ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2690/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele: 1. Hotărârea instanței de apel Prin decizia civilă nr. 65 din 27 martie 2012, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins apelul declarat de către reclamanții P.F. și C.E. împotriva sentinței civile nr. 722 din 5 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul Arad, secția civilă. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, prin decizia civilă nr. 639 din 24 iunie 2010, Curtea de Apel Timișoara, a admis recursul celor doi reclamanți în cauză și a casat ambele hotărâri anterioare cu trimitere spre rejudecare la instanța de fond, „pentru a se lămuri situația juridică a imobilelor revendicate și mai ales izvorul dreptului de proprietate invocat de reclamanți și Municipiul Arad”, ceea ce, în mod neechivoc înseamnă că acestora le-a fost recunoscută calitatea procesuală activă.

Fiind vorba despre o problemă irevocabil tranșată, efectul pozitiv al puterii de lucru judecat se opune rediscutării acestui aspect și constatării lui printr-o dispoziție contrară. Deși reclamanții justifică calitate procesuală activă, acțiunea lor în mod justificat nu putea fi admisă pentru considerentele de fond corect reținute de tribunal. În această privință deși reclamanții susțin că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepției inadmisibilității acțiunii, invocate de pârâtul Municipiul Arad, Curtea a constatat că această susținere este neîntemeiată pentru că o observare atentă a argumentelor expuse în hotărâre demonstrează că tocmai această excepție a fost cea care a condus la respingerea acțiunii.

Acțiunea în revendicare imobiliară de drept comun înregistrată de reclamanți la data de 30 noiembrie 2007 nu poate fi admisă, câtă vreme ei nu au utilizat procedurile legii speciale de reparație în materie - Legea nr. 10/2001. După data apariției acestei legi, reclamanții nu aveau posibilitatea de a opta între procedurile prevăzute de aceasta și cele ale dreptului comun, prioritatea fiind recunoscută în favoarea legii speciale conform principiului specialia generalibus derogant.

Exercițiul acțiunii de drept comun conform Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite - ce are un efect general obligatoriu, mai este permis foștilor proprietari ai imobilelor naționalizate sau moștenitorilor acestora doar în ipoteza în care imobilul revendicat nu face obiectul Legii nr. 10/2001 ori atunci când formularea în termenul legal a cererilor a fost obstrucționată în mod absolut și total dintr-o cauză mai presus de voința lor, în sensul dispozițiilor art. 103 C. proc. civ.. Aceste ipoteze nu se confirmă în cauză întrucât, pe de o parte, Legea nr. 187/1945 pe care au menționat-o reclamanții ca temei legal al preluării imobilului de la autorii lor este prevăzută încă de la apariția legii (art. 2 lit. h) și a primelor ei norme de aplicare (art. 2 din H.G.

nr. 614/2001) ca fiind o preluare abuzivă ce deschidea calea măsurilor reparatorii prevăzute de acea lege iar, pe de altă parte, reclamanții nu au invocat - și nici dovedit - nicio împiedicare obiectivă în sensul dispozițiilor procedurale menționate, de natură a-i fi împiedicat să recurgă în termenul prescris de lege la procedurile ei speciale, administrative și - eventual - judiciare.

Acțiunea în revendicare de drept comun a imobilelor naționalizate nu mai este permisă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nici potrivit Convenției Europene a Drepturilor Omului și a art. 1 al Protocolului nr. 1 (adițional) la Convenție pentru că, printr-o jurisprudență constantă în materie și, de dată recentă, prin chiar Hotărârea din 12 octombrie 2010 din cauza-pilot Atanasiu și alții contra României, câtă vreme, anterior acestei acțiuni, reclamanții nu au obținut o hotărâre definitivă și executorie prin care să se fi recunoscut nu numai preluarea abuzivă a imobilului, ci și să se fi dispus restituirea acestuia, ei nu au un „bun” în înțelesul autonom al Convenției care să justifice introducerea acestei acțiuni.

În condițiile date și ale calificării prin însăși Legea nr. 10/2001 a preluării imobilelor în litigiu în baza Legii nr. 187/1945 ca fiind o preluare abuzivă, petitul din acțiune pentru constatarea nevalabilității titlului statului pentru a servi petitului principal - cel de revendicare - este lipsit de interes în sens procesual și nu are un scop în sine câtă vreme, prin neexecutarea în termenul legal a procedurilor legii speciale de reparație, nu poate conduce la satisfacerea pretențiilor materiale ale reclamanților, așa cum în mod corect a reținut instanța de fond în considerentele hotărârii apelate. 2. Recursul 2.1. Motive Reclamanții au declarat recurs prin care au formulat, în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., următoarele critici: Instanța de apel, rejudecând după casarea cu trimitere, a reținut în mod greșit că acțiunea în revendicare nu mai este permisă după apariția Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Instanța a omis a se pronunța asupra faptului că instanța de fond nu a comparat titlurile părților, așa cum s-a dispus în dosarul de casare. Instanța a omis să stabilească dacă imobilul a fost naționalizat abuziv. Instanța, care nu putea să stabilească faptul că reclamanții nu sunt moștenitori ai proprietarilor tabulari, aspect constatat prin certificatele de moștenitor, a eludat prevederile art. 17 din Legea nr. 115/1938 și ale art. 26 din Legea nr. 7/1996. Instanța a dat o interpretare greșită Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, înfrângând dreptul reclamanților de a se adresa unei instanțe în recuperarea bunurilor naționalizate abuziv și fără titlu.

2.2. Analiza recursului Recursul nu este întemeiat, și va fi respins pentru următoarele considerente: Contrar susținerii recurenților, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor speciale de drept material incidente, precum și a dezlegărilor date prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, referitoare la modalitatea de rezolvare a unei acțiuni în revendicare, promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv a hotărârii pilot din cauza Maria Atanasiu împotriva României. Fiind vorba despre un imobil preluat de către stat prin aplicarea Legii de expropriere nr. 187/1945, el intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, așa încât acțiunea în revendicare nu poate fi soluționată făcând abstracție de normele de drept material conținute de acest act normativ.

Pe de altă parte, trebuie stabilit dacă, în cadrul acțiunii în revendicare, promovate după intrarea în vigoare a legii speciale care prevede o anumită procedură de restituire a imobilelor, reclamanții se pot prevala de un „bun” care să le facă admisibil demersul. Or, sub acest din urmă aspect, este de reținut faptul că reclamanții nu sunt titularii unui drept de proprietate actual, pe care să-l poată valorifica pe calea revendicării, întrucât aceștia nu dețin „o hotărâre definitivă și executorie, care să-i fi recunoscut calitatea de proprietar și care, prin dispozitivul ei, să fi dispus în mod expres restituirea bunului (cauza Atanasiu împotriva României). Anterior învestirii instanței cu acțiunea în revendicare, reclamanții nu au promovat niciun demers prin care să fi negat valabilitatea titlului statului.

Pe cale de consecință, reclamanții nu au un „bun” în sensul Convenției, pe care să-l obțină pe calea acțiunii în revendicare. Având în vedere cele mai sus arătate, instanța de apel a făcut aplicarea corectă a legii materiale incidente în cauză, precum și a celor statuate jurisprudențial de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, motiv pentru care aspectele deduse analizei prin cererea de recurs nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.. Pe de altă parte, deși recurenții au indicat, formal, și motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu au dezvoltat critici care să se subsumeze cerinței ca hotărârea atacată să nu cuprindă motivele pe care se sprijină ori faptul că motivele ar fi contradictorii sau străine de natura pricinii.

Verificând, din oficiu, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ., legalitatea hotărârii, sub acest aspect, instanța de recurs a constatat că hotărârea este temeinic motivată și răspunde criticilor formulate de apelanți. Având în vedere cele mai sus reținute, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. recursul a fost respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții P.F. și C.E. împotriva deciziei civile nr. 65 din 27 martie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 mai 2013.