ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2490/2013

Înalta Curte de Casație și Justiție, a încălcat norme de ordine publică referitoare la competență, făcând pe deplin aplicabil art. 317 pct. 1 C. proc. civ. Încă o dată, susține contestatoarea, Înalta Curte de Casație și Justiție, și-a încălcat competența funcțională, admițând recursurile pentru lipsă de calitate procesuală pasivă a recurentelor - pârâte și modificând hotărârile de la fond, în sensul respingerii acțiunii pentru lipsa de calitate procesuală pasivă; acum, nu numai că se încalcă din nou competența funcțională a I.C.C.J., ci se încalcă și Decizia nr. 893 din 4 martie 2010 a I.C.C.J., care era obligatorie, în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție, nu putea să judece fondul.

Înalta Curte de Casație și Justiție, a încălcat normele de ordine publică referitoare la citarea părților „pentru ziua când s-a judecat pricina", făcând pe deplin aplicabil art. 317 pct. 2 C. proc. civ. Instanța a judecat pe fond fără să o citeze; după recuzare, arată contestatoarea că a părăsit sediul I.C.C.J. pentru a achita taxa de timbru și pentru a formula în scris cererea de recuzare. Din păcate, cererea de recuzare s-a soluționat imediat, un complet fiind indisponibilizat pentru a soluționa repede această cerere de recuzare, nu s-a mai fixat termen, așa cum cere procedura, ci s-a reluat discuția pe fondul recursurilor, fără ca SC M. SA București să fie citată sau încunoștințată în vreun fel.

Înalta Curte de Casație și Justiție, nu a soluționat chestiunea mandatelor din 1999 date doamnei M.N., și aceasta datorită unei greșeli materiale, încălcându-se, astfel, art. 318 C. proc. civ. Ulterior, prin cererea formulată cu petiția înregistrată la data de 1 martie 2012, sub nr. 7394, contestatoarea SC M. SA București a formulat contestație în anulare împotriva următoarelor hotărâri irevocabile pronunțate în Dosar nr. 5643/1/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă: decizia civilă din 14 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție; încheierile din data de 31 ianuarie 2012 și cele din data de 2 februarie 2012, prin care au fost soluționate cererile de recuzare, prin anulare, ca netimbrate și, încheierea din data de 31 ianuarie 2012, prin care s-a respins cererea de refacere a înscrisurilor dispărute. A solicitat contestatoarea: anularea deciziei atacate, pentru motivele prevăzute de dispozițiile art. 317 și art. 318 C. proc. civ.; anularea încheierilor de soluționare a recuzărilor, pentru motivele prevăzute de dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 și art. 318 C. proc. civ., și anularea încheierii de dezbateri din 31 ianuarie 2012, pentru motivul prevăzut de dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. Ca și motive ale contestației, contestatoarea SC M. SA București a invocat, în esență, următoarele: 1. Motivul de contestație privind nulitatea deciziei instanței de recurs rezultând din soluționarea recursului cu încălcarea procedurii de citare pentru ziua și ora la care au avut loc dezbaterile pe fond ale cauzej. În acest sens, a susținut contestatoarea că, la termenul din 31 ianuarie 2012, a fost citată pentru ora 13. La orele 16,40 s-a întrerupt cursul judecății, ca urmare a ivirii incidentului procedural al recuzării tuturor membrilor completului. Reluarea judecății după soluționarea cererilor de recuzare și respingerea lor ca netimbrate în decurs de circa o oră și soluționarea cauzei în aceste condiții s-a făcut cu neobservarea dispozițiilor legale privind citarea părților, în conformitate cu dispozițiile art. 85 și urm. C. proc. civ. Având în vedere că judecata fusese suspendată până la soluționarea cererii de recuzare, erau incidente disp. art. 153 alin. (2) pct. 1 și 3 C. proc. civ., care impun o astfel de citare în situația repunerii pe rol și în caz de redeschidere a judecății. Potrivit dispozițiilor art. 29 C. proc. civ., propunerea de recuzare a fost formulată verbal în ședința de judecată. Din acest moment judecata era suspendată de drept, continuarea judecății putând continua numai după citarea părților, având în vedere că instanța a scos cauza de pe rol și a înaintat-o completului următor. 2. Arată contestatoarea că, în temeiul dispozițiilor art. 34 alin. (2) C. proc. civ., a formulat contestație a încheierilor din data de 31 ianuarie 2012 și a celor din data de 1 februarie 2012, pronunțate de completul 6, prin care au fost soluționate cererile de recuzare prin anularea lor ca netimbrate. Susține contestatoarea că, greșita soluționare a acestor cereri de recuzare cu procedura nelegală și pe excepția de netimbrare s-a făcut cu nerespectarea următoarelor norme: art. 8 din Normele Metodologice nr. 2083 din 2 decembrie 1997 pentru aplicarea O.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar; art. 18 alin. (1), art. 19 alin. (1) și (2) și art. 20 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru. Instanța învestită cu soluționarea cererilor de recuzare nu a observat că aceste cerințe procedurale legale privind citarea părții la un „termen stabilit", cu punerea în vedere a taxei de timbru datorate, nu au fost îndeplinite, fiind incident, astfel, motivul de contestație prevăzut de disp. art. 318 C. proc. civ. A subliniat contestatoarea că motivele recuzării au apărut în timpul dezbaterilor, astfel că nu putea anticipa că ar fi fost nevoie să aibă asupra sa astfel de chitanțe de plată a taxelor de timbru, iar soluționarea cererilor fără fixarea unui termen comunicat în prealabil părților (chiar dacă era în camera de consiliu sau, cu atât mai mult cu cât partea nu avea altă posibilitate de a se apăra decât în scris) a avut drept consecință încălcarea unui drept elementar la apărare. 3. Motivul de contestație privind încălcarea disp. art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., privind încălcarea normelor de ordine publică privitoare la competență este incident în cauză și prin raportare la modul de soluționare a cererii de refacere a înscrisurilor dispărute. Instanța a respins această cerere pe motiv că nu ar fi de competența sa, fiind, astfel, încălcate dispozițiile art. 583 C. proc. civ.; or, cum singura instanță învestită la acel moment cu soluționarea cauzei era Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță de recurs, rezultă că aceasta este competentă, în acest sens pronunțându-se și doctrina în materie.

Decizia criticată este nulă și pe aspectul incidenței motivului de contestație prevăzut de dispozițiile art. 318 teza I C. proc. civ., raportat la respingerea excepției nulității recursurilor, sub acest aspect menținându-și toate argumentele menționate în concluziile scrise pe această excepție.

Motivul de contestație prevăzut de dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., privind încălcarea normelor de ordine publică referitoare la competență, din perspectiva faptului că Înalta Curte de Casație și Justiție, a rejudecat cauza în fond, cu încălcarea disp. art. 314 C. proc. civ., care prevăd limitele competenței funcționale ale acestei instanțe. în speță, aceste limite ale competenței funcționale au fost încălcate.

Având în vedere că, până la data depunerii prezentei contestații nu au fost redactate niciuna din hotărârile atacate și nici nu a putut avea acces la dosarul cauzei, întrucât se află în faza de redactare a acestora, contestatoarea și-a rezervat, de asemenea, dreptul de a completa prezenta contestație și cu alte motive de contestație și argumente în raport de motivările concrete ale acestor hotărâri, după ce va lua cunoștință de conținutul acestora. Prin cererea formulată cu petiția înregistrată la data de 2 aprilie 2012, sub nr. 11360, contestatoarea SC M. SA București și-a precizat motivul de contestație privind modul de soluționare al cererii de reconstituire a dosarului, ce are ca temei de drept atât dispozițiile art. 317 pct. 1 C. proc. civ., cât și dispozițiile art. 322 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. și a precizat motivul de contestație privind dezlegarea dată excepției nulității recursurilor, ce are ca temei de drept atât dispozițiile art. 318 teza I C. proc. civ., cât și dispozițiile art. 322 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., solicitând instanței ca, în temeiul dispozițiilor art. 327 C. proc. civ., să admită cererea, să anuleze Decizia nr. 656 din 14 februarie 2012 și încheierea din 31 ianuarie 2012 și să dispuneți rejudecarea cauzei, pentru a se pronunța asupra cererii de declinare și asupra tuturor cererilor formulate cu ocazia judecării excepției nulității recursurilor. Față de această situație, a formulat următoarele motive ale cererii de revizuire: 1. Faptul că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra cererii de declinare a competenței de soluționare a cererii de reconstituire a actelor dispărute, conduce la concluzia că „nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut". Instanța nu s-a pronunțat în niciun mod asupra acestei cereri, fiind, astfel, încălcate dispozițiile art. 158 alin. (1) și (2) C. proc. civ. Față de această situație, a formulat următoarele motive ale cererii de revizuire: 2. Faptul că instanța de recurs nu s-a.pronunțat asupra cererii de înscriere în fals împotriva mandatului avocațial pe care s-a întemeiat soluția de respingere a excepției lipsei calității de reprezentant, conduce la concluzia că „nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut". Instanța de recurs fusese legal învestită cu soluționarea acestei cereri la termenul anterior de judecată, iar reiterarea acesteia nu a fost considerată ca fiind necesară doar pentru că se schimbase completul care judeca cererea de recurs. La data de 2 aprilie 2012, prin cererea formulată cu petiția înregistrată sub nr. 11361, contestatoarea SC M. SA București a depus la dosar precizări și completări ale motivelor contestațiilor în anulare împotriva următoarelor hotărâri irevocabile: - 1. Decizia civilă nr. 656 din 14 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în Dosar nr. 5643/1/2010 al I.C.C.J, secția a ll-a civilă; - 2. Încheierea de dezbateri din data de 31 ianuarie 2012 a înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în Dosar nr. 5643/1/2010 al I.C.C.J., secția a ll-a civilă; - 3. Încheierea din data de 31 ianuarie 2012, pronunțată de completul 6, în Dosar nr. 5643/1/2010/a2 al I.C.C.J., secția a ll-a civilă; - 4. Încheierea din data de 2 februarie 2012, pronunțată de completul 6 în Dosar nr. 5643/1/2010 al I.C.C.J., secția a ll-a civilă. A solicitat: anularea deciziei atacate, pentru motivele prevăzute de dispozițiile art. 317 și art. 318 C. proc. civ.: „hotărârea a fost dată de judecători cu călcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență"; anularea deciziei criticate, întrucât „procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii", și, anularea deciziei criticate, întrucât „dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale"; a solicitat anularea încheierilor de soluționare a recuzărilor, pentru motivele prevăzute de dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 și art. 318 C. proc. civ., și a solicitat anularea încheierii de dezbateri din 31 ianuarie 2012, pentru motivul prevăzut de dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. Motive de contestație în anulare, contestatoarea a invocat următoarele motive: 1. Decizia instanței de recurs este nulă, aspect ce rezultă din încălcarea dispozițiilor art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.-soluționarea recursului cu încălcarea procedurii de citare pentru ziua și ora la care au avut loc dezbaterile pe fond ale cauzei în data de 31 ianuarie 2012; 2. Încheierile din data de 31 ianuarie 2012 și din data de 2 februarie 2012 sunt nule, întrucât au fost pronunțate cu încălcarea dispozițiilor art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., art. 318 C. proc. civ.; 3. În raport de admiterea motivului de contestație în anulare privind nulitatea încheierilor prin care s-au soluționat cererile de recuzare, urmează a se constata că Decizia civilă nr. 656 din 14 februarie 2012 este nulă, pentru motivul de contestație prevăzut de dispozițiile art. 317 pct. 2 C. proc. civ., în raport de situația soluționării cauzei de judecători aflați în situația de recuzare; 4. Încheierea de dezbateri a recursului din data de 31 martie 2012 (până la ivirea incidentului procedural al recuzării) este nulă, pentru motivul de contestație în anulare întemeiat pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., privind încălcarea normelor de ordine publică privitoare la competență, prin raportare la modul de soluționare al cererii de refacere a înscrisurilor dispărute; 5. Decizia nr. 656 din 14 februarie 2012 este nulă sub aspectul incidenței motivului de contestație prevăzut de dispozițiile art. 318 teza I, C. proc. civ., întrucât dezlegarea dată excepției nulității recursurilor pe care a invocat-o este rezultatul unei greșeli materiale; 6. Decizia nr. 656 din 14 februarie 2012 este nulă, sub aspectul incidenței motivului de contestație prevăzut de dispozițiile art. 317 pct. 1 C. proc. civ., întrucât Înalta Curte de Casație și Justiție, a încălcat norme de ordine publică referitoare la competență;

Decizia nr. 656 din 14 februarie 2012 este nulă, sub aspectul incidenței motivului de contestație prevăzut de dispozițiile art. 318 C. proc. civ., întrucât instanța a comis o eroare materială considerând ca actul dedus judecății este Protocolul de la New York din 14 aprilie 1981 și că acesta produce efecte obligatorii față de părțile în proces. în dezvoltarea primului motiv de contestație privind nulitatea deciziei instanței de recurs, contestatoarea a arătat că aceasta rezultă din încălcarea dispozițiilor art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.-soluționarea recursului cu încălcarea procedurii de citare pentru ziua și ora la care au avut loc dezbaterile pe fond ale cauzei în data de 31 ianuarie 2012, și susține, în acest sens, că, reluarea judecății după soluționarea cererilor de recuzare în decurs de o oră și 20 minute și soluționarea cauzei în aceste condiții s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor legale privind citarea părților, prevăzute de dispozițiile art. 85 si urm. C. proc. civ. Având în vedere că judecata fusese suspendată până la soluționarea cererii de recuzare, erau incidente dispozițiile art. 153 alin. (2) pct. 1 și 3 C. proc. civ., care impuneau o astfel de citare în situația repunerii pe rol și în caz de redeschidere a judecății. A susținut contestatoarea că, judecătorii instanței de recurs nu au respectat dispozițiile art. 132 alin. (1) și (2) C. proc. civ., care fac referire la posibilitatea acordării de termene scurte „de la o zi la alta", nu de la o oră la alta, și prevăd obligația judecătorului de a dispune verificări privind efectuarea procedurii de citare și comunicare dispuse pentru fiecare termen. Față de situația de fapt și de drept mai sus - expusă, se arată că, este evident că intimata- reclamantă, contestatoare în prezenta cauză, nu a avut termen în cunoștință. Prin similitudine cu dispozițiile art. 88 alin. (1) pct. 2 și art. 88 alin. (2) C. proc. civ., citația trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității „arătarea anului, lunii, zilei și orei de înfățișare". Or, din această perspectivă, completul care a fost recuzat nu a comunicat apărătorilor contestatoarei că dezbaterile vor fi reluate la o anumită oră. Prin urmare, instanța a considerat nelegal că la ora 18,10, când a repus cauza pe rol și a reluat dezbaterile procedura de citare cu intimata- reclamantă, ar fi fost îndeplinită. Pe de altă parte, susține contestatoarea că instanța nu mai putea să fixeze termenul pentru judecată ca un termen în continuare, în aceeași zi și la ora 18,10, după ce a fost recuzată, față de regula absolută prevăzută de dispozițiile art. 31 alin. (3) C. proc. civ., care prevede interdicția efectuării oricărui act de procedură de către completul recuzat. în aceste condiții, instanța recuzată nu mai putea fixa nici măcar un nou termen pe care să-l aducă la cunoștința părților după ce a fost recuzată. Prin pronunțarea acestei soluții, fără a-i da posibilitatea de a pune concluzii orale, corespunzător principiului oralității și publicității procesului civil, instanța a încălcat dispozițiile art. 6 din C.E.D.O., invocând pe acest aspect practica relevantă a Curții Europene pe încălcarea dreptului la un proces echitabil. Jurisdicția europeană a concluzionat că dreptul Statului de a reglementa propriile legi, în virtutea marjei de apreciere de care dispune și a principiului suveranității, trebuie subordonat garanțiilor speciale inerente dreptului la un proces echitabil, în absența cărora Convenția ar deveni un instrument „teoretic și iluzoriu", fără aplicabilitate „concretă și efectivă" în ordinea juridică națională. În temeiul dispozițiilor art. 34 alin. (2) C. proc. civ., arată contestatoarea că a formulat contestație în anulare și împotriva încheierilor din data de 31 ianuarie 2012 și cele din data de 1 februarie 2012, pronunțate de completul 6, prin care au fost soluționate cererile de recuzare prin anularea lor ca netimbrate. Susține contestatoarea că, încheierea prin care sa soluționat cererea verbală de recuzare a tuturor celor 3 judecători ai completului 5, formulată în ședința publică din 31 ianuarie 2012, a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., în sensul că, termenul la care urmau să fie soluționate în camera de consiliu cererile de recuzare nu fusese comunicat contestatoarei prin citație, conform cu dispozițiile art. 85 C. proc. civ. Termenul pentru soluționarea acestei cereri nu fusese stabilit procedural la data când completul 6 era programat să aibă ședința de judecată, relevante sub acest aspect fiind următoarele dispoziții regulamentare: Regulamentul de ordine interioară al instanțelor de judecată, aprobat de C.S.M.- art. 88, art. 89; Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, art. 39 alin. (1), art. 100 alin. (1) și alin. (2), art. 101 alin. (1) și alin. (2), și nu există în dosarul cauzei nici o dovadă cu privire la stabilirea printr-o decizie a președintelui sau vicepreședintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție, stabilirea unui program special al acestui complet pentru acea zi, după orele de program, motivată de o situație „justificată". Prin urmare, apreciază contestatoarea, completul care a judecat cererile de recuzare formulate împotriva completului învestit cu soluționarea recursului a judecat în ziua de 31 ianuarie 2012 numai aceste cereri formulate, nu și celelalte cereri de recuzare formulate în alte dosare, anterior, în aceeași ședință publică a completului 5. Astfel, pentru celelalte cereri de recuzare formulate în aceeași ședință publică, la același complet, împotriva aceluiași complet, s-a acordat un termen de judecată, oferind in mod real posibilitatea părților de a timbra și motiva în scris cererea, dar, pentru acest dosar toate aceste drepturi au fost negate, recuzarea judecându-se pe loc. O cerere de recuzare, ca orice cerere, trebuie și probată. De aceea, consideră contestatoarea că și pentru acest aspect se impunea fixarea unui termen motivat și de faptul că până la acel termen trebuia să existe redactată încheierea de dezbateri și transcrierea înregistrării ședinței în cadrul căreia a apărut incidentul procedural; aceasta constituia una din probele sale în dovedirea cererilor de recuzare. Încheierea completului 6 din data de 31 ianuarie 2012 este nulă și pentru motivul de contestație prevăzut de dispozițiile art. 318 C. proc. civ., din perspectiva faptului că instanța a săvârșit o greșeala materială cu privire la anularea ca netimbrată a cererii de recuzare. în realitate, instanța care a soluționat cererea de recuzare nu i-a pus în vedere care este termenul stabilit pentru a se conforma acestei obligații procedurale, aspect pe care instanța nu l-a avut în vedere. Greșita soluționare a acestor cereri de recuzare cu procedura nelegală și pe excepția de netimbrare s-a făcut cu nerespectarea următoarelor norme: art. 8 din Normele Metodologice nr. 2083 din 2 decembrie 1997 pentru aplicarea O.G. nr. 32/1995; art. 18, art. 19 alin. (1) și alin. (2). art. 20 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 146/1997; instanța învestită cu soluționarea cererilor de recuzare nu a observat că aceste cerințe procedurale legale privind citarea părții la un „termen stabilit" „cu punerea în vedere a taxei de timbru datorate" nu au fost îndeplinite. Pentru acest motiv, se impunea citarea sa cu mențiunea punerii în vedere a achitării taxei de timbru pentru data când urma să se soluționeze cererea de recuzare. La ora ivirii incidentului procedural nu mai era deschisă trezoreria de la sediul societății sale (sect. 1), trezoreriile având program doar pană la ora 16, deci, anterior momentului la care s-a ivit incidentul procedural al recuzării. Arată contestatoarea că, nu există nici un act justificativ la dosarul cauzei din care să rezulte că președintele sau vicepreședintele Curții ar fi dispus prelungirea programului pentru ziua de 31 ianuarie 2012 până la ora 18, iar contestatoarea nici nu avea cum să ia cunoștință de existența unei astfel de excepții de la regulă, singurele aspecte publice fiind afișul programului pe ușa Registraturii Generale, care prevedea un program între orele 10-14. Încheierea din 2 februarie 2012, prin care au fost anulate ca netimbrate cererile de recuzare transmise prin faxul I.C.C.J. în data de 31 ianuarie 2012 și înregistrate la 1 februarie 2012, este nulă pentru motivul de contestație prevăzut de dispozițiile art. 317 pct. 1 și art. 318 C. proc. civ. În acest sens, se arată că, instanța a dispus anularea pe motiv că nu s-au depus chitanțele de plată a taxelor de timbru și timbrele judiciare în original, deși ar fi trebuit acordat un termen de o zi pentru a fi posibilă depunerea acestora. Instanța nu a observat că nu i s-a pus în vedere printr-un act procedural să prezinte cererile și chitanțele de plată a taxelor în original, așa cum impun dispozițiile art. 129 alin. (2) C. proc. civ. („Judecătorul va pune în vedere părților drepturile și obligațiile ce le revin în calitatea lor în proces"). În raport de admiterea motivului de contestație în anulare privind nulitatea încheierilor prin care s-au soluționat cererile de recuzare, solicită contestatoarea a se constata că Decizia civilă nr. 656 din 14 februarie 2012 este nulă pentru motivul de contestație prevăzut de dispozițiile art. 317 pct. 2 C. proc. civ., în raport de situația soluționării cauzei de judecători aflați în situația de recuzare, întrucât, dacă cererile de recuzare au fost greșit soluționate pe excepția de netimbrare, atunci este nulă și judecata efectuată de judecătorii recuzați, cu încălcarea dispozițiilor art. 31alin. (3) C. proc. civ. Încheierea de dezbateri a recursului din data de 31 martie 2012 (până la ivirea incidentului procedural al recuzării) este nulă pentru motivul de contestație în anulare întemeiat pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. privind încălcarea normelor de ordine publică privitoare la competență prin raportare la modul de soluționare a cererii de refacere a înscrisurilor dispărute. Soluția încalcă dispozițiile art. 583 C. proc. civ., care prevăd competența instanței învestite cu soluționarea pricinii în soluționarea cererii de refacere a înscrisurilor, fără a distinge între instanțe și stadiul procesual în care se află procesul. Decizia nr. 656 din 14 februarie 2012 este nulă și pe aspectul incidenței motivului de contestație prevăzut de dispozițiile art. 318 teza I C. proc. civ., întrucât, dezlegarea dată excepției nulității recursurilor, pe care a invocat-o, este rezultatul unei greșeli materiale. Cu privire la nulitatea recursului formulat de O.W.A. Inc., arată contestatoarea că, instanța a făcut o greșeală materială considerând că există un mandat legal din partea unui pretins reprezentant legal al societății. în realitate, K.L. nu avea calitatea de reprezentant legal al societății O.W.A. Inc. la data de 25 iulie 2000. Prin urmare, acesta nu putea da un mandat legal lui A.M. pentru a-l împuternici să semneze împuternicirea SC A.M.A. SA. Declarația dată de dl. K.L.- după numirea sa ca administrator judiciar al societății din D. -societate dizolvată-nu are caracter confirmativ al mandatului avocațial dat de A.M. lui SC AM.A. SA în raport de dispozițiile art. 1190 C. civ. (în vigoare la data mandatului a cărui valabilitate este în discuție). Consideră contestatoarea că, soluția dată pe acest aspect constituie o greșeală materială, pentru că, la dosar nu exista nicio dovadă care să ateste că persoana care era abilitată să reprezinte societatea la data de 28 iulie 2000, când s-a acordat mandatul avocațial, era K.L.; în aceste condiții, mandatul dat de acesta lui A.M. nu avea nici o valoare juridică și nici nu putea fi confirmat. "Declarația" d-lui K.L., pretins confirmativă, face referire că ar confirma mandatul avocațial emis în considerarea unei alte procuri din 25 iulie 2000, fără a se depune această procură ca probă și fără a specifica care ar fi fost viciul acoperit și motivul neregularității lui. Drept urmare, dintr-o greșeală materială gravă, instanța de recurs a considerat că declarația confirmativă ar produce efecte pe aspectul nulității recursului. Declarația face referire la o pretinsă procură ce ar fi fost dată tot de el în 25 iulie 2000, în baza căreia s-ar fi emis mandatul avocațial (procură ce ar fi fost afectată de un viciu din moment ce se face declarație confirmativă și de ratificare), dar nu se face nici o referire care ar fi acel viciu de nulitate care ar fi afectat-o; nefiind prezentată, înseamnă că nu există. Invocă în acest sens practica previzibilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție: Decizia nr. 252/1996 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială, în, Dreptul nr. 8/1996; Decizia nr. 1569/1997 în, Dreptul nr. 2/1998. Concluzionând pe acest aspect, arată contestatoarea că, recursul, fiind formulat de o persoană care nu a avut calitatea de reprezentant legal sau mandatar convențional al societății recurente și nici nu poate fi confirmat, pentru argumentele mai sus- menționate, este nul. O altă greșeală materială a instanței de recurs care stă la baza deciziei atacate este aceea de a considera că recursurile ar fi fost legal formulate de un reprezentant al societății pârâte. Procura dată la data de 11 septembrie 1999 către O.W.A. Inc. - societate din D., provine de la o societate care nu este parte în cauză. Astfel, reclamanta- intimată SC M. SA a chemat în judecată societatea O.W.A. Inc., cu sediul în Houston, Texas, SUA", iar, din Declarația financiară consolidată a grupului O.W. (depusă la dosar, tradusă, vol. 37, fila 8), document oficial obligatoriu a fi întocmit potrivit legii germane de către concern, nu rezultă că ar exista și o firmă cu denumirea O.W.A. Inc. din D., ci doar în Houston, San Francisco și Chicago. Decizia nr. 656 din 14 februarie 2012 este nulă și pe aspectul incidenței motivului de contestație prevăzut de dispozițiile art. 317 pct. 1 C. proc. civ., întrucât, Înalta Curte de Casație și Justiție, a încălcat norme de ordine publică referitoare la competență. În acest sens, susține contestatoarea că, încă o dată, I.C.C.J. și-a încălcat competența funcțională, admițând recursurile pentru lipsă de calitate procesuală pasivă a recurentelor- pârâte și modificând hotărârile instanțelor de fond, în sensul respingerii acțiunii pentru lipsă de calitate procesuală pasivă. Identic cu judecata anterioară a recursului, desființată prin admiterea contestației în anulare, Înalta Curte de Casație și Justiție, a judecat din nou pe fond acțiunea, în una și aceeași ședință în care a judecat și recursurile. Acum, nu numai că se încalcă din nou competența funcțională a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ci se încalcă și Decizia nr. 893 din 4 martie 2010, care era obligatorie, în sensul că, Înalta Curte de Casație și Justiție, nu putea să judece fondul. Evocă, în acest sens, jurisprudență I.C.C.J. privind încălcarea competenței funcționale în prezenta cauză: Decizia nr. 893 din 4 martie 2010, doctrină și jurisprudență relevante privind necompetența funcțională a I.C.C.J. de a reaprecia situația de fapt - C.S.J., secția comercială, nr. 1077 din 20 februarie 2003, Decizia I.C.C.J. nr. 1892 din 13 mai 2003, Decizia I.C.C.J. nr. 3154 din 24 martie 2006, Decizia nr. 7484 din 27 noiembrie 2008 a I.C.C.J., Decizia I.C.C.J. nr. 5149 din 9 septembrie 2004, dispozițiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară - art. 21, și doctrină relevantă în materie. De altfel, susține contestatoarea, recursul este o cale de atac extraordinară și nedevolutivă, în care nu se rejudecă pricina sub toate aspectele sale, ci se judecă, doar sub aspectele de legalitate, hotărârea atacată; asupra fondului pricinii, instanțele de recurs nu se pot pronunța decât dacă faptele sunt pe deplin stabilite. Instanțele de fond sunt suverane în aprecierea și stabilirea situației de fapt, motiv pentru care, de altfel, în recurs nici nu sunt admisibile probe noi (cu excepția înscrisurilor). Încălcarea din nou a competenței funcționate a I.C.C.J. în rejudecarea recursului prin Decizia nr. 656 din 14 februarie 2012, așa cum aceasta reiese din motivarea opiniei separate. Instanța de recurs a reluat, practic, for fondul pricinii,pe mai multe pagini argumentând de ce probele administrate la instanțele de fond ar trebui reinterpretate în sensul considerării ca aplicabil a Protocolului de la N.Y., pretins a fi semnat și asumat de părți. în acest fel, instanța de recurs nu numai că a repus în discuție faptele, astfel cum fuseseră acestea stabilite de instanțele de fond (discuție care, de altfel, a fost, practic, necontradictorie) dar, mai mult, aceste fapte au fost calificate în mod cu totul opus față de calificarea dată în fond, aspect de nelegalitate care se întâlnește chiar în opinia separată a deciziei: invocând principul securității raporturilor juridice, instanța minoritară a aoreciat ferm faptul că, o rejudecare pe fond a recursurilor nu mai era posibilă. Încălcarea din nou a competenței funcționale a I.C.C.J. în rejudecarea recursului prin Decizia nr. 656 din 14 februarie 2012, așa cum aceasta reiese din motivarea data de instanța majoritară, prin care se reține că, „actul juridic dedus judecății, respectiv, contractul de vânzare - cumpărare, din care izvorăște creanța intimatei - reclamante este Protocolul de la N.Y. din 14 aprilie 1981, act juridic încheiat între intimata - reclamantă, în calitate de vânzător, și, respectiv, o societate terță, I.M.C. America, în calitate de cumpărător. Ceea ce pare a ignora instanța este că, în fața instanțelor de fond, s-au administrat probe pentru a se ajunge la concluzia înlăturării de la aplicare a acestui act juridic. Grupul O.W. nu a fost niciodată parte la acest Protocol, astfel încât, nu-l poate invoca drept temei contractual; față de terți, contractul este un element de fapt. Este o eroare gravă a instanței de recurs de a aprecia că, față de un terț la acest Protocol, înviat după două judecăți de fond și două în recurs, sunt aplicabile dispozițiile art. 969 și următoarele C. civ. Instanța de recurs nu oferă niciun indiciu de ce reține o altă situație de fapt decât cea stabilită de instanțele de fond. Existența Protocolului a fost analizată și respinsă de instanțele de fond prin aprecierea probelor din dosar. Nici măcar instanța care a judecat anterior recursul, cu încălcarea competenței sale funcționale, în reaprecierea situației de fapt și reinterpretarea diametral opusă a probelor din dosar nu a reținut Protocolul de la N.Y. ca fiind aplicabil. Hotărârea anterioară a fost desființată de Înalta Curte, constatându-se încălcarea competenței funcționale pentru că s-a reinterpretat în recurs o expertiză; cu atât mai mult, în prezenta cauză, „descoperirea" unui alt temei al acțiunii, este reaprecierea unui înscris, ceea ce constituie o încălcare a competenței funcționale a instanței. Instanța de recurs, în contra celor stabilite de instanțele de fond, a statuat că recurenta T.S. nu a primit conosamentele. Nu este motivată în niciun fel constatarea surprinzătoare a instanței de recurs potrivit căreia una dintre recurentele- pârâte nu a primit conosamente, așa cum au reținut instanțele de fond, instanțe care chiar au judecat cauza având efectiv posibilitatea studierii unui dosar al cauzei complet, fără volume lipsă. 7. Instanța a considerat că actul dedus judecații este Protocolul de la N.Y. din 14 aprilie 1981 și că acesta produce efecte obligatorii față de părțile în proces, și aceasta, datorită unor greșeli materiale, încălcându-se, astfel, art. 318 C. proc. civ. Instanța de recurs a considerat că Protocolul de la N.Y. din 14 aprilie 1981 este un act juridic încheiat între intimata- reclamantă, în calitate de vânzător, și, respectiv, o societate terță, I.M.C. America, în calitate de cumpărător, acesta constituind actul juridic dedus judecății. Față de reținerea acestei situații de fapt și de drept, instanța a comis mai multe greșeli materiale: Protocolul de la N.Y. nu a fost niciodată temeiul acțiunii deduse judecății. Reclamanta nu și-a întemeiat acțiunea pe contractul de vânzare-cumpărare (reprezentat de Protocolul de la N.Y.), ci pe „noul raport juridic stabilit între părți, devenit o operațiune juridică complexă". Acțiunea s-a bazat pe un raport juridic complex, determinat de reclamantă prin cererea de chemare în judecată ca fiind „constituit din diferite acte de comerț exterior"; în concret, acțiunea s-a întemeiat pe comenzi emise de pârâte și acceptate de reclamantă, pe textele tranzacțiilor de credit documentar și de titlurile reprezentative de marfă emise (conosamente). Dintr-o eroare materială instanța a reținut că acțiunea dedusă judecații se bazează pe Protocolul de la N.Y., instanța neputând în recurs, din oficiu, să schimbe temeiul acțiunii deduse judecații. Părți ale Protocolului invocat de instanță nu sunt și recurentele-pârâte, astfel încât, conform principiului relativității efectelor contractului, acest act nu poate constitui temeiul răspunderii lor contractuale. În acest caz, eroarea materială constă în faptul că se invocă principiul forței obligatorii a contractelor legal făcute față de persoane care nu sunt părți la contract. Grupul O.W. nu a fost niciodată parte la Protocolul de la N.Y., astfel încât, pârâtele nu l-au invocat niciodată drept temei contractual al răspunderii sau nerăspunderii lor. Instanța de recurs a transformat o simplă apărare a pârâtelor, existența Protocolului de la N.Y., față de care ele sunt terți, în temeiul acțiunii deduse judecății de reclamantă, temei ce ar trebui să constituie răspunderea lor contractuală. La data de 17 mai 2012, intimata O.W.H. G.M.B.H. a depus întâmpinare la dosar, prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire și a contestației în anulare, arătând, în esență, următoarele: - Contestația în anulare formulată este inadmisibilă/ neîntemeiată, prin raportare la prevederile art. 317, art. 318 C. proc. civ., respectiv, prin raportare la cazurile de contestație în anulare expres prevăzute de lege, contestația în anulare formulată împotriva încheierilor din data de 31 ianuarie 2012 și cele din data de 1 februarie 2012, pronunțate de completul 6, prin care au fost soluționate cererile de recuzare prin anularea lor, ca netimbrate, fiind inadmisibilă în raport de prevederile art. 34 alin. (2), 3 C. proc. civ.; - Cererea de revizuire este formulată cu depășirea termenului prevăzut de art. 324 pct. 1 C. proc. civ.; - Cererea de revizuire formulată este inadmisibilă prin raportarea motivelor invocate la prevederile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. La data de 17 mai 2012, intimatele T.S. G.M.B.H. și O.W.A. Inc. au depus la dosar întâmpinare la contestația în anulare și cererea de revizuire formulată de SC M. SA București, prin care au solicitat respingerea ambelor căi de atac extraordinare formulate împotriva oricăror hotărâri, ca neîntemeiate. Examinând, cu prioritate, excepția tardivității formulării cererii de revizuire, invocată de către intimata O.W.H. G.M.B.H., prin întâmpinarea formulată, conform prevederilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Este evident din modul de redactare a căii de atac că, în speță, partea a calificat, încă de la început, în mod clar cererea sa drept contestație în anulare, neaflându-ne în situația în care partea confundă anumite instituții juridice, când instanței, în baza rolului activ, îi revine sarcina să lămurească partea și să îi solicite să-și precizeze expres și în cunoștință de cauză acțiunea. În speța de față, la data de 2 aprilie 2012, contestatoarea a depus la dosar precizări în care arată că anumite motive invocate în contestația în anulare pot fi încadrate și într-un anumit motiv prevăzut la revizuire. Astfel, în opinia revizuentei, modul de soluționare a cererii privind reconstituirea dosarului, respectiv soluția dată de instanță pe excepția nulității recursurilor, pot fi analizate și prin prisma dispozițiilor art. 322 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. Or, într-adevăr, instanța, în exercițiul rolului său activ, este ținută să califice cererea în funcție de scopul urmărit de cel care a apelat la unul din elementele acțiunii, nefiind ținută de denumirea dată de parte cererii. Când, însă, nu există nici un dubiu asupra a ceea ce s-a urmărit încă de la introducerea căii de retractare, partea nefiind în eroare din acest punct de vedere, nu se mai poate discuta de incidența dispozițiilor art. 84 C. proc. civ. Așadar, precizarea făcută de parte la data de 2 aprilie 2012