectiv a fixării cadrului procesual, deoarece limitele rejudecării

sunt determinate de împrejurările ce au determinat casarea.

În speță în mod judicios instanța de apel

a reținut soluția Înaltei Curți de trimitere spre rejudecare în raport de pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice, ca urmare a interpretării voinței reclamanților exprimată

încă din fața primei instanțe de a se judeca în raport de acest pârât și a analizat-o

ca pe o chestiune de ordine publică privind corecta stabilire a cadrului procesual,

împrejurare față de care analiza celorlalte motive de apel nu se impune.

în mod corect instanța de apel a reținut

că, raportat la dispozițiile art. 313 C. proc. civ., Înalta Curte, casând decizia

curții de apel, a trimis cauza spre rejudecare instanței care a pronunțat hotărârea

casată, respectiv Curtea de Apel București. .

De asemenea în mod corect instanța de apel,

în aplicarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. a reținut că nu se poate modifica

cadrul procesual direct în apel deoarece noul pârât ar fi vătămat prin pierderea

unui grad de jurisdicție.

Așa fiind, pentru considerentele expuse,

în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții

T.A. și T.G. împotriva deciziei civile nr. 118A din 6 septembrie 2012 a Curții de

Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală,

conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 4 aprilie 2013.