ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 893/2010

Asupra contestației în anulare de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin decizia nr. 3681 din 5 decembrie 2008 Înalta Curte de Casație și Justiție a soluționat recursurile declarate de pârâtele O.W.H. MBH, O.W.A. INC și T.S.B.S. împotriva deciziei nr. 1743 din 3 august 1999 a Curții de Apel București, secția comercială, în sensul că a respins excepția ridicată de pârâta O.W.H. MBH privind lipsa calității procesuale active a reclamantei SC M. SA București. De asemenea a respins excepția nulității hotărârilor atacate pentru lipsa capacității de exercițiu a pârâtei C. Franța ridicată de pârâte. A admis recursul pârâtelor, a modificat decizia instanței de apel, a schimbat în parte sentința civilă nr. 1607 din 16 aprilie 1998 a Tribunalului București, secția comercială, în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamanta SC M. SA în contradictoriu cu pârâtele O.W.H.

MBH, O.W.A. INC și T.S.B.S. Totodată s-a respins acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu C. Franța ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără capacitate de exercițiu. S-a respins ca rămasă fără obiect acțiunea formulată de reclamantă împotriva pârâtelor I.D. GMBH, I.I. și T.C.M.B. ca urmare a hotărârilor de expediat pronunțate de Curtea de Apel București cu deciziile nr. 138 din 28 ianuarie 1999 și 872 din 14 aprilie 1999, cât și acțiunea față de A.V.A.S. S-a menținut dispozițiile sentinței nr. 1607 din 16 aprilie 1998 referitoare la: respingerea excepțiilor invocate de pârâte privind prescripția electa una via - autoritate de lucru judecat; renunțarea reclamantei la judecata față de pârâta C.S cu sediul în Elveția; respingerea acțiunii față de B.C.R.

(pentru B.). Menține restul dispozițiilor deciziei nr. 1743 din 3 august 1999 a Curții de Apel privind respingerea apelului reclamantei și respinge recursul declarat de reclamanta SC M. SA împotriva aceleiași decizii cu cheltuielile de judecată aferente. Pentru a se pronunța astfel instanța de recurs a reținut că reclamanta SC M. SA are calitate procesuală activă întrucât la data formulării acțiunii – 30 decembrie 1983 – aceasta a avut dreptul și interesul de a promova acțiunea și aceste valențe, s-au păstrat pe tot parcursul litigiului determinat de calitatea de parte contractantă, vânzător, în contractul extern de vânzare încheiat în anul 1981 și calitatea de comisionară, în contractul de comision încheiat cu producătorul mărfii exportate, fostul C.S.

Galați. De asemenea art. 65 din Legea nr. 7/1971 prevedea că, unitățile de comerț exterior sunt obligate să asigure încasarea integrală și la timp a mărfurilor exportate. Calitatea procesuală a reclamantei s-a menținut pe tot parcursul procesului, iar reorganizările intervenite nu au infirmat această legitimare procesuală. Cu privire la pârâta SC C. s-a reținut că în adevăr la data introducerii acțiunii avea calitate procesuală activă, dar ulterior în anul 1998 și-a pierdut capacitatea de exercițiu și deci calitate procesuală.

Dovada încetării capacității procesuale este extrasul din Registrul Comerțului al Societăților emis de Grefa Tribunalului Comercial din Paris, potrivit căruia, C. a fost radiată la data de 4 ianuarie 1998. S-a înlăturat critica recurentelor privind greșita soluționare a excepției necompetenței instanței române motivat de faptul că litigiul privește plata prețului produselor dintr-un contract de vânzare-cumpărare cu elemente de extraneitate, vânzătoare fiind reclamanta, iar cumpărătoare pârâta, societăți comerciale străine, cu sediul în Elveția, Franța, Germania și SUA. Cum părțile nu au prevăzut legea aplicabilă contractului, instanțele anterioare au reținut justificat aplicarea legii române și competența instanțelor române.

Locul plății, în accepțiunea de loc al îndeplinirii obligației principale, a vânzătoarei, de a preda marfa cumpărătoarei, s-a realizat în România, contractul de transport via mare(conosamentele) fiind întocmite în portul Galați. Criticile recurentelor pârâte privind greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive, au fost considerate excepții de fond instanța de recurs a unit examinarea acestora cu fondul cauzei și a reținut că recurentele pârâte, O.W.H. MBH, O.W.A. INC și T.S.B.S. nu au raporturi contractuale cu reclamanta. Nu s-au emis comenzi de către aceste pârâte. Reclamanta nu a efectuat livrări și nu a emis facturi pe numele pârâtelor recurente. Conform probelor din dosar - expertizele tehnice, declarațiile de martori - intervenția acestor pârâte în lanțul raporturilor contractuale a fost determinată de lipsa de finanțare a cumpărătoarei C.S., și a beneficiarei finale, I.M.C.

America și a filialei acesteia I.M.T.C. America (fondurile urmând a fi obținute numai după vânzarea mărfii către beneficiarii efectivi din SUA). În acest scop au intervenit convențiile de finanțare între I.M.C. America și pârâtele O.W. Pe de altă parte, prin contractele în lanț, facturarea succesivă în cadrul fiecărui contract și aplicarea unor comisioane pentru prestațiile pârâtelor O.W., s-a realizat majorarea prețului convenit prin Protocolul din 14 aprilie 1981 și astfel s-a ajuns la încadrarea în prețurile impuse de autoritățile americane importurilor de tablă (declarație martor director I.C.E.M.) Ca urmare, în lanțul raporturilor contractuale, C.S. Elveția, cumpărătoare în raporturile contractuale încheiate cu reclamanta, a vândut tabla către O.W.H.

MBH și aceasta, la rândul său, a vândut-o către O.W.A. INC. O.W.A. INC cumpărătoare a mărfii a vândut-o către I.M.C. și filiala acesteia I.M.T.C. America, destinatarii finali, conform Protocolului din 14 aprilie 1981. Se reține, existența, în lanțul contractual a unor contracte distincte, individuale de vânzare-cumpărare, în care ulterior contractului dintre vânzătoarea I.C.E.M. și cumpărătoarea directă C.S., aceasta din urmă devine vânzătoare într-un nou raport contractual cu O.W.H. MBH și aceasta cu O.W.A. INC fiecare verigă fiind cumpărătoare, dobânditoare a dreptului de proprietate asupra mărfii și totodată vânzătoare în raporturile de vânzare-cumpărare succesive. Instanța de fond a ignorat existența acestor contracte distincte de vânzare cumpărare.

Prin încălcarea elementului esențial al unui contract și anume consimțământul părților în cadrul unei convenții și, contrar probelor din dosar, a reținut că cele trei pârâte, din grupul O.W. au cumpărat marfa din România de la reclamantă în baza contractului sub forma simplificată, a comenzilor emise de C.S. acceptate de reclamantă și urmate de livrare pentru fiecare navă în parte (sentința nr. 1607 din 16 aprilie 1998) cumpărătoare fiind pârâtele care au dobândit proprietatea prin pârâta O.W.A. INC ce a intrat în posesia conosamentelor originale. Or, pârâta O.W.H. MBH a dobândit proprietatea mărfii dar de la C.S., nu de la reclamantă. Comenzile C.S. acceptate de I.C.E.M. au constituit raporturile contractuale dintre aceste două părți, societățile O.W.H.

MBH și O.W.A. INC – persoane juridice distincte dobândind proprietatea mărfii, în lanțul raporturilor contractuale de la C.S. și numai în raport de aceasta s-a născut obligația de plată a prețului. Reclamanta nu a făcut dovada vânzării tablei în litigiu către pârâtele recurente, în temeiul unor contracte chiar în formă simplificată, astfel că nu se justifică chemarea în judecată a acestora pentru plata prețului. De altfel, reclamanta ulterior livrării mărfii nu a emis un instrument de plată către pârâtele recurente, acestea nefiind considerate cumpărătoare și debitoare a obligației de plată a prețului. Acreditivele pentru încasarea prețului mărfii, conform comenzilor au fost deschise de C.S.

la D.B. pentru nave și de către pârâta C. pentru nave la B.U.O.F.C., deci aceste pârâte aveau obligația plății în cadrul mecanismului creditului documentar. Plățile pentru aceste cinci nave, pentru care existau acreditive nu s-au efectuat, pentru că documentele prezentate de reclamantă nu au fost conforme condițiilor prevăzute în scrisorile de deschidere a creditului. Curtea de Apel, prin decizia recurată a reținut eronat, contrar probelor din dosar, că raporturile dintre reclamantă și cele trei pârâte O.W. rezultă din conosamentele „to order”, conosamentele „bills of lading” și acreditivele documentare, prin intermediul D.B., ordonator O.W. S-a mai reținut, de către instanța de apel, conosamentele constituite fiind însăși contractele de vânzare-cumpărare dintre reclamantă și pârâtele O.W.

Aceste rețineri nu sunt susținute de probele din dosar, expertizele tehnice, declarațiile de martori, instanța de apel ignorând raporturile contractuale distincte intervenite în lanț. Conosamentele nu pot constitui un contract de vânzare cumpărare, cât timp nu rezultă acordul părților în transmiterea proprietății. Conosamentul este un contract de transport care atestă că o marfă este în curs de transport pe mare. Este un titlu reprezentativ al mărfurilor și în speță, fiind emis „to order”, face posibilă circulația mărfii. Greșit, instanțele de fond și apel au reținut transmiterea proprietății de la I.C.E.M. către pârâtele O.W. urmare ridicării de către O.W.A. INC a conosamentelor pentru marfa din opt nave și la I.D.

pentru o navă. În lanțul raporturilor contractuale, fiecare parte cumpărătoare, începând cu C.S. a dobândit proprietatea mărfii și la rândul său în calitate de vânzătoare, a transmis-o către cumpărătorul subsecvent, respectiv O.W.H. MBH, O.W.A. INC pentru ca în final să ajungă la beneficiarul efectiv I.M.C. America. Așa fiind, sunt întemeiate susținerile recurentelor pârâte privind lipsa calității procesuale pasive. Chemarea în judecată pentru plata prețului nu-și are temei, în lipsa unor raporturi contractuale directe între reclamantă și pârâte. Cu petiția înregistrată la data de 23 februarie 2009 petenta SC M. SA a formulat contestație în anulare împotriva soluției instanței de recurs, invocând ca temei legal art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc.

civ. și art. 105 alin. (1) C. proc. civ. Contestatoarea susține că neîndeplinirea procedurii legale de citare cu intimata SC C. SA Franța pentru termenul când s-a judecat recursul 17 noiembrie 2008 o afectează direct și nemijlocit. Aceasta față de prevederile art. 4, art. 17 și art. 21 din Convenția de Asistență Juridică dintre România și Franța, care nu permite punerea în executare pe teritoriul Franței a unei hotărâri judecătorești pronunțate în România. De asemenea se mai susține că decizia instanței de recurs a fost dată cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență. Astfel se susține că președintele completului de judecată din data de 17 noiembrie 2008 a pronunțat anterior o hotărâre în aceiași pricină și aceleași părți.

Dosarul în cauză a avut ca obiect recursul în anulare promovat în favoarea SC M. SA de către Procurorul General în exercițiu la acea vreme. Ulterior la data de 21 mai 2009 contestatoarea a depus o completare a motivelor de contestație în anulare solicitând anularea deciziei criticate întrucât hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență. Astfel se susține că Înalta Curte de Casație și Justiție a judecat pe fond acțiunea în una și aceiași ședință în care a judecat și recursurile. Din dispozițiile art. 312 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ. rezultă că, dacă se găsește întemeiat recursul, în toate cazurile în care modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi instanța de recurs casează hotărârea recurată, trimițând cauza spre rejudecare în apel/fond la instanța competentă.

De asemenea conform art. 314 C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deja stabilite. S-a mai precizat că doctrina relevantă este unanim de acord că „numai prin excepție instanța supremă hotărăște asupra fondului pricinii, în cazurile în care casează hotărârea atacată, numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurările de fapt ce au fost deplin stabilite.

Se reclamă că Înalta Curte de Casație și Justiție nu are competența funcțională de a se pronunța în fond asupra pricinii deduse judecății, decât în cazuri foarte limitate, mai precis atunci când casează hotărârea doar în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt deplin stabilite sau sunt găsite întemeiate cazuri de modificare a hotărârii recurate și instanța de fond a soluționat procesul intrând în cercetarea fondului sau modificarea hotărârii este posibilă întrucât nu este necesară administrarea de probe noi. În toate celelalte cazuri instanța de recurs și în special, Înalta Curte de Casație și Justiție, nu poate judeca pricina pe fond, întrucât legea nu dă în competența sa funcțională astfel de atribuții.

La data de 18 februarie 2009 SC M. SA a formulat contestație în anulare împotriva deciziei instanței de recurs invocând dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. și să se anuleze hotărârea criticată întrucât a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență. În esență sunt aceleași argumente ca cele din completarea contestației în anulare ce formează obiectul dosarului nr. 10576/1/2008. Prin încheierea ședinței publice din 21 mai 2009 s-a admis cererea intimaților privind necitarea SC C. SA Franța motivat de faptul că în conformitate cu art. 1 pct. 2 din Regulamentul nr. 1348/2000 privind actele judiciare și extrajudiciare între statele membre U.E.

nu se efectuează citarea atunci când adresa destinatarului este necunoscută. S-a avut în vedere că de aproximativ 10 ani sunt infirmări din partea statului francez că adresa acestei societăți nu mai corespunde, întrucât societatea este radiată și nu mai există situație în care citarea în baza regulamentului nu mai operează. De asemenea în ședința publică din 15 octombrie 2009 conform încheierii aflată la fila 81 s-a respins excepția tardivității depunerii completărilor motivelor contestației în anulare, în considerarea dispozițiilor art. 319 C. proc. civ., potrivit cărora legiuitorul a stabilit termenul limită până la care se poate introduce contestația în anulare și nu momentul de la care începe să curgă acest termen având în vedere și practica judiciară în materie.

În aceiași ședință s-a dispus conexarea dosarului nr. 1513/1/2009 la dosarul nr. 10576/1/2008 apreciind că în cauză sunt întrunite dispozițiile art. 164 C. proc. civ., această măsură fiind luată și pentru o bună administrare a justiției. La termenul din 18 februarie 2010 s-a pus în discuția părților excepțiile ridicate de recurente respectiv excepția lipsei calității procesuale active a contestatoarei în ce privește anularea hotărârii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție ca urmare a necitării SC C. SA și a excepției inadmisibilității contestației în anulare cu privire la așa zisa încălcare a regulilor de ordine publică privind competența, și s-a admis excepția lipsei de interes a contestatoarei cu privire la nelegala citare a SC C. SA cât și a lipsei calității procesuale active a contestatoarei cu privire la necitarea SC C. SA, conform motivării încheierii de ședință din acea zi.

În ce privește excepția inadmisibilității contestației în anulare cu privire la așa zisa încălcare a regulilor de ordine publică s-a considerat că aceasta ține de condițiile de admisibilitate respectiv inadmisibilitate a contestației în anulare. Interpelați regulat intimații cu privire la excepția tardivității formulării contestației în anulare în dosarul conexat s-a apreciat că aceasta a fost soluționată prin contopirea celor două dosare, instanța în ședința publică din 4 martie 2010 față de aprecierile apărătorului O.W.A. INC și T.S.B.S. GMBH a considerat că sunt incidente dispozițiile art. 319 C. proc. civ.

Intimații prin concluziile scrise au solicitat respingerea contestației în anulare motivând în esență că contestația în anulare este inadmisibilă dacă hotărârea atacată a fost pronunțată de judecători incompatibili, iar cu privire la necompetență s-a considerat că pe calea contestației în anulare se poate invoca încălcarea normelor de competență de ordine publică deci numai încălcarea competenței generale materiale și teritoriale exclusive la care se referă art. 159 C. proc. civ. Cu privire la motivele contestației în anulare formulate se reține că în adevăr pe calea contestației în anulare nu se poate invoca incompatibilitatea sau alte aspecte legate de compunerea sau constituirea completului, deoarece incompatibilitatea este reglementată prin norme de organizare judiciară.

Participarea judecătorului în completul ce a soluționat recursul în anulare nu este caz de incompatibilitate. Cazurile de incompatibilitate sunt de strictă interpretare neputând fi extinse prin analogie, iar critica formulată nu se înscrie în nici unul din motivele expres menționate de dispozițiile art. 24 C. proc. civ. Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a retras recursul în anulare. Prin decizia nr. 6126 din 7 decembrie 2000 instanța a luat act de retragerea recursului în anulare, respingând ca inadmisibilă cererea de continuare a judecății recursului în anulare formulat de contestatoare. În aceste condiții rezultă că pentru a deveni incompatibil judecătorul trebuie să pronunțe o hotărâre prin care se dezleagă o problemă litigioasă, o hotărâre de natură să dezinvestească instanța.

În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție decizia de îndrumare nr. 11/2007. Cu privire la încălcarea dispozițiilor referitoare la competență, potrivit art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. se reține că normele de competență se clasifică în norme de competență generală și norme de competență jurisdicțională, după cum delimitarea se face prin raportare la organe din sisteme diferite, ori la organe din cadrul aceluiași sistem (mai exact la o altă instanță judecătorească). La rândul ei competența jurisdicțională se clasifică în competență materială și competență teritorială, după cum delimitarea se face între instanțe judecătorești de grad diferit, ori între instanțe judecătorești de același grad.

În cadrul competenței materiale trebuie distins între competența materială funcțională, care se stabilește după atribuțiile ce revin fiecărei categorii de instanțe, pe de o parte, iar pe de altă parte, competența materială procesuală care se stabilește în funcție de obiectul, natura sau valoarea litigiului. Prin decizia contestată au fost admise recursurile pârâtelor s-a modificat decizia Curții de Apel în sensul admiterii apelurilor și pe fond s-a schimbat în parte sentința nr. 1607/1998 a Tribunalului București în sensul că s-a respins acțiunea. Deci Înalta Curte de Casație și Justiție a judecat pe fond acțiunea. Din cuprinsul dispozițiilor art. 312 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ. rezultă că, dacă se găsește întemeiat recursul „în toate cazurile în care modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi” instanța de recurs casează hotărârea recurată, trimițând cauza spre rejudecare în apel/fond la instanța competentă.

De asemenea, conform art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite. Din economia textului precitat rezultă, fără putință de tăgadă, și doctrina este constantă că numai prin excepție, instanța supremă hotărăște asupra fondului pricinii, în cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte la împrejurările de fapt ce au fost deplin stabilite. Așadar, instanța de recurs, nu are competență funcțională de a se pronunța în fond asupra pricinii dedusă judecății, decât în cazuri foarte limitate, mai precis atunci când casează hotărârea doar în scopul aplicării corecte la împrejurări de fapt deplin stabilite, sau sunt găsite întemeiate cazuri de modificare a hotărârii recurate.

Nu s-a ținut cont de faptul că recursul este o cale extraordinară și nedevolutivă, în care nu se judecă pricina sub toate aspectele sale ci se judecă, doar sub aspectele de legalitate hotărârea atacată. Din examinarea motivării deciziei a cărei anulare se cere, rezultă că instanța de recurs a reluat tot fondul pricinii, argumentând de ce probele administrate la instanțele de fond ar trebui reinterpretate sau, de ce aceste probe ar trebui interpretate invers decât cele ce rezultă din calificarea dată acestora de instanțele anterioare. Astfel mai multe fapte au fost calificate în mod cu totul opus față de calificarea dată la fond și menținută în apel. Astfel, instanța de recurs a reținut că pârâtele nu au avut raporturi contractuale cu reclamanta, în timp ce instanța de fond în baza probatoriilor administrate inclusiv expertiză tehnică și audieri martori a reținut că pârâtele din grupul O.W.

au fost cumpărătoarele mărfii ce a fost încărcată în 8 vase, marfă furnizată de reclamantă. Instanța de fond a mai reținut că ne aflăm în fața unui contract de vânzare-cumpărare sub formă prescurtată comandă urmată de acceptare și respectiv executare transferul mărfii făcându-se de la reclamantă la pârâtele O.W. conform 1/3 din conasamentul original.

Or, instanța de recurs reinterpretează probele precizând că recurentele-pârâte nu au avut raporturi contractuale cu reclamanta și că prin contractele în lanț facturarea succesivă în cadrul fiecărui contract și aplicarea de comisioane pentru prestația pârâților s-a realizat majorarea prețului convenit în anul 1981. De asemenea, instanța de recurs reține că, instanța de apel, prin decizia recurată a reținut eronat contrar probelor din dosar, că raporturile dintre reclamantă și cele trei pârâte rezultă din conosament și acreditiv documentare, fiind în totală eroare față de probele administrate cauzei respectiv expertiză ce atestă că conosamentele au fost emise la ordin și andosate în alb iar primul care a intrat în posesia a 1/3 din conosamentul original a fost Grupul O.W.

Schimbând în totalitate situația de fapt, instanța de recurs nu putea trece la modificarea hotărârilor criticate, ci în baza art. 312 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., ar fi trebuit să dispună casarea hotărârii. Față de cele arătate rezultă că Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia criticată, și-a încălcat competența funcțională fixată de lege prin norme imperative astfel că; Văzând dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite contestația în anulare formulată de contestatoarea SC M. SA București împotriva deciziei nr. 3681 din 5 decembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială. Dispune anularea parțială a deciziei contestate numai cu privire la admiterea recursurilor declarate de pârâtele O.W.H. MBH, O.W.A. INC și T.S.B.S. GMBH împotriva deciziei nr. 1743 din 3 august 1999 a Curții de Apel București pe care a modificat-o în parte în sensul admiterii apelurilor declarate de acestea și schimbării în parte a sentinței civile nr. 1607 din 16 aprilie 1998 a Tribunalului București în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamanta SC M. SA și obligării reclamantei la cheltuieli de judecată în sumă de 2.311,48 lei.

Fixează termen pentru soluționarea recursurilor declarate de pârâții O.W.H. MBH, O.W.A. INC și T.S.B.S. GMBH împotriva deciziei nr. 1743 din 3 august 1999 a Curții de Apel București, la 17 iunie 2010. Irevocabilă. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 4 martie 2010.