ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2690/2013

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut

următoarele:

instanței de apel

Prin

decizia civilă nr. 65 din 27 martie 2012,

Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins apelul declarat de către

reclamanții P.F. și C.E. împotriva sentinței civile nr. 722 din 5 octombrie

2011 pronunțată de Tribunalul Arad, secția civilă.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că, prin decizia civilă nr. 639 din 24 iunie

2010, Curtea de Apel Timișoara, a admis recursul celor doi reclamanți în cauză

și a casat ambele hotărâri anterioare cu trimitere spre rejudecare la instanța

de fond, „pentru a se lămuri situația juridică a imobilelor revendicate și mai

ales izvorul dreptului de proprietate invocat de reclamanți și Municipiul

Arad”, ceea ce, în mod neechivoc înseamnă că acestora le-a fost recunoscută calitatea

procesuală activă. Fiind vorba despre o problemă irevocabil tranșată, efectul

pozitiv al puterii de lucru judecat se opune rediscutării acestui aspect și

constatării lui printr-o dispoziție contrară.

Deși reclamanții

justifică calitate procesuală activă, acțiunea lor în mod justificat nu putea

fi admisă pentru considerentele de fond corect reținute de tribunal.

În această privință

deși reclamanții susțin că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepției

inadmisibilității acțiunii, invocate de pârâtul Municipiul Arad, Curtea a

constatat că această susținere este neîntemeiată pentru că o observare atentă a

argumentelor expuse în hotărâre demonstrează că tocmai această excepție a fost

cea care a condus la respingerea acțiunii.

Acțiunea în

revendicare imobiliară de drept comun înregistrată de reclamanți la data de 30

noiembrie 2007 nu poate fi admisă, câtă vreme ei nu au utilizat procedurile

legii speciale de reparație în materie - Legea nr. 10/2001.

După data apariției acestei

legi, reclamanții nu aveau posibilitatea de a opta între procedurile prevăzute de

aceasta și cele ale dreptului comun, prioritatea fiind recunoscută în favoarea legii

speciale conform principiului specialia generalibus derogant.

Exercițiul acțiunii de

drept comun conform Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secțiile unite - ce are un efect general obligatoriu, mai este permis foștilor proprietari

ai imobilelor naționalizate sau moștenitorilor acestora doar în ipoteza în care

imobilul revendicat nu face obiectul Legii nr. 10/2001 ori atunci când formularea

în termenul legal a cererilor a fost obstrucționată în mod absolut și total dintr-o

cauză mai presus de voința lor, în sensul dispozițiilor art. 103 C. proc. civ..

Aceste ipoteze nu se confirmă

în cauză întrucât, pe de o parte, Legea nr. 187/1945 pe care au menționat-o reclamanții

ca temei legal al preluării imobilului de la autorii lor este prevăzută încă de

la apariția legii (art. 2 lit. h) și a primelor ei norme de aplicare (art. 2 din

H.G. nr. 614/2001) ca fiind o preluare abuzivă ce deschidea calea măsurilor reparatorii

prevăzute de acea lege iar, pe de altă parte, reclamanții nu au invocat - și nici

dovedit - nicio împiedicare obiectivă în sensul dispozițiilor procedurale menționate,

de natură a-i fi împiedicat să recurgă în termenul prescris de lege la procedurile

ei speciale, administrative și - eventual - judiciare.

Acțiunea în revendicare

de drept comun a imobilelor naționalizate nu mai este permisă după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001 nici potrivit Convenției Europene a Drepturilor Omului și a

art. 1 al Protocolului nr. 1 (adițional) la Convenție pentru că, printr-o jurisprudență

constantă în materie și, de dată recentă, prin chiar Hotărârea din 12 octombrie

2010 din cauza-pilot Atanasiu și alții contra României, câtă vreme, anterior acestei

acțiuni, reclamanții nu au obținut o hotărâre definitivă și executorie prin care

să se fi recunoscut nu numai preluarea abuzivă a imobilului, ci și să se fi dispus

restituirea acestuia, ei nu au un „bun” în înțelesul autonom al Convenției care

să justifice introducerea acestei acțiuni.

În condițiile date și

ale calificării prin însăși Legea nr. 10/2001 a preluării imobilelor în litigiu

în baza Legii nr. 187/1945 ca fiind o preluare abuzivă, petitul din acțiune pentru

constatarea nevalabilității titlului statului pentru a servi petitului principal

- cel de revendicare - este lipsit de interes în sens procesual și nu are un scop

în sine câtă vreme, prin neexecutarea în termenul legal a procedurilor legii speciale

de reparație, nu poate conduce la satisfacerea pretențiilor materiale ale reclamanților,

așa cum în mod corect a reținut instanța de fond în considerentele hotărârii apelate.

2.1. Motive

Reclamanții au declarat

recurs prin care au formulat, în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., următoarele

critici:

Instanța de apel, rejudecând

după casarea cu trimitere, a reținut în mod greșit că acțiunea în revendicare nu

mai este permisă după apariția Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Instanța a omis a se pronunța

asupra faptului că instanța de fond nu a comparat titlurile părților, așa cum s-a

dispus în dosarul de casare.

Instanța a omis să stabilească

dacă imobilul a fost naționalizat abuziv.

Instanța, care nu putea

să stabilească faptul că reclamanții nu sunt moștenitori ai proprietarilor tabulari,

aspect constatat prin certificatele de moștenitor, a eludat prevederile art. 17

din Legea nr. 115/1938 și ale art. 26 din Legea nr. 7/1996.

Instanța a dat o interpretare

greșită Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, înfrângând

dreptul reclamanților de a se adresa unei instanțe în recuperarea bunurilor naționalizate

abuziv și fără titlu.

2.2. Analiza recursului

Recursul nu este întemeiat,

și va fi respins pentru următoarele considerente:

Contrar susținerii recurenților,

instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor speciale de drept material

incidente, precum și a dezlegărilor date prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008,

referitoare la modalitatea de rezolvare a unei acțiuni în revendicare, promovată

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv a hotărârii pilot din cauza

Maria Atanasiu împotriva României.

Fiind vorba despre un

imobil preluat de către stat prin aplicarea Legii de expropriere nr. 187/1945, el

intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, așa încât acțiunea în revendicare

nu poate fi soluționată făcând abstracție de normele de drept material conținute

de acest act normativ.

Pe de altă parte, trebuie

stabilit dacă, în cadrul acțiunii în revendicare, promovate după intrarea în vigoare

a legii speciale care prevede o anumită procedură de restituire a imobilelor, reclamanții

se pot prevala de un „bun” care să le facă admisibil demersul.

Or, sub acest din urmă

aspect, este de reținut faptul că reclamanții nu sunt titularii unui drept de proprietate

actual, pe care să-l poată valorifica pe calea revendicării, întrucât aceștia nu

dețin „o hotărâre definitivă și executorie, care să-i fi recunoscut calitatea de

proprietar și care, prin dispozitivul ei, să fi dispus în mod expres restituirea

bunului (cauza Atanasiu împotriva României).

Anterior învestirii instanței

cu acțiunea în revendicare, reclamanții nu au promovat niciun demers prin care să

fi negat valabilitatea titlului statului.

Pe cale de consecință,

reclamanții nu au un „bun” în sensul Convenției, pe care să-l obțină pe calea acțiunii

în revendicare.

Având în vedere cele mai

sus arătate, instanța de apel a făcut aplicarea corectă a legii materiale incidente

în cauză, precum și a celor statuate jurisprudențial de către Curtea Europeană a

Drepturilor Omului, motiv pentru care aspectele deduse analizei prin cererea de

recurs nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ..

Pe de altă parte, deși

recurenții au indicat, formal, și motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304

pct. 7 C. proc. civ., nu au dezvoltat critici care să se subsumeze cerinței ca hotărârea

atacată să nu cuprindă motivele pe care se sprijină ori faptul că motivele ar fi

contradictorii sau străine de natura pricinii. Verificând, din oficiu, conform

art. 306 alin. (2) C. proc. civ., legalitatea hotărârii, sub acest aspect, instanța

de recurs a constatat că hotărârea este temeinic motivată și răspunde criticilor

formulate de apelanți.

Având în vedere cele mai

sus reținute, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. recursul a fost respins

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții

P.F. și C.E. împotriva deciziei civile nr. 65 din 27 martie 2012 a Curții de Apel

Timișoara, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 mai 2013.