Decizia nr. 4185/2010 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă · Dosar nr. 10576/1/2009

S-a încălcat competența în ceea ce privește modificarea jurisprudenței secției, stabilită prin art. 26 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară;

S-a încălcat competența conferită de lege instanțelor în ceea ce privește soluționarea contestațiilor în anulare;

S-a depășit competența specifică în contestația în anulare, prin faptul că instanța a reținut selectiv „competența funcțională”, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în raport cu recursurile, respectiv a considerat necompetentă instanța supremă atunci când s-a pronunțat pe recursul formulat de către O.W.H. GMBH, O.W.A. și T.S.B. GMBH și a considerat competentă aceeași instanță, atunci când s-a pronunțat pe recursul SC M. SA;

S-a încălcat/depășit competența specifică contestației în anulare și prin aceea că a dispus modificarea deciziei pronunțate în recurs, în condițiile în care contestația în anulare este o cale de atac de retractare, desființare;

S-au încălcat prevederile art. 98 alin. (4) din Regulamentul de Ordine Interioară a Instanțelor. Întrucât competența de soluționare a contestației în anulare este limitată, dar și specifică, încălcarea/depășirea ei atrage admisibilitatea contestației în anulare împotriva hotărârilor astfel pronunțate - susține contestatoarea. În dezvoltarea modalităților prin care se susține motivul pe care se întemeiază contestația în anulare – încălcarea dispozițiilor arată următoarele: 1. Prin decizia pronunțată în recurs, găsind neîntemeiat singurul motiv ce putea atrage casarea deciziei din apel, privind greșita soluționare a executării necompetenței instanțelor române, Înalta Curte de Casație și Justiție, a făcut aplicarea art. 312 alin. (2) C. proc. civ. modificând decizia și rejudecând fondul, reținând întemeiată motivarea ce se referă la lipsa calității procesuale pasive între recurenta SC M. SA și O.W.A. și O.W.H. GMBH. Susținând că acest lucru nu putea fi realizat decât cu încălcarea competenței funcționale și că instanța de recurs, schimbând în totalitate situația de fapt nu putea trece la modificarea hotărârilor criticate, ci, în baza art. 312 alin. (3) teza II C. proc. civ. ar fi trebuit să dispună casarea, instanța care a soluționat contestația în anulare a schimbat practica întregii instanțe, atribuit care aparține Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform art. 26 din Legea nr. 304/2004, depășindu-și astfel competențele atribuite prin lege unei instanțe care soluționează o cale extraordinară de atac. 2. Instanța investită cu soluționarea contestației în anulare a pronunțat o hotărâre care încalcă competența conferită de lege instanțelor în ceea ce privește soluționarea contestațiilor în anulare. Astfel critica adusă modului de aplicare a art. 312 C. proc. civ. nu face parte din cazurile expres prevăzute de lege în art. 317 și 318 C. proc. civ. ca motive de contestare a unei decizii irevocabile. Modificarea parțială a Deciziei nr. 1743 din 3 august 1999 pronunțată în apel nu reprezintă o încălcarea a competenței funcționale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, stabilite de lege prin norme imperative, ci în limitele art. 312 alin. (2) și (3) C. proc. civ. Regulile procedurale de soluționare a recursului nu sunt încadrate nici de doctrină și nici de jurisprudență în noțiunea de competență. Motivele de recurs ale părților erau întemeiate potrivit art. 304 pct. 3, 7, 8, 9 și 11 C. proc. civ., dintre care doar cel prevăzut de pct. 3 atrăgea casarea cu trimitere, motiv găsit însă neîntemeiat în recurs, astfel că, toate celelalte temeiuri atrăgeau modificarea, ceea ce s-a și întâmplat. 3. Hotărârea este dată cu depășirea competenței specifice în contestația în anulare, prin faptul că instanța a reținut selectiv „competența funcțională” a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în raport cu recursurile formulate respectiv, a considerat necompetentă Înalta Curte, atunci când s-a pronunțat pe recursul formulat de către O.W.H. GMBH, O.W.A. INC și T.S.B.GMBH și a considerat competentă Înalta Curte atunci când s-a pronunțat pe recursul formulat de M. 4. Hotărârea este în realitate o hotărâre de modificare a deciziei pronunțate în recurs, în condițiile în care contestația în anulare este o cale de atac de retractare, desființare a deciziilor pentru motive specifice și nu una în care se analizează motive de fond. Potrivit doctrinei în cazul admiterii contestației pe motiv de necompetență, se va anula hotărârea atacată și se va dispune declinarea competenței în favoarea instanței competente sau organului cu activitate jurisdicțională competent.În cauză instanța a motivat desființarea Deciziei nr. 3681 din 5 decembrie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, pe prevederile art. 317 alin. (1) pct. 2 respectiv necompetența instanței care a pronunțat decizia, însă a stabilit ca instanță competentă pentru rejudecarea recursului aceiași instanță – Înalta Curte de Casație și Justiție. Doar în cazul admiterii contestației pentru omisiunea cercetării vreunuia din motivele de casare instanța va proceda la anularea totală sau parțială a hotărârii atacate în funcție de natura casării – în cazul de față nu operează ipoteza pentru că nu a fost casată hotărârea ci a fost modificată. 5. Decizia nr. 893 din 4 martie 2010 a fost pronunțată de o instanță necompetentă în raport de prevederile art. 98 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară a instanțelor cu privire la modul de soluționare a incidentelor de procedură. Astfel, se invocă încălcarea principiului aleatoriu și al continuității completului de judecată, susținând că pronunțarea deciziei s-a făcut de judecători într-o altă compunere decât cea stabilită inițial, la primul termen de judecată. În altă ordine de idei, contestatoarea invocă încălcarea, prin decizia pronunțată în soluționarea contestației în anulare, dispozițiile art. 6 a C.E.D.O. sub aspectul respectării puterii lucrurlui judecat respectiv, securității juridice, precum și art. 21 din Constituția României și art. 10 din Legea nr. 304/2004. Se arată că reglementarea contestației în anulare în dreptul intern, ce are natura unei căi extraordinare de atac, de retractare, care poate fi art. 317 și art. 318 C. proc. civ. este în acord cu interpretarea C.E.D.O. conform căreia simplul fapt că instanțele au 2 puncte de vedere diferite cu privire la admisibilitatea și relevanța probatoriului nu justifică desființarea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, ce a intrat în puterea lucrului judecat. Prin întâmpinare (fila 94-98), intimata SC M. SA a solicitat respingerea ca inadmisibilă a contestației în anulare. În apărare susține că motivul indicat ca temei al contestației în anulare vizează încălcarea dispozițiilor de competență pe care însuși legiuitorul le identifică și califică expres ca fiind de ordine publică, prin prevederile art. 159 C. proc. civ., norme exprese, limitative și de strictă interpretare. În consecință, susține că variantele prezentate de contestatoare ca făcând parte din accepțiunea sintagmei „compet de ordine publică” sunt inadmisibile. Din actele și lucrările dosarului, asupra contestației în anulare formulată, Înalta Curte de Casație și Justiție, va reține următoarele: Prin Sentința civilă nr. 1607 din 16 aprilie 1998 a Tribunalului București s-a admis acțiunea formulată de SC M. SA și s-a dispus obligarea pârâtelor O.W.A. INC și O.W.H. GMBH (devenită T.K.S. AG) și O.W.GMBH, la plata contravalorii mărfii și a bobânzilor aferente. Soluția a fost menținută prin respingerea apelurilor, potrivit Deciziei nr. 1743 din 3 august 1999 pronunțată de Curtea de Apel București, secția comercială. Prin Decizia nr. 6126 din 7 decembrie 2000 a Curții Supreme de Justiție, s-au admis recursurile pârâtelor și reclamantei, a fost caată Decizia nr. 1743/1999, cu consecința admiterii apelurilor, modificării în parte a sentinței Tribunalului București. Recursul în anulare promovat împotriva deciziei din recurs a fost ulterior retras de către Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar prin Decizia nr. 50 din 8 aprilie 2002, completul de 9 judecători al Curții Supreme de Justiție, a decis respingerea ca inadmisibilă a cererii reclamantei de continuare a judecării recursului în anulare. Contestația în anulare formulată de reclamantă împotriva acestei decizii s-a respins prin Decizia nr. 148 din 9 decembrie 2002 a Curții Supreme de Justiție. Împotriva Deciziei nr. 6126/2000 a Curții Supreme de Justiție prin care s-a soluționat irevocabil acțiunea, reclamanta a formulat o contestație în anulare, admisă prin Decizia nr. 4092 din 4 iulie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru nelegala citare în proces a societății C. din Franța, fiind respinsă ca inadmisibilă, contestație în anulare promovată ulterior împotriva Deciziei nr. 4092/2005. În rejudecarea recursului împotriva Deciziei nr. 1743/1999 a ca, urmare a anulării Deciziei nr. 6126/2000, instanța supremă a pronunțat Decizia nr. 3681 din 5 decembrie 2008 prin care, în esență, a admis recursurile pârâtelor, respingând acțiunea și totodată, a respins recursul reclamantei. Recurenta a formulat și împotriva acestei decizii o contestație în anulare, solicitând anularea hotărârii sub 2 aspecte: neîndeplinirea legală a procedurii de citare cu SC C. SA Franța pentru termenul când s-a judecat recursul și încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență. Prin Decizia nr. 893 din 4 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care face obiectul prezentei contestații în anulare, s-a admis contestația în anulare împotriva Deciziei nr. 3681 din 5 decembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a fost anulată în partea care privește admiterea recursurilor pârâtelor, (cu consecința admiterii apelurilor, schimbării în parte a sentinței tribunalului și respingerii cațiunii) și obligării recurentei la cheltuieli de judecată în sumă de 2311,48 lei. Au fost menținute celelelalte dispoziții ale deciziei, fixându-se termen pentru soluționarea recursurilor pârâtelor. În considerentele deciziei, instanța a reținut cu privire la primul motiv că reclamanta contestatoare nu are interes să invoce nelegala citare a SC C. SA și nu are calitate procesuală activă sub acest aspect. Sub al doilea aspect invocat s-a reținut că instanța de recurs, prin decizia pronunțată și-a depășit competența materială funcțională prin aceea că a procedat la modificarea deciziei din apel când, de fapt, schimbând în totalitate situația de fapt, ar fi trebuit să dispună casarea hotărârii. Pentru a ajunge la această concluzie, instanța a invocat dispozițiile art. 312 alin. (3) teza II C. proc. civ. susținând că, dacă se găsește întemeiat recursul „în toate cazurile în care modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi”, instanța de recurs casează hotărârea recurată, trimițând cauza spre rejudecare în apel/fond la instanța competentă. De asemenea, a mai reținut că dispozițiile art. 314 C. proc. civ. conform cărora „Înalta Curte de Casație și Justiție, hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite.” Concluzia pe care instanța a desprins-o din analiza celor 2 texte procedurale a fost aceea că, numai prin excepție instanța supremă hotărăște asupra fondului pricinii, și are competență funcțională, în cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite. În consecință, reținând prevederile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. s-a admis contestația în anulare, dispunându-se anularea în parte a deciziei din recurs, cu privire la admiterea recursurilor pârâtelor O.W.H. GMBH, O.W.A. și T.S.B. GMBH. Partea din decizie vizând respingerea recursului reclamantei SC M. SA a fost menținută, ca de altfel și celelalte dispoziții privind modul de soluționare a excepțiilor procesuale și ale acțiunii împotriva celorlalte pârâte. Hotărârea care a rezolvat în acest mod contestația în anulare împotriva deciziei pronunțată în rejudecarea recursului a fost, la rândul său, atacată cu prezenta contestație în anulare, prin invocarea aceluiași temei de drept, art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. Astfel, potrivit legii, hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, numai dacă acest motiv nu a putut fi invocat pe calea apelului sau recursului. Cu privire la admisibilitatea contestației în anulare de drept comun în această situație se va reține că, în principiu, este admisibilă contestația în anulare împotriva unei hotărâri pronunțată într-o altă contestație în anulare, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 317 C. proc. civ. Așa, de pildă, poate fi invocat drept temei al unei noi contestații în anulare, neîndeplinirea legală a procesului de citare pentru ziua când s-a judecat o altă contestație în anulare, cu partea care invocă vătămarea în acest fel a drepturilor sale procesuale. În speță hotărârea atacată cu această cale extraordinară de atac este irevocabilă, potrivit art. 377 alin. (2) C. proc. civ., iar motivul invocat – încălcarea dispozițiilor de ordine publică privit la compet – nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului, decizia în cauză nefiind supusă acestor căi de atac. Așadar, întrucât textul nu impune nici o condiție, hotărârea irevocabilă poate să fie pronunțată în primă instanță, în apel, revizuire sau contestație în anulare. Trecând la analizarea pe fond a contestației în anulare formulată împotriva Deciziei nr. 893 din 4 martie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, se va porni, în primul rând, de la textul normei de procedură și analizarea sferei noțiunii de „competență” pe care aceasta îl vizează. Astfel, pct. 2 al art. 317 alin. (1) C. proc. civ. vizează situația când „hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privit la competență”. Potrivit art. 159 C. proc. civ., „Necompetența este de ordine publică: 1. când pricina nu este de competența instanțelor judecătorești; 2. când pricina este de competența unei instanțe de alt grad; 3. când pricina este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura.” Prin urmare, în acord cu dispozițiile legale citate și jurisprudența constată, poate fi invocată pe calea contestației în anulare doar încălcarea normelor de competență de ordine publică, deci numai încălcarea competenței generale, materiale și teritoriale exclusive la care se referă art. 159 C. proc. civ. Incompatibilitatea sau alte aspecte legate de compunerea sau constituirea completului, fiind reglementate prin norme de organizare judiciară nu pot fi invocate în temeiul art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. De aceea, instanța care soluționează contestația în anulare, în limitele competenței specifice acstei căi extraordinare de atac are de examinat, dacă instanța care a pronunțat decizia atacată cu contestație în anulare, în speță Decizia nr. 893 din 4 martie 2010, a încălcat sau nu dispozițiile de ordine publică privitoare la competență. Astfel, sub aspectul competenței generale, cererea este de competența instanțelor judecătorești, sub aspect material, competența aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform art. 319 alin. (1) C. proc. civ., fără a se pune în discuție competența teritorială exclusivă. Din această perspectivă, motivele invocate de contestatoare în susținerea tezei încălcării normelor de competență, în baza art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. exced sferei noțiunii de competență avută în vedere de legiuitor pentru prevenirea tentativelor de tergiversare a cauzelor, prin invocarea abuzivă a acestora în cadrul căii extraordinare de atac a contestației în anulare. Analizarea acestor motive, ce se constituie în veritabile critici aduse hotărârii pronunțate în contestația în anulare ar transforma această cale extraordinară de atac, de retractare, într-una de reformare, ceea ce în fapt, ar fi mai rău decât un recurs la recurs, care, cel puțin s-ar adresa unei instanțe superioare. Astfel, încălcarea competenței conferite de lege instanțelor în ceea ce privește soluționarea contestațiilor în anulare, depășirea competenței specifice prin reținerea selectivă a competenței funcționale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, numai în privința uneia dintre cele două recursuri cu care instanța de recurs în condițiile în care contestația în anulare este o cale de atac de retractare sunt tot atâtea critici ale Deciziei nr. 893 din 4 martie 2010, formulate pe aceeași cale, a contestației în anulare în baza lor nu ar avea pe de o parte suport legal în raport de prevederile stricte ale art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., iar pe de altă parte ar transforma această cale într-una de reformare, susceptibilă de exact aceleași critici care ar fi determinat soluția de admitere. Nici critica privind încălcarea art. 26 din Legea nr. 304/2004 nu poate fi primită drept temei al admiterii contestației în anulare de drept comun, pentru aceleași considerente referitoare la motivele reglementate exhaustiv de art. 317 C. proc. civ. În plus, prin decizia contestată nu a avut loc o schimbare jurisprudențială în sensul art. 26 din Legea nr. 304/2004. Se poate afirma cel mult că instanța în exercitarea competenței funcționale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv a atribuțiilor jurisdicționale ale acesteia, a avut loc o altă viziune în legătură cu soluția pe care instanța de recurs trebuia să o pronunțe – casarea cu trimitere. În această ordine de idei se observă că textele legale invocate – art. 312 alin. (3) teza a II-a și art. 314 C. proc. civ. – menționează într-adevăr, faptul că instanța de recurs casează când modificarea nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi, precum și faptul că instanța supremă hotărăște asupra fondului în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite. Acestui raționament îi scapă din vedere faptul că, pe lângă casare – cu trimitere sau reținere – în caz de admitere a recursului, hotărârea poate fi modificată, în tot sau în parte (art. 312 alin. (2)). Prin urmare, în exercitarea, Înalta Curte de Casație și Justiție, poate pronunța următoarele soluții, în recurs: 1. Casarea, în următoarele situații: a. Pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 1-5 C. proc. civ.; b. Când instanța a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului; c. Când modificarea pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6-9 C. proc. civ. nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi. Spre deosebire de tribunale și curți de apel, care, potrivit art. 312 alin. (4) C. proc. civ., în caz de casare, vor rejudeca pe fond pricina, cu excepțiile prevăzute la alin. (5) și (6), la instanța supremă regula o constituie în caz de casare, trimiterea spre o nouă judecată instanței care a pronunțat hotărârea casată (art. 313), iar excepția este restituită la art. 314 în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție, hotărăște asupra fondului când casează în scopul aplicării corecte a legii, a împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite, nefiind necesară administrarea de noi probe. 2. Modificarea (în tot sau în parte), pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6-9, când nu este necesară administrarea de probe noi. În această situație, Înalta Curte de Casație și Justiție, rejudecă pricina pe fond. Corespunzător motivelor pe care instanța de recurs le găsește întemeiate, aceasta preocedează la modificarea hotărârii ori la casarea, în tot sau în parte a acesteia, cu trimitere spre o nouă judecare ori cu reținere și evocare a fondului, după caz. Împrejurarea că, în soluționarea contestației în anulare, instanța a statuat că soluția la care instanța de recurs trebuia să se oprească era alta și că, din punct de vedere al atribuțiilor jurisdicționale, raportat la împrejurările speței, soluția adoptată în privința unuia dintre recursuri nu a fost corectă, nu poate fi, spunem din nou, analizată printr-o nouă contestație în anulare, în temeiul art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. După cum a statuat și C.E.D.O. în practica sa, puterea de a iniția și de a admite o cale extraordinară de atac trebuie exercitată de către autorități în așa fel încât să asigure, în cel mai înalt grad posibil, un echilibru just între interesele implicate în cauză. Puterea de control a instanțelor ierarhic superioare trebuie exercitată pentru a corecta erorile justiției, iar nu pentru a se efectua o nouă analiză a cauzei, iar posibilitatea de a exista două opinii diferite asupra obiectului cauzei nu constituie temei pentru reexaminare. În cauza M. împotriva României, prima în care se analizează modul în care soluționarea căii extraordinare de atac a contestației în anulare, de către instanțele în termen, poate determina afectarea dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenție, Curtea a reamintit că principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res indicata, conform căruia nicio parte nu este îndreptățită să solicite o revizuire a unei hotărâri definitive și irevocabile, obligatorii, și mai ales, nu în scopul de a obține o rejudecare și o nouă analiză a cauzei. În baza considerentelor arătate, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., urmează a se respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea O.W.H. GMBH împotriva Deciziei nr. 893 din 4 martie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială. PENTRU