ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4185/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4185/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Prin contestația în anulare

înregistrată la 4 mai 2010 sub nr. 1550, la Înalta Curte de Casație și Justiție,

contestatoarea, O.W.H. GMBH a solicitat, în contradictoriu cu intimații SC M.

SA, A.V.A.S., B.C.R. SA, T.S.B. GMBH, O.W.A. și C.I.D.E.C.O., în temeiul art. 317

alin. (1), pct. 2 C. proc. civ., anularea Deciziei nr. 893 din 4 martie 2010,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, în Dosarul

nr. 10576/1/2009.

Contestatoarea

susține că prin hotărârea a cărei anulare o solicită și care s-a pronunțat

într-o contestație în anulare, în mod greșit s-a anulat o decizie pronunțată în

recurs, dispunându-se rejudecarea recursului, precum și limitele rejudecării

acestuia, toate cu încălcarea normelor de ordine publică referitor la

competență, deoarece:

competența în ceea ce privește modificarea jurisprudenței secției, stabilită

prin art. 26 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară;

competența conferită de lege instanțelor în ceea ce privește soluționarea

contestațiilor în anulare;

contestația în anulare, prin faptul că instanța a reținut selectiv „competența

funcțională”, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în raport cu recursurile,

respectiv a considerat necompetentă instanța supremă atunci când s-a pronunțat

pe recursul formulat de către O.W.H. GMBH, O.W.A. și T.S.B. GMBH și a

considerat competentă aceeași instanță, atunci când s-a pronunțat pe recursul

SC M. SA;

specifică contestației în anulare și prin aceea că a dispus modificarea

deciziei pronunțate în recurs, în condițiile în care contestația în anulare

este o cale de atac de retractare, desființare;

(4) din Regulamentul de Ordine Interioară a Instanțelor.

Întrucât competența de soluționare a

contestației în anulare este limitată, dar și specifică, încălcarea/depășirea

ei atrage admisibilitatea contestației în anulare împotriva hotărârilor astfel

pronunțate - susține contestatoarea.

În dezvoltarea modalităților prin care

se susține motivul pe care se întemeiază contestația în anulare – încălcarea

dispozițiilor arată următoarele:

găsind neîntemeiat singurul motiv ce putea atrage casarea deciziei din apel,

privind greșita soluționare a executării necompetenței instanțelor române,

Înalta Curte de Casație și Justiție, a făcut aplicarea art. 312 alin. (2) C.

proc. civ. modificând decizia și rejudecând fondul, reținând întemeiată

motivarea ce se referă la lipsa calității procesuale pasive între recurenta SC

M. SA și O.W.A. și O.W.H. GMBH.

Susținând că acest lucru nu putea fi

realizat decât cu încălcarea competenței funcționale și că instanța de recurs,

schimbând în totalitate situația de fapt nu putea trece la modificarea

hotărârilor criticate, ci, în baza art. 312 alin. (3) teza II C. proc. civ. ar

fi trebuit să dispună casarea, instanța care a soluționat contestația în

anulare a schimbat practica întregii instanțe, atribuit care aparține Secțiilor

Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform art. 26 din Legea nr. 304/2004,

depășindu-și astfel competențele atribuite prin lege unei instanțe care

soluționează o cale extraordinară de atac.

contestației în anulare a pronunțat o hotărâre care încalcă competența

conferită de lege instanțelor în ceea ce privește soluționarea contestațiilor

în anulare.

Astfel critica adusă modului de

aplicare a art. 312 C. proc. civ. nu face parte din cazurile expres prevăzute

de lege în art. 317 și 318 C. proc. civ. ca motive de contestare a unei decizii

irevocabile.

Modificarea parțială a Deciziei nr. 1743

din 3 august 1999 pronunțată în apel nu reprezintă o încălcarea a competenței

funcționale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, stabilite de lege prin

norme imperative, ci în limitele art. 312 alin. (2) și (3) C. proc. civ.

Regulile procedurale de soluționare a

recursului nu sunt încadrate nici de doctrină și nici de jurisprudență în

noțiunea de competență.

Motivele de recurs ale părților erau

întemeiate potrivit art. 304 pct. 3, 7, 8, 9 și 11 C. proc. civ., dintre care

doar cel prevăzut de pct. 3 atrăgea casarea cu trimitere, motiv găsit însă

neîntemeiat în recurs, astfel că, toate celelalte temeiuri atrăgeau

modificarea, ceea ce s-a și întâmplat.

competenței specifice în contestația în anulare, prin faptul că instanța a

reținut selectiv „competența funcțională” a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, în raport cu recursurile formulate respectiv, a considerat

necompetentă Înalta Curte, atunci când s-a pronunțat pe recursul formulat de

către O.W.H. GMBH, O.W.A. INC și T.S.B.GMBH și a considerat competentă Înalta

Curte atunci când s-a pronunțat pe recursul formulat de M.

hotărâre de modificare a deciziei pronunțate în recurs, în condițiile în care

contestația în anulare este o cale de atac de retractare, desființare a

deciziilor pentru motive specifice și nu una în care se analizează motive de

fond.

Potrivit doctrinei în cazul admiterii

contestației pe motiv de necompetență, se va anula hotărârea atacată și se va

dispune declinarea competenței în favoarea instanței competente sau organului

cu activitate jurisdicțională competent.În cauză instanța a motivat

desființarea Deciziei nr. 3681 din 5 decembrie 2008 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția comercială, pe prevederile art. 317 alin. (1) pct.

2 respectiv necompetența instanței care a pronunțat decizia, însă a stabilit ca

instanță competentă pentru rejudecarea recursului aceiași instanță – Înalta

Curte de Casație și Justiție.

Doar în cazul admiterii contestației

pentru omisiunea cercetării vreunuia din motivele de casare instanța va proceda

la anularea totală sau parțială a hotărârii atacate în funcție de natura

casării – în cazul de față nu operează ipoteza pentru că nu a fost casată hotărârea

ci a fost modificată.

fost pronunțată de o instanță necompetentă în raport de prevederile art. 98 alin.

(4) din Regulamentul de ordine interioară a instanțelor cu privire la modul de

soluționare a incidentelor de procedură.

Astfel, se invocă încălcarea

principiului aleatoriu și al continuității completului de judecată, susținând

că pronunțarea deciziei s-a făcut de judecători într-o altă compunere decât cea

stabilită inițial, la primul termen de judecată.

În altă ordine de idei, contestatoarea

invocă încălcarea, prin decizia pronunțată în soluționarea contestației în

anulare, dispozițiile art. 6 a C.E.D.O. sub aspectul respectării puterii

lucrurlui judecat respectiv, securității juridice, precum și art. 21 din

Constituția României și art. 10 din Legea nr. 304/2004.

Se arată că reglementarea contestației

în anulare în dreptul intern, ce are natura unei căi extraordinare de atac, de

retractare, care poate fi art. 317 și art. 318 C. proc. civ. este în acord cu

interpretarea C.E.D.O. conform căreia simplul fapt că instanțele au 2 puncte de

vedere diferite cu privire la admisibilitatea și relevanța probatoriului nu

justifică desființarea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile,

ce a intrat în puterea lucrului judecat.

Prin întâmpinare (fila 94-98),

intimata SC M. SA a solicitat respingerea ca inadmisibilă a contestației în

anulare.

În apărare susține că motivul indicat ca

temei al contestației în anulare vizează încălcarea dispozițiilor de competență

pe care însuși legiuitorul le identifică și califică expres ca fiind de ordine

publică, prin prevederile art. 159 C. proc. civ., norme exprese, limitative și

de strictă interpretare.

În consecință, susține că variantele

prezentate de contestatoare ca făcând parte din accepțiunea sintagmei „compet

de ordine publică” sunt inadmisibile.

Din actele și lucrările dosarului,

asupra contestației în anulare formulată, Înalta Curte de Casație și Justiție,

va reține următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1607 din 16

aprilie 1998 a Tribunalului București s-a admis acțiunea formulată de SC M. SA

și s-a dispus obligarea pârâtelor O.W.A. INC și O.W.H. GMBH (devenită T.K.S.

AG) și O.W.GMBH, la plata contravalorii mărfii și a bobânzilor aferente.

Soluția a fost menținută prin respingerea

apelurilor, potrivit Deciziei nr. 1743 din 3 august 1999 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția comercială.

Prin Decizia nr. 6126 din 7 decembrie

2000 a Curții Supreme de Justiție, s-au admis recursurile pârâtelor și

reclamantei, a fost caată Decizia nr. 1743/1999, cu consecința admiterii

apelurilor, modificării în parte a sentinței Tribunalului București.

Recursul în anulare promovat împotriva

deciziei din recurs a fost ulterior retras de către Procurorul General al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar prin Decizia nr.

50 din 8 aprilie 2002, completul de 9 judecători al Curții Supreme de Justiție,

a decis respingerea ca inadmisibilă a cererii reclamantei de continuare a

judecării recursului în anulare.

Contestația în anulare formulată de

reclamantă împotriva acestei decizii s-a respins prin Decizia nr. 148 din 9

decembrie 2002 a Curții Supreme de Justiție.

Împotriva Deciziei nr. 6126/2000 a

Curții Supreme de Justiție prin care s-a soluționat irevocabil acțiunea, reclamanta

a formulat o contestație în anulare, admisă prin Decizia nr. 4092 din 4 iulie

2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru nelegala citare în proces a

societății C. din Franța, fiind respinsă ca inadmisibilă, contestație în

anulare promovată ulterior împotriva Deciziei nr. 4092/2005.

În rejudecarea recursului împotriva

Deciziei nr. 1743/1999 a ca, urmare a anulării Deciziei nr. 6126/2000, instanța

supremă a pronunțat Decizia nr. 3681 din 5 decembrie 2008 prin care, în esență,

a admis recursurile pârâtelor, respingând acțiunea și totodată, a respins

recursul reclamantei.

Recurenta a formulat și împotriva

acestei decizii o contestație în anulare, solicitând anularea hotărârii sub 2

aspecte: neîndeplinirea legală a procedurii de citare cu SC C. SA Franța pentru

termenul când s-a judecat recursul și încălcarea dispozițiilor de ordine

publică privitoare la competență.

Prin Decizia nr. 893 din 4 martie 2010

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care face obiectul prezentei

contestații în anulare, s-a admis contestația în anulare împotriva Deciziei nr.

3681 din 5 decembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a fost

anulată în partea care privește admiterea recursurilor pârâtelor, (cu

consecința admiterii apelurilor, schimbării în parte a sentinței tribunalului

și respingerii cațiunii) și obligării recurentei la cheltuieli de judecată în

sumă de 2311,48 lei. Au fost menținute celelelalte dispoziții ale deciziei,

fixându-se termen pentru soluționarea recursurilor pârâtelor.

În considerentele deciziei, instanța a

reținut cu privire la primul motiv că reclamanta contestatoare nu are interes

să invoce nelegala citare a SC C. SA și nu are calitate procesuală activă sub

acest aspect.

Sub al doilea aspect invocat s-a

reținut că instanța de recurs, prin decizia pronunțată și-a depășit competența

materială funcțională prin aceea că a procedat la modificarea deciziei din apel

când, de fapt, schimbând în totalitate situația de fapt, ar fi trebuit să

dispună casarea hotărârii.

Pentru a ajunge la această concluzie,

instanța a invocat dispozițiile art. 312 alin. (3) teza II C. proc. civ.

susținând că, dacă se găsește întemeiat recursul „în toate cazurile în care

modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe

noi”, instanța de recurs casează hotărârea recurată, trimițând cauza spre

rejudecare în apel/fond la instanța competentă.

De asemenea, a mai reținut că

dispozițiile art. 314 C. proc. civ. conform cărora „Înalta Curte de Casație și

Justiție, hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează

hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt

ce au fost pe deplin stabilite.”

Concluzia pe care instanța a

desprins-o din analiza celor 2 texte procedurale a fost aceea că, numai prin

excepție instanța supremă hotărăște asupra fondului pricinii, și are competență

funcțională, în cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul

aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin

stabilite.

În consecință, reținând prevederile art.

317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. s-a admis contestația în anulare,

dispunându-se anularea în parte a deciziei din recurs, cu privire la admiterea

recursurilor pârâtelor O.W.H. GMBH, O.W.A. și T.S.B. GMBH. Partea din decizie

vizând respingerea recursului reclamantei SC M. SA a fost menținută, ca de

altfel și celelalte dispoziții privind modul de soluționare a excepțiilor

procesuale și ale acțiunii împotriva celorlalte pârâte.

Hotărârea care a rezolvat în acest mod

contestația în anulare împotriva deciziei pronunțată în rejudecarea recursului

a fost, la rândul său, atacată cu prezenta contestație în anulare, prin

invocarea aceluiași temei de drept, art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Astfel, potrivit legii, hotărârile

irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, când hotărârea a fost

dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la

competență, numai dacă acest motiv nu a putut fi invocat pe calea apelului sau

recursului.

Cu privire la admisibilitatea

contestației în anulare de drept comun în această situație se va reține că, în

principiu, este admisibilă contestația în anulare împotriva unei hotărâri

pronunțată într-o altă contestație în anulare, dacă sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 317 C. proc. civ.

Așa, de pildă, poate fi invocat drept

temei al unei noi contestații în anulare, neîndeplinirea legală a procesului de

citare pentru ziua când s-a judecat o altă contestație în anulare, cu partea

care invocă vătămarea în acest fel a drepturilor sale procesuale.

În speță hotărârea atacată cu această

cale extraordinară de atac este irevocabilă, potrivit art. 377 alin. (2) C.

proc. civ., iar motivul invocat – încălcarea dispozițiilor de ordine publică

privit la compet – nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului,

decizia în cauză nefiind supusă acestor căi de atac. Așadar, întrucât textul nu

impune nici o condiție, hotărârea irevocabilă poate să fie pronunțată în primă

instanță, în apel, revizuire sau contestație în anulare.

Trecând la analizarea pe fond a

contestației în anulare formulată împotriva Deciziei nr. 893 din 4 martie 2010

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, se va porni, în primul rând,

de la textul normei de procedură și analizarea sferei noțiunii de „competență”

pe care aceasta îl vizează.

Astfel, pct. 2 al art. 317 alin. (1) C.

proc. civ. vizează situația când „hotărârea a fost dată de judecători cu

încălcarea dispozițiilor de ordine publică privit la competență”.

Potrivit art. 159 C. proc. civ.,

„Necompetența este de ordine publică:

instanțelor judecătorești;

unei instanțe de alt grad;

unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura.”

Prin urmare, în acord cu dispozițiile

legale citate și jurisprudența constată, poate fi invocată pe calea contestației

în anulare doar încălcarea normelor de competență de ordine publică, deci numai

încălcarea competenței generale, materiale și teritoriale exclusive la care se

referă art. 159 C. proc. civ.

Incompatibilitatea sau alte aspecte

legate de compunerea sau constituirea completului, fiind reglementate prin

norme de organizare judiciară nu pot fi invocate în temeiul art. 317 alin. (1) pct.

2 C. proc. civ.

De aceea, instanța care soluționează

contestația în anulare, în limitele competenței specifice acstei căi

extraordinare de atac are de examinat, dacă instanța care a pronunțat decizia

atacată cu contestație în anulare, în speță Decizia nr. 893 din 4 martie 2010,

a încălcat sau nu dispozițiile de ordine publică privitoare la competență.

Astfel, sub aspectul competenței

generale, cererea este de competența instanțelor judecătorești, sub aspect

material, competența aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform art.

319 alin. (1) C. proc. civ., fără a se pune în discuție competența teritorială

exclusivă.

Din această perspectivă, motivele

invocate de contestatoare în susținerea tezei încălcării normelor de

competență, în baza art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. exced sferei

noțiunii de competență avută în vedere de legiuitor pentru prevenirea tentativelor

de tergiversare a cauzelor, prin invocarea abuzivă a acestora în cadrul căii

extraordinare de atac a contestației în anulare.

Analizarea acestor motive, ce se

constituie în veritabile critici aduse hotărârii pronunțate în contestația în

anulare ar transforma această cale extraordinară de atac, de retractare,

într-una de reformare, ceea ce în fapt, ar fi mai rău decât un recurs la

recurs, care, cel puțin s-ar adresa unei instanțe superioare.

Astfel, încălcarea competenței

conferite de lege instanțelor în ceea ce privește soluționarea contestațiilor

în anulare, depășirea competenței specifice prin reținerea selectivă a

competenței funcționale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, numai în

privința uneia dintre cele două recursuri cu care instanța de recurs în

condițiile în care contestația în anulare este o cale de atac de retractare

sunt tot atâtea critici ale Deciziei nr. 893 din 4 martie 2010, formulate pe

aceeași cale, a contestației în anulare în baza lor nu ar avea pe de o parte

suport legal în raport de prevederile stricte ale art. 317 alin. (1) pct. 2 C.

proc. civ., iar pe de altă parte ar transforma această cale într-una de

reformare, susceptibilă de exact aceleași critici care ar fi determinat soluția

de admitere.

Nici critica privind încălcarea art. 26

din Legea nr. 304/2004 nu poate fi primită drept temei al admiterii

contestației în anulare de drept comun, pentru aceleași considerente

referitoare la motivele reglementate exhaustiv de art. 317 C. proc. civ.

În plus, prin decizia contestată nu a

avut loc o schimbare jurisprudențială în sensul art. 26 din Legea nr. 304/2004.

Se poate afirma cel mult că instanța

în exercitarea competenței funcționale a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

respectiv a atribuțiilor jurisdicționale ale acesteia, a avut loc o altă

viziune în legătură cu soluția pe care instanța de recurs trebuia să o pronunțe

– casarea cu trimitere.

În această ordine de idei se observă

că textele legale invocate – art. 312 alin. (3) teza a II-a și art. 314 C.

proc. civ. – menționează într-adevăr, faptul că instanța de recurs casează când

modificarea nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi, precum

și faptul că instanța supremă hotărăște asupra fondului în toate cazurile în

care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la

împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite.

Acestui raționament îi scapă din

vedere faptul că, pe lângă casare – cu trimitere sau reținere – în caz de

admitere a recursului, hotărârea poate fi modificată, în tot sau în parte (art.

312 alin. (2)).

Prin urmare, în exercitarea, Înalta

Curte de Casație și Justiție, poate pronunța următoarele soluții, în recurs:

a. Pentru motivele prevăzute de art. 304

pct. 1-5 C. proc. civ.;

b. Când instanța a soluționat procesul

fără a intra în cercetarea fondului;

c. Când modificarea pentru motivele

prevăzute de art. 304 pct. 6-9 C. proc. civ. nu este posibilă, fiind necesară

administrarea de probe noi.

Spre deosebire de tribunale și curți

de apel, care, potrivit art. 312 alin. (4) C. proc. civ., în caz de casare, vor

rejudeca pe fond pricina, cu excepțiile prevăzute la alin. (5) și (6), la

instanța supremă regula o constituie în caz de casare, trimiterea spre o nouă judecată

instanței care a pronunțat hotărârea casată (art. 313), iar excepția este

restituită la art. 314 în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție,

hotărăște asupra fondului când casează în scopul aplicării corecte a legii, a

împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite, nefiind necesară administrarea

de noi probe.

pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6-9, când nu este necesară

administrarea de probe noi.

În această situație, Înalta Curte de

Casație și Justiție, rejudecă pricina pe fond.

Corespunzător motivelor pe care

instanța de recurs le găsește întemeiate, aceasta preocedează la modificarea

hotărârii ori la casarea, în tot sau în parte a acesteia, cu trimitere spre o

nouă judecare ori cu reținere și evocare a fondului, după caz.

Împrejurarea că, în soluționarea

contestației în anulare, instanța a statuat că soluția la care instanța de

recurs trebuia să se oprească era alta și că, din punct de vedere al

atribuțiilor jurisdicționale, raportat la împrejurările speței, soluția

adoptată în privința unuia dintre recursuri nu a fost corectă, nu poate fi,

spunem din nou, analizată printr-o nouă contestație în anulare, în temeiul art.

317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

După cum a statuat și C.E.D.O. în

practica sa, puterea de a iniția și de a admite o cale extraordinară de atac

trebuie exercitată de către autorități în așa fel încât să asigure, în cel mai

înalt grad posibil, un echilibru just între interesele implicate în cauză.

Puterea de control a instanțelor

ierarhic superioare trebuie exercitată pentru a corecta erorile justiției, iar

nu pentru a se efectua o nouă analiză a cauzei, iar posibilitatea de a exista

două opinii diferite asupra obiectului cauzei nu constituie temei pentru

reexaminare.

În cauza M. împotriva României, prima

în care se analizează modul în care soluționarea căii extraordinare de atac a

contestației în anulare, de către instanțele în termen, poate determina

afectarea dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din

Convenție, Curtea a reamintit că principiul securității raporturilor juridice

implică respectarea principiului res indicata, conform căruia nicio parte nu

este îndreptățită să solicite o revizuire a unei hotărâri definitive și

irevocabile, obligatorii, și mai ales, nu în scopul de a obține o rejudecare și

o nouă analiză a cauzei.

În baza considerentelor arătate,

nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc.

civ., urmează a se respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea

O.W.H. GMBH împotriva Deciziei nr. 893 din 4 martie 2010 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția comercială.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare

formulată de contestatoarea O.W.H. GMBH împotriva Deciziei nr. 893 din 4 martie

2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială.

Obligă contestatoarea la plata sumei

de 26.536 lei cheltuieli de judecată către intimata SC M. SA București.

Irevovabilă.

Pronunțată în ședința

publică, astăzi 30 noiembrie 2010.