ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 893/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 893/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra contestației în

anulare de față:

Din examinarea lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin decizia nr. 3681 din 5 decembrie 2008 Înalta

Curte de Casație și Justiție a soluționat recursurile declarate de pârâtele O.W.H.

MBH, O.W.A. INC și T.S.B.S. împotriva deciziei nr. 1743 din 3 august 1999 a

Curții de Apel București, secția comercială, în sensul că a respins excepția

ridicată de pârâta O.W.H. MBH privind lipsa calității procesuale active a

reclamantei SC M. SA București.

De asemenea a respins

excepția nulității hotărârilor atacate pentru lipsa capacității de exercițiu a

pârâtei C. Franța ridicată de pârâte.

A admis recursul pârâtelor,

a modificat decizia instanței de apel, a schimbat în parte sentința civilă nr. 1607

din 16 aprilie 1998 a Tribunalului București, secția comercială, în sensul că

respinge acțiunea formulată de reclamanta SC M. SA în contradictoriu cu

pârâtele O.W.H. MBH, O.W.A. INC și T.S.B.S.

Totodată s-a respins

acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu C. Franța ca fiind

îndreptată împotriva unei persoane fără capacitate de exercițiu.

S-a respins ca rămasă fără

obiect acțiunea formulată de reclamantă împotriva pârâtelor I.D. GMBH, I.I. și

T.C.M.B. ca urmare a hotărârilor de expediat pronunțate de Curtea de Apel

București cu deciziile nr. 138 din 28 ianuarie 1999 și 872 din 14 aprilie 1999,

cât și acțiunea față de A.V.A.S.

S-a menținut dispozițiile

sentinței nr. 1607 din 16 aprilie 1998 referitoare la: respingerea excepțiilor

invocate de pârâte privind prescripția electa una via - autoritate de lucru

judecat; renunțarea reclamantei la judecata față de pârâta C.S cu sediul în

Elveția; respingerea acțiunii față de B.C.R. (pentru B.).

Menține restul dispozițiilor

deciziei nr. 1743 din 3 august 1999 a Curții de Apel privind respingerea

apelului reclamantei și respinge recursul declarat de reclamanta SC M. SA împotriva

aceleiași decizii cu cheltuielile de judecată aferente.

Pentru a se pronunța astfel

instanța de recurs a reținut că reclamanta SC M. SA are calitate procesuală

activă întrucât la data formulării acțiunii – 30 decembrie 1983 – aceasta a

avut dreptul și interesul de a promova acțiunea și aceste valențe, s-au păstrat

pe tot parcursul litigiului determinat de calitatea de parte contractantă,

vânzător, în contractul extern de vânzare încheiat în anul 1981 și calitatea de

comisionară, în contractul de comision încheiat cu producătorul mărfii

exportate, fostul C.S. Galați.

De asemenea art. 65 din

Legea nr. 7/1971 prevedea că, unitățile de comerț exterior sunt obligate să

asigure încasarea integrală și la timp a mărfurilor exportate.

Calitatea procesuală a

reclamantei s-a menținut pe tot parcursul procesului, iar reorganizările

intervenite nu au infirmat această legitimare procesuală.

Cu privire la pârâta SC C.

s-a reținut că în adevăr la data introducerii acțiunii avea calitate procesuală

activă, dar ulterior în anul 1998 și-a pierdut capacitatea de exercițiu și deci

calitate procesuală.

Dovada încetării capacității

procesuale este extrasul din Registrul Comerțului al Societăților emis de Grefa

Tribunalului Comercial din Paris, potrivit căruia, C. a fost radiată la data de

4 ianuarie 1998.

S-a înlăturat critica

recurentelor privind greșita soluționare a excepției necompetenței instanței

române motivat de faptul că litigiul privește plata prețului produselor

dintr-un contract de vânzare-cumpărare cu elemente de extraneitate, vânzătoare

fiind reclamanta, iar cumpărătoare pârâta, societăți comerciale străine, cu

sediul în Elveția, Franța, Germania și SUA.

Cum părțile nu au prevăzut

legea aplicabilă contractului, instanțele anterioare au reținut justificat

aplicarea legii române și competența instanțelor române.

Locul plății, în accepțiunea

de loc al îndeplinirii obligației principale, a vânzătoarei, de a preda marfa

cumpărătoarei, s-a realizat în România, contractul de transport via

mare(conosamentele) fiind întocmite în portul Galați.

Criticile recurentelor

pârâte privind greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale

pasive, au fost considerate excepții de fond instanța de recurs a unit

examinarea acestora cu fondul cauzei și a reținut că recurentele pârâte, O.W.H.

MBH, O.W.A. INC și T.S.B.S. nu au raporturi contractuale cu reclamanta. Nu s-au

emis comenzi de către aceste pârâte. Reclamanta nu a efectuat livrări și nu a

emis facturi pe numele pârâtelor recurente.

Conform probelor din dosar -

expertizele tehnice, declarațiile de martori - intervenția acestor pârâte în

lanțul raporturilor contractuale a fost determinată de lipsa de finanțare a

cumpărătoarei C.S., și a beneficiarei finale, I.M.C. America și a filialei

acesteia I.M.T.C. America (fondurile urmând a fi obținute numai după vânzarea

mărfii către beneficiarii efectivi din SUA). În acest scop au intervenit

convențiile de finanțare între I.M.C. America și pârâtele O.W.

Pe de altă parte, prin

contractele în lanț, facturarea succesivă în cadrul fiecărui contract și

aplicarea unor comisioane pentru prestațiile pârâtelor O.W., s-a realizat

majorarea prețului convenit prin Protocolul din 14 aprilie 1981 și astfel s-a

ajuns la încadrarea în prețurile impuse de autoritățile americane importurilor

de tablă (declarație martor director I.C.E.M.)

Ca urmare, în lanțul

raporturilor contractuale, C.S. Elveția, cumpărătoare în raporturile

contractuale încheiate cu reclamanta, a vândut tabla către O.W.H. MBH și

aceasta, la rândul său, a vândut-o către O.W.A. INC.

O.W.A. INC cumpărătoare a

mărfii a vândut-o către I.M.C. și filiala acesteia I.M.T.C. America,

destinatarii finali, conform Protocolului din 14 aprilie 1981.

Se reține, existența, în

lanțul contractual a unor contracte distincte, individuale de

vânzare-cumpărare, în care ulterior contractului dintre vânzătoarea I.C.E.M. și

cumpărătoarea directă C.S., aceasta din urmă devine vânzătoare într-un nou

raport contractual cu O.W.H. MBH și aceasta cu O.W.A. INC fiecare verigă fiind

cumpărătoare, dobânditoare a dreptului de proprietate asupra mărfii și totodată

vânzătoare în raporturile de vânzare-cumpărare succesive.

Instanța de fond a ignorat

existența acestor contracte distincte de vânzare cumpărare. Prin încălcarea

elementului esențial al unui contract și anume consimțământul părților în

cadrul unei convenții și, contrar probelor din dosar, a reținut că cele trei

pârâte, din grupul O.W. au cumpărat marfa din România de la reclamantă în baza

contractului sub forma simplificată, a comenzilor emise de C.S. acceptate de

reclamantă și urmate de livrare pentru fiecare navă în parte (sentința nr. 1607

din 16 aprilie 1998) cumpărătoare fiind pârâtele care au dobândit proprietatea

prin pârâta O.W.A. INC ce a intrat în posesia conosamentelor originale.

Or, pârâta O.W.H. MBH a

dobândit proprietatea mărfii dar de la C.S., nu de la reclamantă.

Comenzile C.S. acceptate de

I.C.E.M. au constituit raporturile contractuale dintre aceste două părți,

societățile O.W.H. MBH și O.W.A. INC – persoane juridice distincte dobândind

proprietatea mărfii, în lanțul raporturilor contractuale de la C.S. și numai în

raport de aceasta s-a născut obligația de plată a prețului.

Reclamanta nu a făcut dovada

vânzării tablei în litigiu către pârâtele recurente, în temeiul unor contracte

chiar în formă simplificată, astfel că nu se justifică chemarea în judecată a

acestora pentru plata prețului.

De altfel, reclamanta

ulterior livrării mărfii nu a emis un instrument de plată către pârâtele

recurente, acestea nefiind considerate cumpărătoare și debitoare a obligației

de plată a prețului.

Acreditivele pentru

încasarea prețului mărfii, conform comenzilor au fost deschise de C.S. la D.B.

pentru nave și de către pârâta C. pentru nave la B.U.O.F.C., deci aceste pârâte

aveau obligația plății în cadrul mecanismului creditului documentar.

Plățile pentru aceste cinci

nave, pentru care existau acreditive nu s-au efectuat, pentru că documentele

prezentate de reclamantă nu au fost conforme condițiilor prevăzute în scrisorile

de deschidere a creditului.

Curtea de Apel, prin decizia

recurată a reținut eronat, contrar probelor din dosar, că raporturile dintre

reclamantă și cele trei pârâte O.W. rezultă din conosamentele „to order”,

conosamentele „bills of lading” și acreditivele documentare, prin intermediul D.B.,

ordonator O.W. S-a mai reținut, de către instanța de apel, conosamentele

constituite fiind însăși contractele de vânzare-cumpărare dintre reclamantă și

pârâtele O.W.

Aceste rețineri nu sunt

susținute de probele din dosar, expertizele tehnice, declarațiile de martori,

instanța de apel ignorând raporturile contractuale distincte intervenite în

lanț.

Conosamentele nu pot

constitui un contract de vânzare cumpărare, cât timp nu rezultă acordul

părților în transmiterea proprietății.

Conosamentul este un

contract de transport care atestă că o marfă este în curs de transport pe mare.

Este un titlu reprezentativ al mărfurilor și în speță, fiind emis „to order”,

face posibilă circulația mărfii.

Greșit, instanțele de fond

și apel au reținut transmiterea proprietății de la I.C.E.M. către pârâtele O.W.

urmare ridicării de către O.W.A. INC a conosamentelor pentru marfa din opt nave

și la I.D. pentru o navă.

În lanțul raporturilor

contractuale, fiecare parte cumpărătoare, începând cu C.S. a dobândit

proprietatea mărfii și la rândul său în calitate de vânzătoare, a transmis-o

către cumpărătorul subsecvent, respectiv O.W.H. MBH, O.W.A. INC pentru ca în

final să ajungă la beneficiarul efectiv I.M.C. America.

Așa fiind, sunt întemeiate

susținerile recurentelor pârâte privind lipsa calității procesuale pasive.

Chemarea în judecată pentru plata prețului nu-și are temei, în lipsa unor

raporturi contractuale directe între reclamantă și pârâte.

Cu petiția înregistrată la

data de 23 februarie 2009 petenta SC M. SA a formulat contestație în anulare

împotriva soluției instanței de recurs, invocând ca temei legal art. 317 alin.

(1) pct. 2 C. proc. civ. și art. 105 alin. (1) C. proc. civ.

Contestatoarea susține că

neîndeplinirea procedurii legale de citare cu intimata SC C. SA Franța pentru

termenul când s-a judecat recursul 17 noiembrie 2008 o afectează direct și

nemijlocit.

Aceasta față de prevederile art.

4, art. 17 și art. 21 din Convenția de Asistență Juridică dintre România și

Franța, care nu permite punerea în executare pe teritoriul Franței a unei

hotărâri judecătorești pronunțate în România.

De asemenea se mai susține

că decizia instanței de recurs a fost dată cu încălcarea dispozițiilor de

ordine publică privitoare la competență.

Astfel se susține că

președintele completului de judecată din data de 17 noiembrie 2008 a pronunțat

anterior o hotărâre în aceiași pricină și aceleași părți.

Dosarul în cauză a avut ca

obiect recursul în anulare promovat în favoarea SC M. SA de către Procurorul

General în exercițiu la acea vreme.

Ulterior la data de 21 mai

2009 contestatoarea a depus o completare a motivelor de contestație în anulare

solicitând anularea deciziei criticate întrucât hotărârea a fost dată de

judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la

competență.

Astfel se susține că Înalta

Curte de Casație și Justiție a judecat pe fond acțiunea în una și aceiași

ședință în care a judecat și recursurile.

Din dispozițiile art. 312 alin.

(3) teza a II-a C. proc. civ. rezultă că, dacă se găsește întemeiat recursul,

în toate cazurile în care modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind

necesară administrarea de probe noi instanța de recurs casează hotărârea

recurată, trimițând cauza spre rejudecare în apel/fond la instanța competentă.

De asemenea conform art. 314 C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție

hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea

atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au

fost deja stabilite.

S-a mai precizat că doctrina

relevantă este unanim de acord că „numai prin excepție instanța supremă

hotărăște asupra fondului pricinii, în cazurile în care casează hotărârea

atacată, numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurările de fapt ce

au fost deplin stabilite.

Se reclamă că Înalta Curte

de Casație și Justiție nu are competența funcțională de a se pronunța în fond

asupra pricinii deduse judecății, decât în cazuri foarte limitate, mai precis

atunci când casează hotărârea doar în scopul aplicării corecte a legii la

împrejurări de fapt deplin stabilite sau sunt găsite întemeiate cazuri de

modificare a hotărârii recurate și instanța de fond a soluționat procesul

intrând în cercetarea fondului sau modificarea hotărârii este posibilă întrucât

nu este necesară administrarea de probe noi. În toate celelalte cazuri instanța

de recurs și în special, Înalta Curte de Casație și Justiție, nu poate judeca

pricina pe fond, întrucât legea nu dă în competența sa funcțională astfel de

atribuții.

La data de 18 februarie 2009

SC M. SA a formulat contestație în anulare împotriva deciziei instanței de

recurs invocând dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. și să se

anuleze hotărârea criticată întrucât a fost dată de judecători cu încălcarea

dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.

În esență sunt aceleași

argumente ca cele din completarea contestației în anulare ce formează obiectul

dosarului nr. 10576/1/2008.

Prin încheierea ședinței

publice din 21 mai 2009 s-a admis cererea intimaților privind necitarea SC C.

SA Franța motivat de faptul că în conformitate cu art. 1 pct. 2 din

Regulamentul nr. 1348/2000 privind actele judiciare și extrajudiciare între

statele membre U.E. nu se efectuează citarea atunci când adresa destinatarului

este necunoscută. S-a avut în vedere că de aproximativ 10 ani sunt infirmări

din partea statului francez că adresa acestei societăți nu mai corespunde,

întrucât societatea este radiată și nu mai există situație în care citarea în

baza regulamentului nu mai operează.

De asemenea în ședința

publică din 15 octombrie 2009 conform încheierii aflată la fila 81 s-a respins

excepția tardivității depunerii completărilor motivelor contestației în

anulare, în considerarea dispozițiilor art. 319 C. proc. civ., potrivit cărora

legiuitorul a stabilit termenul limită până la care se poate introduce

contestația în anulare și nu momentul de la care începe să curgă acest termen

având în vedere și practica judiciară în materie.

În aceiași ședință s-a

dispus conexarea dosarului nr. 1513/1/2009 la dosarul nr. 10576/1/2008

apreciind că în cauză sunt întrunite dispozițiile art. 164 C. proc. civ.,

această măsură fiind luată și pentru o bună administrare a justiției.

La termenul din 18 februarie

2010 s-a pus în discuția părților excepțiile ridicate de recurente respectiv

excepția lipsei calității procesuale active a contestatoarei în ce privește

anularea hotărârii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție ca urmare

a necitării SC C. SA și a excepției inadmisibilității contestației în anulare

cu privire la așa zisa încălcare a regulilor de ordine publică privind

competența, și s-a admis excepția lipsei de interes a contestatoarei cu privire

la nelegala citare a SC C. SA cât și a lipsei calității procesuale active a

contestatoarei cu privire la necitarea SC C. SA, conform motivării încheierii de

ședință din acea zi.

În ce privește excepția

inadmisibilității contestației în anulare cu privire la așa zisa încălcare a

regulilor de ordine publică s-a considerat că aceasta ține de condițiile de

admisibilitate respectiv inadmisibilitate a contestației în anulare.

Interpelați regulat

intimații cu privire la excepția tardivității formulării contestației în

anulare în dosarul conexat s-a apreciat că aceasta a fost soluționată prin

contopirea celor două dosare, instanța în ședința publică din 4 martie 2010

față de aprecierile apărătorului O.W.A. INC și T.S.B.S. GMBH a considerat că

sunt incidente dispozițiile art. 319 C. proc. civ.

Intimații prin concluziile

scrise au solicitat respingerea contestației în anulare motivând în esență că

contestația în anulare este inadmisibilă dacă hotărârea atacată a fost

pronunțată de judecători incompatibili, iar cu privire la necompetență s-a

considerat că pe calea contestației în anulare se poate invoca încălcarea

normelor de competență de ordine publică deci numai încălcarea competenței

generale materiale și teritoriale exclusive la care se referă art. 159 C. proc.

civ.

Cu privire la motivele

contestației în anulare formulate se reține că în adevăr pe calea contestației

în anulare nu se poate invoca incompatibilitatea sau alte aspecte legate de

compunerea sau constituirea completului, deoarece incompatibilitatea este

reglementată prin norme de organizare judiciară.

Participarea judecătorului

în completul ce a soluționat recursul în anulare nu este caz de

incompatibilitate.

Cazurile de

incompatibilitate sunt de strictă interpretare neputând fi extinse prin

analogie, iar critica formulată nu se înscrie în nici unul din motivele expres

menționate de dispozițiile art. 24 C. proc. civ.

Procurorul General al

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a retras recursul în

anulare.

Prin decizia nr. 6126 din 7

decembrie 2000 instanța a luat act de retragerea recursului în anulare,

respingând ca inadmisibilă cererea de continuare a judecății recursului în

anulare formulat de contestatoare.

În aceste condiții rezultă

că pentru a deveni incompatibil judecătorul trebuie să pronunțe o hotărâre prin

care se dezleagă o problemă litigioasă, o hotărâre de natură să dezinvestească

instanța.

În acest sens s-a pronunțat

și Înalta Curte de Casație și Justiție decizia de îndrumare nr. 11/2007.

Cu privire la încălcarea

dispozițiilor referitoare la competență, potrivit art. 317 alin. (1) pct. 2 C.

proc. civ. se reține că normele de competență se clasifică în norme de

competență generală și norme de competență jurisdicțională, după cum

delimitarea se face prin raportare la organe din sisteme diferite, ori la

organe din cadrul aceluiași sistem (mai exact la o altă instanță

judecătorească).

La rândul ei competența

jurisdicțională se clasifică în competență materială și competență teritorială,

după cum delimitarea se face între instanțe judecătorești de grad diferit, ori

între instanțe judecătorești de același grad.

În cadrul competenței materiale

trebuie distins între competența materială funcțională, care se stabilește după

atribuțiile ce revin fiecărei categorii de instanțe, pe de o parte, iar pe de

altă parte, competența materială procesuală care se stabilește în funcție de

obiectul, natura sau valoarea litigiului.

Prin decizia contestată au

fost admise recursurile pârâtelor s-a modificat decizia Curții de Apel în

sensul admiterii apelurilor și pe fond s-a schimbat în parte sentința nr. 1607/1998

a Tribunalului București în sensul că s-a respins acțiunea.

Deci Înalta Curte de Casație

și Justiție a judecat pe fond acțiunea.

Din cuprinsul dispozițiilor art.

312 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ. rezultă că, dacă se găsește întemeiat

recursul „în toate cazurile în care modificarea hotărârii nu este posibilă,

fiind necesară administrarea de probe noi” instanța de recurs casează hotărârea

recurată, trimițând cauza spre rejudecare în apel/fond la instanța competentă.

De asemenea, conform art. 314

C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului

pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul

aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.

Din economia textului

precitat rezultă, fără putință de tăgadă, și doctrina este constantă că numai

prin excepție, instanța supremă hotărăște asupra fondului pricinii, în cazurile

în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte la

împrejurările de fapt ce au fost deplin stabilite.

Așadar, instanța de recurs, nu

are competență funcțională de a se pronunța în fond asupra pricinii dedusă

judecății, decât în cazuri foarte limitate, mai precis atunci când casează

hotărârea doar în scopul aplicării corecte la împrejurări de fapt deplin

stabilite, sau sunt găsite întemeiate cazuri de modificare a hotărârii

recurate.

Nu s-a ținut cont de faptul

că recursul este o cale extraordinară și nedevolutivă, în care nu se judecă

pricina sub toate aspectele sale ci se judecă, doar sub aspectele de legalitate

hotărârea atacată.

Din examinarea motivării

deciziei a cărei anulare se cere, rezultă că instanța de recurs a reluat tot

fondul pricinii, argumentând de ce probele administrate la instanțele de fond

ar trebui reinterpretate sau, de ce aceste probe ar trebui interpretate invers

decât cele ce rezultă din calificarea dată acestora de instanțele anterioare.

Astfel mai multe fapte au fost calificate în mod cu totul opus față de

calificarea dată la fond și menținută în apel.

Astfel, instanța de recurs a

reținut că pârâtele nu au avut raporturi contractuale cu reclamanta, în timp ce

instanța de fond în baza probatoriilor administrate inclusiv expertiză tehnică

și audieri martori a reținut că pârâtele din grupul O.W. au fost cumpărătoarele

mărfii ce a fost încărcată în 8 vase, marfă furnizată de reclamantă.

Instanța de fond a mai

reținut că ne aflăm în fața unui contract de vânzare-cumpărare sub formă

prescurtată comandă urmată de acceptare și respectiv executare transferul

mărfii făcându-se de la reclamantă la pârâtele O.W. conform 1/3 din

conasamentul original.

Or, instanța de recurs

reinterpretează probele precizând că recurentele-pârâte nu au avut raporturi

contractuale cu reclamanta și că prin contractele în lanț facturarea succesivă

în cadrul fiecărui contract și aplicarea de comisioane pentru prestația

pârâților s-a realizat majorarea prețului convenit în anul 1981.

De asemenea, instanța de

recurs reține că, instanța de apel, prin decizia recurată a reținut eronat

contrar probelor din dosar, că raporturile dintre reclamantă și cele trei

pârâte rezultă din conosament și acreditiv documentare, fiind în totală eroare

față de probele administrate cauzei respectiv expertiză ce atestă că

conosamentele au fost emise la ordin și andosate în alb iar primul care a

intrat în posesia a 1/3 din conosamentul original a fost Grupul O.W.

Schimbând în totalitate

situația de fapt, instanța de recurs nu putea trece la modificarea hotărârilor

criticate, ci în baza art. 312 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., ar fi

trebuit să dispună casarea hotărârii.

Față de cele arătate rezultă

că Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia criticată, și-a încălcat

competența funcțională fixată de lege prin norme imperative astfel că;

Văzând dispozițiile art. 317

alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite contestația în

anulare formulată de contestatoarea SC M. SA București împotriva deciziei nr. 3681

din 5 decembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială.

Dispune anularea parțială a

deciziei contestate numai cu privire la admiterea recursurilor declarate de

pârâtele O.W.H. MBH, O.W.A. INC și T.S.B.S. GMBH împotriva deciziei nr. 1743

din 3 august 1999 a Curții de Apel București pe care a modificat-o în parte în

sensul admiterii apelurilor declarate de acestea și schimbării în parte a

sentinței civile nr. 1607 din 16 aprilie 1998 a Tribunalului București în

sensul respingerii acțiunii formulate de reclamanta SC M. SA și obligării

reclamantei la cheltuieli de judecată în sumă de 2.311,48 lei.

Fixează termen pentru

soluționarea recursurilor declarate de pârâții O.W.H. MBH, O.W.A. INC și T.S.B.S.

GMBH împotriva deciziei nr. 1743 din 3 august 1999 a Curții de Apel București,

la 17 iunie 2010.

Irevocabilă.

Menține celelalte dispoziții

ale deciziei.

Pronunțată, în ședința

publică, astăzi 4 martie 2010.