ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2979/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2979/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la 19 octombrie 2011, reclamanții Z.I.

și Z.E. l-au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R. SA,

pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună stabilirea

cuantumului despăgubirilor pentru exproprierea terenului situat în Ciocârlia în

suprafață de 8.147 mp, și anularea parțială a Deciziei nr. 604 din 19 mai 2011

cu privire la cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamanților.

În motivarea cererii lor,

reclamanții au arătat că, prin publicarea în M. Of. a H.G. nr. 415/2010, s-a fixat

cuantumul despăgubirilor acordate individual fiecărei persoane expropriate și, ulterior,

a fost emisă decizia de expropriere dar cuantumul despăgubirilor astfel calculat

la 3.991 RON este derizoriu față de valoarea reală a acestuia, motive pentru care

au formulat acțiunea, deoarece terenul valorează minim 6 euro/mp. și poate fi aproximativ

15 euro/mp. și nu de 0,11 euro/mp, valoare derizorie stabilită de pârâtă care a

subevaluat terenul în mod intenționat.

La 29 noiembrie 2011,

C.N.A.D.N.R. SA a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prematurității

acțiunii, având în vedere că nu s-a emis pe reclamanților hotărârea de stabilire

a cuantumului despăgubirilor, care se emite cu respectarea unor anumite etape, după

a căror parcurgere această hotărâre se comunică, iar de la această comunicare se

naște dreptul pentru expropriat să contesta cuantumul despăgubirii.

Prin sentința civilă

nr. 213 din 18 ianuarie 2012, Tribunalul Constanța, a admis excepția prematurității

și a respins acțiunea în consecință.

Pentru a pronunța această

soluție, tribunalul a reținut că, prin H.G. nr. 415 din 28 aprilie 2010, în baza

dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, s-a aprobat declanșarea procedurilor

de expropriere a imobilelor proprietate privata situate pe amplasamentul lucrării

de utilitate publica „Autostrada București Constanța, tronsonul 6, Cernavodă - Constanța,

expropriator fiind Statul Roman prin C.N.A.D.N.R. SA; prin H.G. nr. 200 din 02

martie 2011, emisa în baza art. 5 alin. (1), art. 31 și 32 din Legea nr. 255/2010,

a fost completata H.G. nr. 415 din 28 aprilie 2010 cu lista imobilelor care constituie

coridorul de expropriere, aflate pe tronsonul Medgidia - Constanța.

Tribunalul a considerat

că se impune admiterea excepției prematurității cererii, dreptul la acțiune al reclamanților

nefiind născut la data formulării cererii și nici pe parcursul procedurii judiciare,

față de constatarea că reclamanții au formulat acțiune în justiție imediat după

momentul luării la cunoștință de decizia de expropriere și de cuantumul provizoriu

al despăgubirilor prin adoptarea și publicarea H.G. nr. 200/2011,

Împotriva acestei decizii

au formulat recurs reclamanții, prin care au criticat hotărârea primei instanțe

pentru nelegalitate prin prisma prevederilor art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C.

proc. civ., solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei la prima instanță

care nu a cercetat fondul dreptului dedus judecății.

În motivarea căii de atac,

s-a arătat că instanța de fond nu a luat în considerare susținerile reclamanților

privind procedura emiterii hotărârilor de Guvern, întrucât aceste acte normative

se emit în baza unor Note de Fundamentare, care în cauza dedusă judecații aceste

Note de Fundamentare au fost emise chiar de C.N.A.D.N.R. SA, entitate ce se afla

în subordinea Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Infrastructurii, iar

acest Minister este parte componentă a Guvernului României.

Recurenții au învederat

că nici o companie națională aflată în subordinea unui Minister nu poate emite acte

normative diferite sau în contradictoriu cu ceea ce a stabilit Guvernul României

prin Hotărâre de Guvern, sens în care intimata C.N.A.D.R. SA a emis decizia de expropriere

din 19 mai 2011, la care a anexat și lista din H.G. nr. 200/2011, unde sunt la grămadă,

s-ar putea spune, prevăzute imobilele expropriate și cuantumul despăgubirilor aferente

acestora.

În critica sentinței recurate

s-a mai arătat - din perspectiva prevederilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., că

instanța de fond, interpretând eronat actul juridic dedus judecății, a schimbat

natura și înțelesul acestuia pronunțând o soluție nelegala întrucât recurenții nu

contestă procedura exproprierii, ci numai cuantumul despăgubirilor așa cum au fost

stabilite la poziția nr. AA prin H.G. nr. 200/2011 care sunt Anexa la decizia de

expropriere din 2011 emisa chiar de intimata C.N.A.D.R. SA.

În susținerea căii de

atac, s-a arătat că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii, instanța

de fond, chiar dacă înșiruiește articole de lege din care rezultă că pârâta nu le-a

respectat, se contrazice în considerentele hotărârii (pag.5 și 6 din sentința recurată),

în sensul că „nu a fost emisa o hotărâre de stabilire a cuantumului despăgubirii

pentru terenul expropriat”; or, atât timp cât există o Hotărâre de Guvern și o Decizie

de expropriere emisă de pârâtă C.N.A.D.R. SA aflată în subordinea guvernului, iar

instanța de fond susține că sunt doar orientative sau provizorii, s-a apreciat că

orice comentariu este de prisos, atât timp cat actele autorităților centrale ale

statului sunt desconsiderate chiar și orientativ scrise.

În argumentarea căii de

atac, s-a mai precizat că jurisprudența contenciosului european a calificat, în

virtutea art. 1 din Protocolul nr. 1, exproprierea drept o măsura privativă de proprietate

trebuie să păstreze un echilibru just între exigențele interesului general al comunității

și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului, cu alte cuvinte

ea trebuie să fie în același timp convenabilă pentru realizarea țelului ei legitim

și nedisproporționata față de acesta.

În ședința publică din

30 aprilie 2012, calea de atac exercitată de reclamanți a fost calificată ca fiind

apel.

Analizând sentința apelată

prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de reclamanți, curtea a constatat

că apelul este neîntemeiat și a fost respins ca atare.

La nivelul fiecărei unități

administrative se constituie o comisie care verifică dreptul de proprietate ori

alt drept real în temeiul căruia se formează cererea de despăgubiri de către persoanele

care justifică un interes legitim (art. 8 din Legea nr. 255/2010).

Faza administrativă a

procedurii exproprierii se încheie după emiterea de către comisie a unei hotărâri

în care se va preciza valoarea despăgubirilor și modul de plată a acestora, concluzie

ce rezultă din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 18 și 19 din

Legea nr. 255/2010.

Din considerentele mai

sus expuse, și în raport de situația de fapt existentă în cauză, Curtea a constatat

că faza administrativă a exproprierii nu a fost epuizată în prezenta cauză, Comisia

constituită în temeiul art. 18 coroborat cu art. 19 din Legea nr. 255/2010, neemițând

până la momentul sesizării instanței de judecată nicio hotărâre cu privire la valoarea

despăgubirilor și modul de plată a acestora.

Prin urmare, consemnarea

despăgubirii la dispoziția expropriaților constituie o condiție prealabilă transferului

dreptului de proprietate în patrimoniul statului, iar în ipoteza în care expropriatul

dă dovadă de rea–credință și intră în posesia terenului anterior îndeplinirii formalităților

legale de evaluare a terenului expropriat și de consemnare a despăgubirilor la dispoziția

proprietarului supus acestei măsuri, astfel cum sunt reglementate de dispozițiile

art. 11, art. 18-20 din Legea nr. 255/2010, proprietarul terenului este îndreptățit,

pe calea dreptului comun să solicite angajarea răspunderii expropriatorului pentru

prejudiciile cauzate prin tulburarea dreptului de proprietate de a se folosi de

bunul său și de a-i culege fructele.

Având în vedere dispozițiile

art. 274 C. proc. civ., potrivit cărora, partea care cade în pretențiuni va fi obligată

la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, față de împrejurarea că apelul

a fost respins și având în vedere situația că intimatul au suportat onorariul avocatului

ales în sumă de 124,95 RON (factură din 02 februarie 2011 și contract înregistrat

din 30 aprilie 2010), au fost obligați recurenții la plata către intimat a acestei

sume.

Împotriva deciziei civile

nr. 65C din 7 mai 2012 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, au declarat

recurs reclamanții Z.I. și Z.E. care au susținut următoarele motive de nelegalitate

a hotărârii recurate.

Conform dispozițiilor

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., atât instanța de fond cât și instanța de apel nu

au analizat corect dispozițiile cap. II din Legea nr. 255/2010 în sensul că acesta

prevede mai multe etape în procedura exproprierii.

În considerentele Deciziei

recurate, instanța de apel face referire la H.G. nr. 415/2010 precum și la art.

4 alin. (1) din Legea nr. 198/2004 că s-a aprobat declanșarea procedurilor de expropriere.

Conform dispozițiilor

art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanța de apel a interpretat în mod greșit conținutul

H.G. nr. 415/2010, aceasta făcând referire la cuantumul despăgubirii ce trebuie

plătit persoanelor îndreptățite și nicidecum la declanșarea procedurilor de expropriere

fiind aplicat art. 4 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, lege care a fost abrogata

prin art. 35 din Legea nr. 255/2010 la data de 14 decembrie 2010.

Atât instanța de fond

cât și instanța de apel nu au lecturat conținutul actelor normative și administrative

și au motivat contestația doar prin prisma art. 22 din Legea nr. 255/2010.

În viziunea instanței

de fond și a instanței de apel, cuantumul despăgubirilor prevăzute de H.G. nr. 200/2011

are un caracter provizoriu fără a se avea în vedere ca acest act normativ completează

H.G. nr. 415/2010, iar în H.G. nr. 415/2010 Guvernul României a plătit expropriatorului

suma de 89.098 RON pentru suprafața de 3.967.408 mp care reprezintă totalitatea

suprafeței de teren expropriat pentru tronsonul 6 al autostrăzii București-Constanța,

pentru acordarea de despăgubiri.

Conform dispozițiilor

art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. instanța de fond și instanța de apel nu au respectat

dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, dispozițiile art. 7 din

Legea nr. 255/2010 în sensul că nu s-au consemnat sumele aferente despăgubiri proprietarilor

așa cum este specificat în H.G. nr. 415/2010 și în Norma de Fundamentare a H.G.

nr. 415/2010.

Instanța de fond și cea

de apel au aplicat greșit dispozițiile art. 9 din Legea nr.255/2010 privitor la

termenul în care expropriatorul avea obligația de a emite hotărârea de stabilire

a cuantumului despăgubirii, mai exact în 5 zile (cinci zile) de la care s-a realizat

pe pagina de internet a expropriatorului.

Prin emiterea unor acte

normative de către Guvernul României și a unor acte administrative ale C.N.A.D.N.R.

SA, intimata-pârâtă nu mai poate emite conform dispozițiilor art. 18, 19, 22 din

Legea nr. 255/2010 hotărâri de stabilire a cuantumului despăgubirilor individuale,

motivat de faptul că, transferul dreptului de proprietate s-a realizat în baza actelor

normative și administrative enunțate în contestația formulată de recurenții-reclamanți.

Analizând recursul declarat

prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs invocate, Înalta

Curte de Casație și Justiție, constată că recursul este nefondat pentru considerentele

ce succed:

Recurenții reclamanți

invocă incidența motivelor de modificare a deciziei, motive reglementate de

art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Pentru a fi incident motivul

de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea

recurată să nu cuprindă motivele pe care se sprijină sau să cuprindă motive contradictorii

sau străine de natura pricinii.

Acest motiv de nelegalitate

nu este fondat. Hotărârea recurată cuprinde considerentele de fapt și de drept ce

au format convingerea instanței (conform art. 261 pct. 5 C. proc. civ.), precum

și cele pentru care s-au înlăturat susținerile părților. De altfel, judecătorul

este obligat să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă

tuturor argumentelor invocate de părți în susținerea acestor capete de cerere, criticile

recurenților vizând, în esență, nemulțumiri legate de anumite consemnări din cuprinsul

deciziei recurate, critici ce nu se justifică.

Nici motivul de nelegalitate

reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu poate conduce la reținerea nelegalității

deciziei recurate, recurenții-reclamanți invocând interpretarea greșită a conținutului

H.G. nr. 415/2010. Acest motiv de nelegalitate se referă la aceea situație în care

instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura sau

înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Or, în speță, recurenții au

indicat o „interpretare greșită” a H.G. nr. 415/2001, nearătând care este actul

juridic a cărui natură sau înțeles vădit neîndoielnic ar fi fost schimbat, în opinia

sa.

Ultimul motiv de recurs

vizează incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținându-se că s-au interpretat

și aplicat eronat dispozițiile art. 5 alin. (1), art. 7, art. 9 din Legea nr. 255/2010.

Aceste dispoziții legale au fost corect aplicate de instanța de apel care în mod

just a stabilit că spre deosebire de procedura de drept comun a exproprierii, în

procedura specială reglementată de Legea nr. 255/2010, etapa judiciară este declanșată

de către persoanele îndreptățite la despăgubiri, nemulțumite de hotărârea pronunțată

de Comisia înființată la nivelul fiecărei unități administrativ - teritoriale în

raza teritorială a căreia se află imobile expropriabile, conform art. 20 din lege.

Declanșarea procedurii

judiciare a exproprierii, conform art. 22 din Legea nr. 255/2010 este precedată

de emiterea hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii pentru terenul expropriat,

hotărâre ce se emite pentru titularii dreptului de proprietate ai terenului expropriat

(art. 18 coroborat cu art. 19 din lege).

Așa cum a reținut instanța

de apel în speță, până la momentul sesizării instanței de judecată de către reclamantă

nu fusese emisă o hotărâre de stabilire a cuantumului despăgubirilor propuse reclamantei,

conform dispozițiilor legale mai sus-menționate, situație în care în mod corect

Tribunalul Constanța a reținut că cererea reclamantei este prematură în raport de

situația concretă a reclamantei și de dispozițiile art. 22 din Legea nr. 255/2010.

H.G. nr. 200/2011 invocată

de apelanta reclamantă care cuprinde „Lista imobilelor supuse exproprierii situate

pe tronsonul Medgidia-Constanța, a proprietarilor sau deținătorilor acestora, precum

și a sumelor individuale aferente despăgubirilor” nu poate fi asimilată hotărârii

de stabilire a despăgubirilor prevăzute de art. 22 din actul normativ mai sus indicat,

valoarea estimată în această hotărâre de guvern pentru despăgubirea reclamantei

este orientativă, pentru stabilirea bugetului de cheltuieli necesar pentru realizarea

exproprierii, astfel cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 8 din lege

coroborat cu art. 7 din lege.

Susținerile recurenților

privind emiterea unor acte normative de Guvernul României, acea confuzie între expropriat

și expropriator, ignorarea încheierii de intabulare a dreptului de proprietate a

Statului Român nu pot conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate, fiind

susțineri de fapt ce nu se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Pentru aceste considerente,

se va respinge recursul ca nefondat și în baza art. 312 C. proc. civ. se va menține

decizia civilă ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții Z.I.

și Z.E. împotriva deciziei civile nr. 65C din 7 mai 2012 a Curții de Apel Constanța,

secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 mai 2013.